Super oferta! 2 rinichi la pret de 1! Profita acum, stoc limitat!

In lunile martie si aprilie (la fel ca in octombrie si noiembrie) orasul colcaie de evenimente culturale care mai de care mai incitante.  Noroc cu aplicatia Organiser  din indispensabili (damn you, autocorrect!) indispensabilul smartphone, caci functia executiva de planificare din cortexul frontal nu ar face fata si  teama mi-e ca as incurca borcanele…pardon! bacantele. Sper din tot an(im)us-ul meu (a nu se intelege ca ma doare intr-o anumita parte a corpului - da, aceea!-  nu ma doare nimic, doar eu mi-am deaferentat singurica centrii nervosi responsabili cu sensibilitatea nociceptiva)...sper deci ca vei gasi in anima ta putere sa ierti escapadele mele periodice, rabdare (explicabila doar prin increderea in eternitatea vietilor de apoi), toleranta, corectitudine politica si poate chiar un strop de acceptare. Stiu ca ma astepti tesand penelopian sau camusian o panza pe timpul zilei, numai pentru a o desira cand vine noaptea, dovada ca nu ai citit articolul lui Dan Ariely, „Man’s search for meaning: The case of Legos” . La el am vrut sa te trimit acum, printr-o introducere menita sa-ti trezeasca curiozitatea fata de potentialul psihologiei stiintifice de a te ajuta  sa-i intelegi, motiva sau chiar (dar nu e cazul tau) chinui putin pe ceilalti: http://people.duke.edu/~dandan/Papers/Upside/meaning.pdf. De ce m-am intors (de foarte departe)? Acum, in luna mai, temperaturile ridicate, depasind inflexibilul meu prag meu de toleranta (deh! piele sensibila si subtire), au determinat niscaiva puseuri (sau panseuri) de agreabilitate ce imi dau ghiont sa  (faute de mieux) scriu pe blog. Sincera sa fiu (da bine figura asta de stil, asa-i?), nu stiu daca e vorba despre agreabilitate sau despre nevrotism...pentru ca urmeaza un articol despre rinichi, ficati, creieri…donati, vanduti sau facuti terci pe caldaram.  

Adica behavioral economics. Recunosc, sunt admiratoarea idealului renascentist, adica cred ca un terapeut bun trebuie sa fie un fel de „polymathes”, un uomo universalis sau jack of all trades adaptat, fireste, vremurilor tehnologizate in care traim (vezi James Gleick, „Informatia”- are, printre altele, un capitol dedicat meme-lor). Sa fie capabil sa isi consilieze clientii pe cele mai diverse teme, gandite, rostite, ruminate sau poate doar reprimate. Ma imbat (dionisiac, dar in sensul dat de Camille Paglia) cu speranta ca actualii si viitorii mei clienti se confrunta cu dileme kafkiene, existentiale si hamletiene, penduland firav intre a fi si a nu fi si asteptandu-ma pe mine sa inclin balanta intr-o parte sau alta (in care? depinde daca am mancat bine la micul-dejun, daca am baut o cafea calda sau rece, daca m-am spalat sau nu pe maini inainte de sedinta- pasionatii de psihologie stiu de ce, tu du-te sa mai citesti!). Da, unii chiar vin la mine chinuiti de the will to power, nihilism activ (diferit de auto-narcotizarea din nihilismul pasiv) sau de dubii privind originea (panspermica?) a lumii (exact, pictura lui Gustave Courbet, l’origine du monde!). Majoritatea insa se zbat intr-o mocirla etica, intelectuala si filosofica, fiind incapabili (impotenti- sensul nietzschean, te rog!) sa priveasca dincolo de prozaicele drame cotidiene. Ca l-a parasit Madalina, ca a inselat-o Marian, ca de ce si-o trage X cu Y (pardon! joaca X si O), ca o iubeste platonic si fara speranta pe Corina (dar nu citeste „Simpozionul”), ca e obsedata de Razvan si alte asemenea conondrums sau poate doar condroame. Cata risipa de energii vitale, deturnate de la scopul lor firesc- cunoastere si, eventual, intelepciune! Stiu, daca esti indragostit cuvintele mele te infurie si ti se par lipsite de compasiune; revino peste cateva luni, cand te asigur ca vei reciti articolele mele cu alti ochi (adica cu ai tai, ca acum ai lentile colorate sau poate ai imprumutat un ochi sau doi de la iubita ta). Daca esti in plin delir romantic, te accept si pe tine in terapie, pentru ca sunt perseverenta si nu ma dau batuta (spun Nu violentei domestice): in faza de atac (mereu mai putin de 10 sedinte) atenuez simptomul si te deblochez emotional, urmand ca in faza de consolidare (pe termen nedeterminat) sa ne ocupam de flourish- iti gasesc sensul vietii si iti definesc punctele tari si virtutile de caracter. Cu nondirectivitate, evident! Nu te lasa inselat de tonul meu incisiv! Are doar rol de priming sau de motivare. Daca ti-as spune ca „sunt ceva sanse sa reusesti prin efort personal sa schimbi cate ceva” ti-ai alege un alt terapeut si habar n-ai tu ce ai pierde (insa poti afla...citindu-l pe Seligman).

