Relaţii aflate în "echilibru" (in)stabil

Câţiva cititori mai romantici mi-au scris după ce au citit articolul meu precedent să mă întrebe dacă eu chiar cred că teoria jocurilor şi alte concepte din economie se pot aplica în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, în psihologia cuplului.

Poate ar trebui să le menajez iluziile şi să le spun că iubirea nu are nimic de-a face cu calculele, costurile de oportunitate, dinamica cerere-ofertă, aversiunea faţă de pierdere, hazardul sau riscul moral (ai certificat de garanţie extinsă la maşină? dar certificat de căsătorie?), biasul sunk-cost şi cel al status quo-ului, the endowment effect, alegerei intertemporale, stimulente (incentives) sau, săgeta-te-ar Sfantul (Cupidon), legea randamentelor  marginale descrescătoare (un alt termen fancy pentru mult-temuta adaptare hedonică).

Nu pot însă să mă prefac că toate acestea nu există mai ales că, pe alte meleaguri, matematicieni, economişti şi psihologi s-au aplecat asupra fenomenelor respective de mai bine de jumătate de secol, ba au câştigat chiar şi nişte premii Nobel pentru asta. Nu mă refer acum (numai) la John Nash sau Daniel Kahneman, în fond analiza problemelor de cuplu ocupă un loc marginal în cercetările lor, deşi nu este greu de văzut cum se pot aplica şi aici conceptele de bază. Mă gândeam însă la cei doi economişti care au primit în 2012 premiul Nobel pentru economie pentru teoria alocărilor stabile şi care au oferit numeroase insight-uri „industriei” de dating, meditând la întrebarea „cum pot fi indivizii dintr-un grup împerecheaţi când au opinii diferite despre cine ar fi cel mai bun partener?”. Cum îi cheamă? Alvin Roth şi Lloyd Shapley, dar nu mă aştept să reţii aceste nume, este mai dificil în aceste timpuri când accentul se pune pe speed-reading şi...speeed-dating.

Ca o ultimă săgeată în inima iluziilor tale romantice, te-ai întrebat vreodată care este probabilitatea să-ţi găseşti dragostea adevărată folosind ecuaţia lui Drake (nu, nu pentru agăţat, doar pentru calculat!)? Peter Backus, un londonez foarte deştept de 30 de ani a calculat-o. 0.0000034%. Şanse comparabile cu cele a găsi forme de viaţă inteligentă în galaxie. Nu este cazul totuşi să disperi! Nici să te rogi să fii răpit de un extraterestru când dormi, deşi acea senzaţie de paralizie din timpul somnului poate da naştere unor fantezii interesante! În lipsa acelei iubiri ideale îţi poţi ocupa timpul cu relaţii, chiar şi cu o căsătorie – două - trei.

Iar dacă am amintit despre căsătorie şi economie, ai auzit de cartea Spousonomics? Autoarele, Paula Szuchman şi Jenny Anderson, şi-au propus să-ţi salveze căsnicia ajutându-te să identifici corect problemele şi să le rezolvi folosind cele mai raţionale strategii. În ultimul capitol cele două jurnaliste arată ce au în comun căsătoria şi teoria jocurilor:

- în ambele există cel puţin (hihi) doi jucători

- fiecare jucător încearcă să facă ce este mai bine pentru el, dar este limitat în acţiuni de faptul că nu este singur- mai există acolo-n ecuaţie cineva (un competitor, un rival, o soţie) care încearcă, la rândul său, să facă ce e mai bun pentru el însuşi

- există strategii de cooperare atunci când cele două părţi sunt dispuse să găsească o soluţie care să fie bună şi pentru unul şi pentru celălalt, dar şi strategii „non-cooperative”, când fiecare vrea să se bucure de toate avantajele.

- în cuplu, ca şi în teoria jocurilor, strategiile non-cooperative (sau dominante) sunt extraordinar de tentate şi aproape irezistibile. Cu toate astea:

- pe termen lung strategiile de cooperare sunt cele care asigură fericirea tuturor jucătorilor (fie ei 2, 3 sau 4?…glumesc!)