Hm...am pierdut tema articolului. O declar nula. Dar ti-am promis rinichi. Sau preferi ridichi? Ai citit povestea cu ridichea uriasa? Aia da lectie de psihologie sociala, capitolul comportament prosocial sau de psihologie evolutionista, daca preferi, sexiunea cooperare pentru obtinerea de resurse. Si tot apropo de ridichi (iar m-au inlantuit asociatiile), aici ai un studiu despre autocontrol: http://my.psychologytoday.com/files/attachments/584/baumeisteretal1998.pdf).

Observi cum te pacalesc sa citesti articole stiintifice? Si cum deleg responsabilitatea? Nu e pacaleala, e doar nudge. Si e testat, functioneaza! As fi tare bucuroasa sa stiu ca si eu contribui, atat cat pot, la distribuirea unor articole valoroase si la cresterea psihologiei stiintifice in Romania prin intermediul tau, draga cititor care iti doresti sa atingi excelenta si fugi de mediocritate in profesie. Si pentru asta sper ca esti pregatit sa  faci si sacrificii (cum ar fi sa ma citesti pe mine intr-o duminica seara). La randul meu, sunt dispusa fac multe lucruri, de exemplu sa iti atrag atentia ba prin cate un detaliu picant, ba printr-o aparenta insulta, ba cu o exagerare voita ce iti va testa spiritul discriminativ si gandirea critica.  Mai exact, ma adresez oblic lobilor tai frontali, scurticircuitand procesul prin amigdala, tehnica pe care am invatat-o, la randul meu, dintr-un manual american de behavioral neuroscience. Inca ceva: daca ai ajuns aici (ti-am dat adresa pe internet, verbal sau doar telepatic), sa stii ca esti unul dintre putinii privilegiati si te invit sa ramanem impreuna in acest cerc restrans, public, dar inaccesbil neinitatilor.