Cuvintele magice sunt: „cele mai bune rezultate posibile”; nu „absolut tot ceea ce îmi doresc”, ci „tot ceea ce pot obţine” date fiind circumstanţele. Ce circumstanţe? Dorinţele partenerului. Ce poţi face? Anticipează-i reacţiile (eventual bazându-te pe reacţiile din trecut), pune-te în locul lui şi ţine cont de posibilele lui mutări atunci când iei o decizie. Exemple de dileme clasice din teoria jocurilor transferate în cuplu? Dilema prizonierului, polarizarea strategică, bătălia sexelor, free riding…fiecare este ilustrată în carte printr-un studiu de caz fictiv ce include o soluţie, adică cea mai bună strategie de dezamorsare a conflictului.

Care este strategia dominantă (nu cea cooperativă!) într-o relaţie în care niciunul dintre parteneri nu a spus încă acele două cuvinte?  Dacă ne luăm după John Nash (numai mie mi se pare amuzantă sintagma „echilibrul Nash” după ce am văzut filmul „O minte sclipitoare?”), soluţia ar fi să păstrezi în continuare tăcerea pentru a nu risca să fii respins sau chiar să se termine relaţia. Hai că ţi-am făcut şi un desen:

Strategia dominantă în care nimeni nu spune primul „te iubesc” nu este însă cea care conduce spre „cel mai bun rezultat” posibil” – fericirea romantică atunci când (sau dacă) ambii îndrăznesc să-şi mărturisească sentimentele.

În pseudo-romanul „36 de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu” (carte scrisă de  Rebecca Goldstein, (a treia) soţie a lui Steven Pinker), Cass Seltzer se confruntă exact cu această problemă. El este psiholog preocupat de religie şi credinţă, iar Lucinda, prietena lui, tot psiholog, e specializată în…ghici ce? teoria jocurilor. Nu-i convine să fie un ignorant în domeniul iubitei sale, aşa că profită de zilele când ea este plecată la o conferinţă pentru a acumula şi el nişte cunoştinţe, nu ştiu dacă citind The Complete Idiot's Guide to Game Theory sau alte manuale de specialitate. Aşa ajunge şi el să se întrebe care sunt costurile şi avantajele în a spune primul „te iubesc”. Răspunsul îl găseşte, fireşte, în tabelul pe care îl ai şi tu mai sus. Numai că nu se mulţumeşte nici cu strategia dominantă (menţinerea status quo-ului prin tăcere), nici nu soluţia riscantă de a face teribila declaraţie în speranţa că partenera sa va „coopera”. Cum nu e nici el degeaba psiholog, are următoarea idee:

„If he shows Lucinda his little grid, it would be a way of indirectly saying “I love you” without taking the risk of saying the actual words. If Lucinda wants to accept his reasoning as a way of saying “I love you” and reciprocate, then they will keep the huge payoff of the first box on the left: Bliss × 2. But if she doesn’t want to reciprocate, then he won’t have blurted out an indiscretion that can’t be taken back. They can keep up their present relationship, maintaining the imperfect-but-preferable-to-nothing status quo. So, by indirectly saying “I love you,” Cass, or X, can possibly get the biggest payoff without risking the biggest payout.”.

Tabelul se îmbogăţeşte astfel cu o nouă strategie „câştigătoare”, denumită de personaj „echilibrul lui Seltzer”:

	Lucinda spune „te iubesc”	Lucinda tace
Cass spune „te iubesc”	Fericire x 2	Cass se simte respins
Cass tace	Lucinda se simte respinsă	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins
Cass îi arată Lucindei acest tabel	Fericire x 2	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins

Cass pare a fi revoluţionat teoria jocurilor, doar că…ei, dar nu îţi voi povesti acum toată cartea, e suficient ce ţi-am dezvăluit deja. Cât despre Rebecca Goldstein, o suspectez că s-a inspirat pentru această poveste din discuţiile cu soţul său, cel care a scris în 2007 The Stuff of Thought: Language as a Window into Human Nature, abordând tocmai problematica limbajului indirect în negocierea relaţiilor („innuendos” – am avut şi eu un articol despre asta, dar dacă vrei un rezumat îţi recomand această prezentare  video).

Revin mâine, probabil cu o nouă aplicaţie a principiilor din economie în relaţiile de cuplu. Doar nu credeai că scapi cu două articole? Sunt perfect conştientă că e foarte posibil să nu mă mai citeşti, dar…mizez (wishful thinking) pe o strategie de cooperare.

Jocuri. De fotbal, de limbaj, de strategie, de tot felul

Miercuri seară Steaua a jucat la Sofia cu Ludogorets, pornind de la un avantaj de un gol în tur. Ce s-a întâmplat probabil ştii deja. În minutul 90 bulgarii au înscris, s-a intrat în prelungiri, portarul de la Ludogorets a primit cartonaş roşu exact înainte de loviturile de departajare, iar în poartă a intrat (pentru că epuizaseră schimbările regulamentare) un jucător de câmp, fundaşul român Cosmin Moţi (ironia sorţii!). Faptul că nu era portar profesionist nu l-a împiedicat să apere două penalty-uri ale jucătorilor stelişti, aşa că Ludogorets merge mai departe în Champions League, până la care pentru Steaua e o cale-atât de lungă că mii de ani îi vor trebui şi ei probabil să ajungă.

Ai urmărit loviturile de departajare cu atenţie? Nu te întreb doar ca să învârt cuţitul în rană.  De fapt, poate că nu eşti microbist(ă) şi ţi se pare o pierdere de timp să te uiţi cum aleargă nişte bezmetici după o minge. Nici măcar nu înţelegi care e treaba cu off-side-ul. Cu toate astea, nici chiar tu nu m-ai întreba de ce la penalty jucătorii nu aruncă mingea cu mâna. Chiar aşa, de ce? Pentru că există nişte reguli. Ce fel de reguli? Din ce derivă ele? Ei bine, din jocul însuşi. Nu au un sens transcendental, ca de altfel nimic în viaţa asta. Sensul cartonaşului roşu este dat strict de contextul jocului, cum sensul unui cuvânt derivă din utilizarea lui în limbaj. Trăim într-un sistem de jocuri de limbaj (mulţumesc, Wittgenstein!) şi doar din interior extragem anumite semnificaţii...jucându-ne la rostul nostru. (pentru că, spune Kenny Rogers în fundal: If you're gonna play the game, boy, You gotta learn to play it right) Repet, e valabil pentru orice. Dacă eşti puţin atent, totul e un joc şi, obiectiv vorbind, mă îndoiesc că unele jocuri sunt, prin ele însele, mai importante sau mai pline de sens decât altele. Fotbalul este inutil? Posibil, but so is everything else...doar că pe unele le iei tu mai în serios, foarte adesea mult prea în serios, uitând că...sunt tot nişte jocuri.

„Imagine people amusing themselves in a field by playing with a ball. Throwing the ball aimlessly into the air, chasing one another with the ball. The whole time they are playing and following definite rules. Is there not also the case where we play and make up the rules as we go along?” (Wittgenstein, Philosofical Investigations)

În afara (de fapt în interiorul) jocurilor de limbaj avem o categorie aparte de jocuri...cele strategice. De ele se ocupă teoria jocurilor, care nu ştiu să fie predată la facultăţile de psihologie din ţară, deşi ar merita cu prisosinţă. De ce nu este? Poate pentru că majoritatea studenţilor (nu cumva şi a profesorilor?) nu au (şi nici nu sunt interesaţi să înveţe) noţiunile de matematică ce le-ar permite promovarea (sau predarea) acestei discipline? Da, da, matematică! Teoria jocurilor este studiul modelelor matematice aflate la baza deciziilor unor agenţi inteligenţi şi raţionali aflaţi în situaţii de conflict şi/ sau de cooperare. Jocul este chiar situaţia în care un agent raţional acţionează şi ia decizii, alegând o anumită mutare dintr-un număr de alternative. Cum alege? Luând în calcul posibilele rezultate şi, mai ales, mutările celorlalţi jucători implicaţi în jocul respectiv.