Rinichi deci. Stii si tu pe cineva inscris de ani de zile pe o lista de asteptare pentru pretioasele organe? Sau un suflet nobil dispus sa si le vanda la negru? Dar tu? Ai completat deja formularul ala prin care iti dai acordul sa devii donator in cazul in care mori intr-un accident cumplit (de masina, sunt cele mai frecvente)? In Austria 99,8% dintre locuitori sunt potentiali donatori, adica rinichii lor vor fi reciclati in cazul in care circumstantele decesului o permit. In Danemarca, procentul este de doar 4%, iti dai seama cate bunatati de organe sunt irosite de acest popor rece si egoist? Da, este ceva putred in solul Danemarcei: rinichi, ficati, plamani, bucati din pancreas si intestine. Ia te rog o pauza de cinci minute si gandeste-te cum s-ar putea explica aceasta diferenta. Astept. Nu trisa ca o sa-mi vars fierea pe tine! Bun. Diferente culturale? Ete na! Austriecii sunt inclinati, prin name-letter effect, catre  un comportament altruist? Ingenioasa ipoteza, imi place de tine, doar ca te inseli. Si nici bunii samariteni nu au migrat toti, ilegal, in patria lui Freud, cel care ne-a invatat ca niciun lapsus nu este intamplator si ca…ups! am uitat, voiam sa spun ceva despre …probabil ca nu era important. A, tot despre maruntaie. Austriecii si danezii au, in mare, valori similare si le pasa la fel de mult sau de putin de semenii lor. Exista insa si o diferenta. In Austria procedura standard se numeste „opt out policy”, adica completezi un formular in care ti se cere sa bifezi o casuta in cazul in care NU esti de acord sa ti se preleveze organele (dupa moarte, relax!).  In Danemarca vei completa un formular similar, doar ca va trebui sa bifezi o casuta in cazul in care esti de acord sa devii donator daca dai coltul (strazii) brusc si prematur- opt-in policy. Asta e tot. Se numeste optiune din oficiu si de ea va depinde vietile unor persoane pe care ai putea de altfel sa le salvezi si singur, printr-un proces deliberativ si constient, daca ai avea mintea si la altceva decat la masini, fotbal, sex si familia ta restransa. Tu insa nu stai sa reflectezi la probleme sociale, etice si filosofice, asa ca va decide statul pentru tine si rinichii tai. Ce va decide? Pai depinde in ce tara locuiesti. Ce inseamna chestia asta? Ca mediul iti poate influenta deciziile in feluri pe care nici macar nu le banuiai pana acum? Ca exista o arhitectura a alegerilor tale in care (stiu, o sa te usture!) arhitectul nu esti de fapt tu? Ca ai crezut in iluzia agentului liber? Ca esti permanent influentat sa iei diverse decizii, unele deosebit de importante, de niste factori atat de anodini precum optiunile din oficiu? Si acum ca stii asta, ce iti ramane de facut de aici incolo? Sa te agati cu disperare de ideea de libertate personala si liber arbitru si sa fii mereu in garda, comportandu-te nevrotic pentru a anticipa orice situatie in care alegerea ta ar putea fi influentata din exterior? Sa te relaxezi, impacandu-te cu gandul ca nu poti detine controlul in absolut toate aspectele vietii tale? Sau, sugerez si eu, adopti o cale de mijloc: iti stabilesti si analizezi valorile si prioritatile si iti folosesti resursele cognitive si functiile executive in toate situatiile ce au legatura directa cu lucrurile importante pentru tine, intelegand totodata ca nu esti si nu poti fi mereu perfect rational sau auto-determinat (ba nici nu ti-ar prinde bine tot timpul). Liber arbitru nu ai oricum, dar iti cresti sansele de a nu fi influentat de optiunile din oficiu (defaults), de inertie sau de calea minimei rezistentei in aspectele care conteaza pentru tine.

Ai inteles deci. Esti irational, iei adesea decizii proaste sau aleatorii, nu stii de ce le iei dar iti gasesti justificari post hoc, creierul tau opereaza cu (ne)numarate biasuri si euristici, nu ai liber arbitru, nu controlezi nici un sfert din lucrurile pe care credeai ca le controlezi (constient, prin gandire), ai un comportament riscant si uneori auto-distructiv pentru ca recompensa imediata este mai pregnanta in creierul tau decat eventualele benificii din viitor. Eu deja m-am plictisit de biasuri, efecte si iluzii, dar asta nu le face mai putin reale (hihi, da, da, iluziile pot fi reale) sau mai putin periculoase (atunci cand nu mai sunt adaptative).  Ai fi de acord sa traiesti asadar intr-un sistem politic in care statul sa preia rolul de arthitect al alegerilor, sa te impinga (fara sa te forteze!!) spre acele decizii care sunt (hmm), atentie! in avantajul tau? Richard Thaler si Cass Sunstein (consilier al lui Obama!) numesc aceasta politica paternalism libertarian. Cum poate fi implementata? Prin ceea ce cei doi autori numesc nudges sau, pe romaneste, ghionturi. Formularea unei optiuni din oficiu de tipul opt-out care sa iti creasca tie sansele de a beneficia de un transplant de rinichi este un asftel de ghiont. Tot nudge este si inrolarea pe sistemul opt-out intr-un program de pensii care sa iti garanteze un venit stabil si o cana de apa (sau vin) la batranete. Sau asezarea fructelor la cantina cat mai in fata, astfel incat elevii sa „aleaga” un meniu sanatos si echilibrat. Vorbim asadar despre niste proceduri prin care deciziile tale sunt influentate fara sa ti se ia liberatea de a alege,  in scopul imbunatatirii calitatii vietii tale.