Să revenim la meciul de miercuri şi la loviturile de la 11 metri. După seria primelor şase este egalitate, 5-5. De-acum încolo ăla care ratează pierde. Trage impecabil Fábio Espinho pentru bulgari şi înscrie. Acum în faţa balonului este Cornel Râpă, se pregăteşte să şuteze. Are de ales să trimită mingea în stânga, dreapta sau…pe centru. Cum crezi că ar avea cele mai mari şanse să înscrie? Tu ce ai face în locul lui?

E drept că ar trebui să ştii nişte date. În fotbalul profesionist, un penalty înseamnă 75% şanse de gol. Portarul, chiar dacă nu are capacităţi telepatice, este nevoit să ghicească traiectoria înainte ca tu să loveşti mingea, numai aşa are şanse să pareze (bine, se presupune că nici tu nu şutezi ca un molâu ca să aibă timp să se plimbe liniştit de la un capăt la altul al porţii până ajunge balonul în preajma lui). Dacă nu ghiceşte, ai chiar 90% şanse să înscrii. În 57% din cazuri, portarul va sări în colţul din dreapta sa, pentru că ştie că, majoritatea jucătorilor fiind „dreptaci din picior”, le-ar fi mai lejer să tragă în stânga (lor). În 41% din cazuri se va duce însă spre colţul celălalt, imaginându-şi că nu vor trimite mereu balonul unde le e mai uşor, tocmai ca să încerce să-l păcălească.

Te-ai hotărât? Stânga sau dreapta? Ia stai…nu cumva ţi-a scăpat ceva? Dacă portarii sar către un colţ în 98 din 100 de ocazii…asta înseamnă că rămân în centrul porţii doar la 2 lovituri de pedeapsă din 100. În aceste condiţii, tu în acest moment ţi-ai mări şi mai mult şansele de a da gol dacă ai şuta pe centru! Totuşi, doar 17% dintre lovituri sunt trimise în acea direcţie. (Râpă a trimis în stânga, iar Moţi a apărat).

De ce doar 17%? Poate pentru că este contraintuitiv să trimiţi direct înspre portar, în mod natural eşti tentat să dai spre un colţ. Pe de altă parte, la acest nivel şi dacă ştii statisticile (doar în 2% din cazuri portarul rămâne acolo), eşti capabil să treci peste impuls şi să faci ceea ce este în interesul echipei tale – să şutezi pe centru (sigur că în timp aceste procente s-ar modifica dacă jucătorii ar începe să lovească mai mult acolo, dar acum ne închipuim că ai fost tu la balon şi acestea sunt datele din prezent).

Steven D. Levitt şi Stephen Dubner ( tipii care au scris Freakonomics) au intuit că trebuie să mai fie un factor de natură psihologică ce te împiedică să iei cea mai raţională decizie pentru tine şi echipa ta. În realitate, nu mereu interesul comun se suprapune perfect pe interesul tău, nici măcar în fotbal. Deşi este un sport de echipă, jucătorii au orgoliile lor şi vor să facă o bună impresie individuală, de asta depinzând soarta lor în materie de transferuri la echipe de top şi implicit sute de mii, poate chiar milioane de euro în cont. Acest interes personal devine cu atât mai pregnant în situaţia unui penalty, când eşti pe cont propriu, faţă în faţă cu portarul şi în jur nişte tribune cu mii de suporteri (poate şi nişte impresari infiltraţi printre ei) ce te fixează cu privirea şi aşteaptă încordaţi…să înscrii. Dacă tragi pe centru echipa are şanse mai mari să câştige. Daaar…în eventualitatea nefericită în care ratezi şutând central….ai sfleclit-o! Ce mai, te-ai făcut de căcat! „Ia uite bă ce fraier...a dat direct în braţele portarului! Mămăligă mai e! Ar trebui linşat!”…asta ar gândi, chiar striga în gura mare un întreg stadion (asta plus multe altele pe care mă abţin eroic să le scriu aici, dar pe care tu le ştii foarte bine şi le poţi auzi dacă-ţi ciuleşti puţin a treia ureche). Rişti deci să te faci de râs. Mort de ruşine, ai prefera să intri în pământ în loc să te îndrepţi spre vestiare. Aşa că preferi să-ţi salvezi faţa şi alegi propriul interes, tragi către un colţ, măcar nu-ţi va reproşa nimeni că ai lovit mingea ca un ageamiu. Poate că simţi o urmă de vinovăţie pentru că nu ai maximizat şansele echipei, dar acea vinovăţie păleşte în comparaţie cu ruşinea (nu e momentul să fac o analiză comparativă a acestor două emoţii sociale (sau self-conscious), deşi constituie un subiect extraordinar de interesant).

Părăsind terenul de fotbal, realizezi, sper, că eşti în situaţii similare şi în arena socială. Faci parte din diverse grupuri şi cooperezi cu „colegii tăi” pentru că aveţi nişte interese comune, eventual în competiţie cu alte grupuri străine. Dar această cooperare are limitele ei, iar una dintre acestea este ruşinea. Ai vrut vreodată să faci un lucru util (pentru tine şi grup) şi demn de încercat, dar ai renunţat pentru că ţi-a fost teamă că vei eşua şi te vei face de ruşine? Ai sacrificat interesul colectiv din cauza acestei frici? Poate chiar te-ai auto-convins că de fapt nu ai de ales, nu eşti tu în măsură să iei decizii, mai bine aştepţi să se aranjeze ele lucrurile cumva…de la sine, aşa că „alegi” să go with the flow and with the flock pentru ca este the safest way. E un lux pe care un jucător de fotbal nu şi l-ar permite. Imaginează-ţi că Pirlo ar fi desemnat să execute un penalty. Dă târcoale balonului, stă pe gânduri, nu se poate hotărî unde să lovească. Sigur că arbitrul ar pune relativ repede capăt acestei situaţii de tot râsul. În viaţă însă este, cel puţin în aparenţă, ceva mai uşor să te eschivezi şi să nu intervii sau să ..refuzi să faci alegeri. Să nu faci nimic. Nu există arbitrii care să-ţi dea cartonaş galben pentru tragere de timp, dar poţi considera că prin această atitudine te elimini singur din jocul vieţii (cartonaş roşu, stai pe tuşă şi vegetezi). În orice alegere există consecinţe şi riscuri. Cum ar fi ca pentru cauzele în care crezi să-ţi asumi ceva mai multe riscuri, chiar şi cel de a greşi şi de a fi ridiculizat pentru asta?

Cât despre teoria jocurilor…ai putea să faci nişte matrici decizionale pornind de la situaţia prezentată? Ce, te pun într-o situaţie jenantă pentru că nu ai învăţat asta la şcoală? Şi acum poţi învăţa lucruri noi, ai la dispoziţie o grămadă de resurse informaţionale, cum ar fi The Complete Idiot's Guide to Game Theory. Of, nu, de ce o iei ca pe o insultă personală? Şi până la urmă, este chiar atât de grav să admiţi că în unele domenii eşti sau te comporţi precum un idiot? Ţi-e ruşine? De ce ţi-ar fi? Nimeni nu le ştie pe toate, iar dacă le-am şti ce farmec ar mai avea câtă vreme nu ar mai exista nimic nou de învăţat? (Apropo de idioţi =))), iată cum povesteşte Bertrand Russel, aici, o discuţie pe care a avut-o cu Wittgenstein, venit la el să-l intrebe „“Will you please tell me whether I am a complete idiot or not?)

Mă duc să mă uit la tenis…studiez serviciul Simonei Halep.

http://www.researchgate.net/publication/4731201_Testing_Mixed-Strategy_Equilibria_When_Players_Are_Heterogeneous_The_Case_of_Penalty_Kicks_in_Soccer

http://www.businessinsider.com/freakonomics-sneak-peek-soccer-2014-5

http://www.amazon.com/Complete-Idiots-Guide-Game-Theory/dp/161564055X

După cum spuneam...

Astăzi ai ieşit din casă? Dacă ai un program 9-5 si nu eşti în concediu, de dimineaţă te-ai grăbit, ca de obicei, spre muncă…adică ai mers măcar până în parcarea din faţa blocului, după care ai stat ore întregi în scaun (nu, nu am de gând să-ţi vorbesc despre beneficiile mişcării, poate chiar dimpotrivă). Dacă totuşi nu lucrezi (poate eşti student?) sau eşti în vacanţă sau concediu şi nu ai plecat spre nicio destinaţie exotică…presupun că tot ai ieşit şi tu din casă, doar că nu la 7-8 precum colegii corporatişti ci ceva mai târziu…pe la un 10.30-11.00? Te-ai plimbat alene prin împrejurimi şi ai revenit acasă în mai puţin de jumătate de oră pentru că erai obosit?