Ti se pare corect din punct de vedere moral sa fii inghiontit inspre asemenea decizii? Da, e posibil sa iti salveze viata daca vei avea nevoie de un rinichi. Poate ca nu vei ajunge la mila copiilor cand iesi la pensie, iar nepotii tai nu vor fi obezi la zece ani pentru ca mananca numai cartofi prajiti la scoala. Mai mult, nu stiu pe unde se situeaza libertatea si adevarul in ierarhia valorilor tale. Sau de ce ai tine neaparat sa intri in asemenea detalii, cand e mai usor si firesc sa zici mersi ca vei primi un transplant datorita unui simplu nudge. Esti curios daca sunt de acord cu aceasta forma de paternalism asa-zis „libertarian”? Din punct de vedere utilitarist admit ca este o strategie castigatoare. Cu toate acestea, voi raspunde „In majoritatea situatiilor, nu este corect din punct de vedere moral”. Am si cateva argumente daca ma strofoc, dar sunt prima care recunosc ca simt ceea ce Haidt numea „moral dumbfounding” (seamana putin cu disonanta cognitiva, dar acum ne situam in planul valorilor): intutia mea morala (elefantul, mai tii minte?) imi spune ca este gresit sa folosesti nudge-uri, dar imi este destul de greu sa imi justific optiunea intr-un fel care sa imi sune mie (calaretului) convingator. Cam acelasi lucru mi se intampla cand ma gandesc la ingineria genetica, dar acolo intuitia este muult mai puternica (e gresit fir-ar sa fie, e cat se poate de gresit! e grotesc si de neconceput!) iar dorinta de a gasi argumente mai mare. Nu intru in detalii acum. Imi place libertatea (sau ce a mai ramas din ea dupa ce am inteles cum e cu procesele noastre neurale) si cred ca fiecare are dreptul sa dispuna de propria persoana in orice fel, inclusiv autodistrugandu-se. Da, imi este foarte draga tocmai libertatea negativa pentru ca vad acolo un fel de demnitate a fiintei umane, o revolta impotriva conditionarilor si o expresie clara a individualitatii si unicitatii unei persoane. Creierul nostru mostenit de la stramosii vanatori-culegatori este supus erorilor si nu luam mereu cele mai rationale decizii. Cu toate acestea, stiu ca nu mi-ar placea sa traiesc intr-o lume in care nimeni nu greseste, nu ezita, nu se comporta prosteste sau nu se lasa influentat de emotii (dar vad ca tot mai multa lume, poate si tu, petrece mai mult timp cu calculatorul sau telefonul decat cu alti oameni). Refuzul (sau dezinteresul fata de) a gandi mi se pare intr-adevar hidos. Dar inteleg prin a gandi nu doar a cantari rationalitatea optiunilor inainte de a lua o decizie, ci si a medita asupra sensului mai larg a tot ceea ce faci. Observ cum Homo Economicus incepe sa se bucure de mai multa simpatie decat Homo Sapiens si acest lucru ma ingrijoreaza mai mult decat toate biasurile ce ne caracterizeaza procesele decizionale. Nu cred ca acei „Econs” despre care vorbeste Thaler trebuie transformati intr-un ideal spre care sa tindem noi, oamenii de rand. Nu este nici posibil, nici de dorit. Identificarea erorilor cognitive, deliberarea constienta, folosirea metacognitiei si bunul contact cu procesele tale interne constituie un demers personal deosebit de important, o parte a incercarii de a te auto-cunoaste si de a trai o viata mai autentica. Demers personal, repet. Din acest motiv, paternalismul (fie el si libertarian) nu este politica mea preferata. Iar ghionturile nu sunt niste procedee – minune prin care sa-i influentezi pe oameni sa ia cele mai bune decizii pentru ei. Ca sa nu mai spun ca nu e deloc evident ce inseamna decizie in avantajul meu. In unele cazuri este usor de stabilit: este spre binele meu sa gasesc repede un donator de rinichi sau sa nu ma droghez. Dar unde tragem linia? Inghiontim oamenii spre toate actiunile care, conform studiilor stiintifice, par a fi spre binele lor? Well-being-ul coreleaza, printre altele, si cu religiozitatea. Folosim niste nudge-uri sa-i orientam pe toti inspre religie? Si daca da, spre care? Cercetam stiintific care dintre religii este asociata cu un nivel mai inalt al fericirii adeptilor sai si incercam sa le-o bagam pe gat si celorlalti? Doar ar fi spre binele lor, nu?