Mai ţii minte cu ce viteză te deplasai? Mă crezi dacă îţi spun că ea ar fi putut influenţată tot de stimuli aleatori la care ai fost expus înainte să ieşi pe uşă? Dacă ai urmărit ştirile din sport sunt şanse să fi pornit într-un ritm ceva mai alert decât dacă ai prins o dezbatere despre pensii şi medicamente compensate. Cel puţin asta a fost concluzia experimentului clasic condus de John Bargh, care mai întâi şi-a pus subiecţii să formeze nişte propoziţii cu ajutorul unor cuvinte, apoi să se deplaseze spre o altă încăpere, la capătul unui hol. Fără ca ei să ştie, i-a urmărit şi cronometrat. A constatat că un anumit grup a parcurs distanţa mult mai încet decât restul. Era vorba despre subiecţii care primiseră cuvinte ce activaseră conceptul de bătrâneţe, ca de exemplu: uituc, riduri, chel, baston, nepoţi.

Nu o să repet ce am scris în articolul precedent, ai prins din zbor ideea. Este poate cel mai cunoscut studiu despre priming.

Avem însă o mică problemă: de vreo doi-trei ani sunt ceva controverse în jurul acestui concept, pentru că au existat câteva încercări de replicare a experimentului ce nu au confirmat concluziile lui Bargh. Mai mult decât atât, acest caz a alimentat o anumită neîncredere în psihologia ştiinţifică sau cel puţin în modul cum ajung unele studii să fie publicate. Mă întristează acest lucru şi mai că-mi vine să încerc şi eu o replicare. Mă întreb, de exemplu, dacă mâine vei merge la fel de agale ca şi astăzi. Încetişor, încetişor…

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2435044/

http://www.slate.com/articles/health_and_science/science/2014/07/replication_controversy_in_psychology_bullying_file_drawer_effect_blog_posts.html

Donald's dilemma

Nu ştiu de ce mă mănâncă-n buricul degetelor să-ţi descriu unul dintre primele studii despre priming. Mă resemnez să nu caut motive, mai ales că e posibil să-mi fie inaccesibile şi la baza acestui imbold de a vorbi despre priming să fie tocmai un priming, adică un stimul agăţat şi procesat de nişte sinapse din culise care nu au considerat necesar să mă anunţe şi pe mine (mine adică partea aia minusculă care este conştientă) că o influenţă aparent întâmplătoare urmează să-mi modeleze anumite decizii, percepţii, evaluări.

În 1977 Higgins, Rholes şi Jones au recrutat subiecţi pentru două experimente vezi Doamne (priming ca să fii atent) fără legătură între ele. Primul a fost prezentat drept un test de memorie verbală. Un grup de participanţi a avut de reţinut o listă de cuvinte cu conotaţii pozitive: curajos, încrezător, independent, perseverent. Alţii au primit: nesăbuit, încrezut, distant, încăpăţânat. A mai existat şi un grup de control cu cuvinte lipsite de relevanţă pentru scopul cercetării.

După ce au terminat proba de memorie, toţi subiecţii au fost rugaţi să mai rămână pentru un experiment de reading-comprehension şi să citească o scurtă descriere a unui tip pe nume Donald:

„Donald îşi petrece mare parte a timpului făcând ceea ce-i face plăcere. Deja s-a urcat pe muntele McKinley, a făcut caiac-canoe pe râul Colorado, a participat la întreceri cu maşini şi a condus o barcă cu motor deşi nu se pricepe foarte bine la bărci. De câteva ori a fost grav rănit şi era cât pe ce să moară. Acum este în căutarea unor noi senzaţii tari. Se gândeşte să încerce skydiving sau să traverseze Atlanticul într-o ambarcaţiune. Văzâdu-l cum se comportă, oricine înţelege că Donald este conştient de propria capacitate de a face foarte bine o mulţime de lucruri. În afara relaţiilor profesionale, Donald are puţine contacte sociale. Simte că nu are nevoie să depindă de nimeni. Când îşi pune-n cap să facă ceva reuşeşte indiferent de cât i-ar fi de greu sau de cât ar dura. Nu renunţă aproape niciodată, nici măcar atunci când şansele îi sunt potrivnice.”