Alegerea de a trai intr-o lume cu minime constrangeri externe are riscurile ei. Fatale, unele dintre ele. Crezi ca obligativitatea purtarii castii de protectie de catre motociclisti este o masura indreptatita? Este de dorit ca toti motociclistii sa o poarte. Dar este corect sa li se impuna? Poate spui „Da, oamenii trebuie aparati de ei insisi cand sunt pe cale sa se auto-distruga”. Sau „Da, deoarece constituie un exemplu prost pentru altii si exista fenomenul de contagiune sociala” (ok, dar exista si libertatea personala de a rezista acestei contagiuni). Sau poti raspunde „Nu, este liber sa faca ce vrea”. Si daca ai spus „Nu”, iti pastrezi optiunea si atunci va fi vorba despre fiul tau (sau fiica, de ce nu?), in varsta de 18 ani? Nu cumva iti vei dori atunci sa existe o lege care sa il impiedice sa se urce pe motocicleta fara casca?  Nu te baza pe faptul ca l-ai educat tu astfel incat sa nu ii treaca asa ceva prin capul ala si asa inca incomplet dezvoltat (maturizarea cortexului prefrontal, „sediul” functiilor executive, este deplina abia pe la 25 de ani)! Influenta ta (cu sau fara nudge-uri) asupra personalitatii copilului tau este mult mai mica decat iti place sa crezi si poti citi despre asta pe blogul unui tanar dar experimentat psiholog, domnul Seramis Sas (articolul asta, de exemplu: http://www.sasseramis.ro/al-cui-esti-maica). A plecat deci (fii-tu, nu domnul Sas!) cu motocicleta, insotit de cativa prieteni (grupul de egali) si avand in spate o blonda cu parul stralucitor, strans lipita de muschii lui oblici externi? Auzi, dar l-ai rugat macar sa completeze formularul ala prin care sa devina, peste cateva ore, donator de organe? Of, iar sunt cinica. Stiu ca ar trebui sa trec pe tratamentul cu haloperidol, de cand aman decizia, din inertie. Intre timp urmez optiunea din oficiu si ma tratez, by default, cu …paracetamol.

PS: In articolul viitor iti spun si o situatie in care nu numai ca nu condamn „ghionturile”, ci chiar le recomand. :D Intre timp, ca sa nu te las cu imaginea creierilor imprastiati pe carosabil, iti dau un ghiont pe niste meleaguri internautice mai luminoase si mai poetice. Mai intai, blogul Sorinei Sovagau, care, nu stiu daca inspirata de exemplul filosofului utilitarist Jeremy Bentham, s-a hotarat sa scrie un testament prin care sa isi doneze corpul pentru cercetare. Nu te speria! Traieste sanatos, mananca broccoli si portocale, citeste la lumina lampii (lui Aladin?) si scrie foarte frumos: http://www.extindere.ro/2013/05/apa-din-lumina/

Si o suava poezie scrisa de Iv cel Naiv, al carui site tocmai acum nu merge (http://ivcelnaiv.ro), astfel incat ma vad nevoita sa o trascriu din…memorie (stiu niste tehnici, te invat si pe tine, dar altadata, daca nu uit intentionat):

donatoarea de organe

in fiecare zi plec incaltat in campersii mei

spre inima ta

in fiecare zi ma tin dupa urmele pasilor

de ieri

in fiecare zi ajung in acelasi

punct, apoi

ma intorc pe urmele pasilor mei

la mine.

Azi, inima ta nu mai e.

Ieri era.

Azi nu mai e.

Te rog, spune-mi ca n-ai donat-o

ca sa faci rost de bani.

Ma pis pe el de iaht.