Apoi li s-a cerut să-l descrie pe Donald cu cuvintele lor şi să spună cât de mult îl apreciază. Bănuiesc că intuieşti ce s-a întâmplat. Cei care fuseseră anterior expuşi la prima lista de cuvinte (deşi în cadrul unui experiment diferit) au avut tendinţa de a-l caracteriza pe Donald, în baza informaţiilor interpretabile din pasajul de mai sus, drept curajos, independent, perseverent şi alte atribute cu conotaţie pozitivă din acelaşi câmp semantic activat prin priming. Mai mult, evaluarea lor a fost în ansamblu una pozitivă, l-au plăcut pe personaj. Cei din al doilea grup l-au perceput însă ca nesăbuit, înfumurat, arogant şi încăpăţânat, căpos, obsedat) prin urmare şi-au format o impresie negativă.

Aceleaşi informaţii au fost aşadar citite în chei diferite şi acelaşi comportament manifest (faptul că Donald nu renunţa uşor) a fost evaluat fie pozitiv („perseverent”) fie negativ („încăpăţânat”) din cauza unor influenţe din mediu (expunerea anterioară) ce nu aveau nimic de-a face cu povestirea şi, mai ales, influenţe de care subiecţii nu au fost conştienţi (nu şi-au pus nicio clipă problema că l-au plăcut sau displăcut pe Donald pentru că au citit respectivele cuvinte cu ceva vreme înainte). Acesta este mecanismul primingului. Oare de câte ori pe zi ţi se întâmplă şi ţie fără, bineînţeles, să-ţi dai seama? Să nu confundăm fenomenele: experimentatorul ar fi putut manipula atitudinilor subiecţilor şi altfel, mai direct, de exemplu printr-o replică de genul „Veţi primi descrierea unui tip cam perseverent/ cam încăpăţânat”. Rezultatul ar fi fost asemănător, doar că în acest caz nu mai vorbim de priming ci de efectul expectaţiilor, şi el foarte studiat în psihologia socială.

Cred că nu-ţi sunt străine efectul Pygmalion şi profeţia auto-realizatoare. În momentul în care oamenilor le este lipită o etichetă, ei vor avea tendinţa să se comporte ca atare, confirmând prejudecata, stereotipul sau pur şi simplu îndeplinind aşteptările celor din jur. Este foarte greu să te fereşti de priming, câtă vreme se întâmplă la nivel inconştient. În schimb, ai control asupra etichetelor şi epitetelor cu care îi gratifici pe cei cu care intri in contact. Şi cum viaţa socială este complexă şi nuanţată, de cele mai multe ori eşti martor la comportamente interpretabile…pozitiv sau negativ. Gândeşte-te de două ori înainte să-i spui cuiva că este tipicar, sufocant, secretos, tupeist sau guraliv….nu cumva ar fi de preferat să-l numeşti meticulos, afectuos, discret, curajos sau comunicativ? Nu de alta, dar ai putea deveni chiar tu ţinta (sau obiectul) acelor trăsături, pe care celălalt le va activa în urma interacţiunii cu tine.

PS: Dacă după articolul de ieri (în care ţi-am vorbit despre „prea altruist” şi The Ice Bucket Challenge) te-ai dus repede să-ţi torni o găleată cu gheaţă-n cap şi să faci o donaţie…probabil că ai fost primed…mai toarnă-ţi una să-ţi revii Dar nu cred că ai făcut aşa ceva. Nu aveai nevoie de asemenea stimuli, tu oricum eşti altruist, nu?

http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0022103177800073

Pentru cine nu prea bat clopotele (lui Gauss)

Care sunt cele mai remarcabile trei calităţi ale tale? Dar cele mai importante defecte?

Dacă acum îţi dai ochii peste cap şi te pregăteşti să închizi pagina este un semn bun: te-ai săturat şi tu de întrebările adesea stupide de la interviurile pentru angajare sau chiar din diferitele teste psihologice pe care le-ai completat la viaţa ta pentru a fi declarat clinic sănătos şi apt de muncă, deci cu şanse mari ca în următorii cinci ani să te vezi pe o poziţie superioară în aceeaşi instituţie şi nu într-o celulă de penitenciar, nici vorbind cu un prieten imaginar prin curtea de la Obregia („Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ/ Omul începuse să vorbească singur”....- de-abia aştept să apară perlele din a doua sesiune de bacalaureat, perle de plumb, desigur; hai că au început să curgă...sau să atârne greu).

Ar putea fi un articol despre validitatea interviului de selecţie a candidaţilor. Dar nu este. Nici măcar despre testele psihologice şi felul în care sunt ele construite, aplicate şi interpretate. Te las pe tine să te gândeşti la cât de relevant este acel formular bazat exclusiv pe self-report care îţi cere să treci pe hârtie nişte calităţi şi defecte, poziţionându-te din start într-un set mental fix şi făcând abstracţie de studiile din psihologia modernă ce au reliefat impactul situaţiilor şi a nenumăratelor variabile contextuale asupra comportamentelor şi trăsăturilor manifestate de tine în viaţa reală. Pe de altă parte, ar putea fi un indicator al nivelului tău de conştientizare, al capacităţii de metacogniţie, introspecţie şi, poate, al onestităţii (nu doar interpersonală)  sau, dimpotrivă, al gradului de auto-iluzionare.

„Întâmplarea” face că mi-a aterizat sub nas un calup de asemenea teste şi, pentru că sunt prea curioasă, receptorii mei olfactivi au început să-şi facă treaba şi să adulmece. Proastă decizie! Am reuşit să mă enervez cât ai zice „echilibrat emoţional”. Pentru că sunt prea diplomată să am o discuţie cu cei care mi-au ridicat nivelul cortizolului (fireşte că este vina lor şi nu a mea), o să-mi exprim aici motivele indignării.

La „calităţi”, toate bune şi frumoase. Angajaţii testaţi sunt conştiincioşi, oneşti, rezistenţi la stres, calmi, pro-activi, integri, competenţi, disciplinaţi, perseverenţi, atenţi la detalii, cu abilităţi de leadership, au spirit de observaţie şi iniţiativă. Minunat, mă bucur să văd cum oamenii sunt conştienţi de părţile lor bune, mai ales că am motive să cred că asemenea atribute pot funcţiona şi ca un fel de standarde auto-proclamate la înălţimea cărora, o dată afirmate (oarecum) public vor încerca ulterior să se ridice şi cât mai des. Dar ia să vedem care sunt şi defectele pe care aceste persoane oneste, atente la detalii şi înzestrate cu spirit de observaţie au reuşit să şi le sesizeze. Hopaaa! În primul moment am crezut că nu mai văd bine şi că îmi joacă rândurile în faţa ochilor, adică citesc în continuare calităţi. „Prea meticulos, prea sincer, prea perfecţionist, prea mare deschidere şi, bombonica de pe colivă, prea altruist. În al doilea moment m-am gândit să-i invit să-şi toarne o găleată cu gheaţă în cap (iniţiativă pe care, by the way, o găsesc ingenioasă şi, mai ales, eficientă în sensul că a reuşit să strângă o sumă de bani pe care nicio campanie bazată doar pe informare nu ar fi reuşit în vecii vecilor s-o strângă, aşa că nu prea văd sensul comentariilor răutăcioase pe care le-a stârnit).  Nu vreau să înţelegi greşit: sigur că şi cele mai încântătoare calităţi, duse la extrem sau manifestate într-un context nepotrivit, se pot transforma destul de uşor într-un defect. Pe de altă parte, există un consens în jurul noţiunilor de calitate şi defect, iar majoritatea oamenilor, când aud de altruism sau sinceritate, atribuie acestor trăsături o valenţă pozitivă pe care acel „prea” nu reuşeşte decât într-o foarte mică măsură să o şteargă.

Ca să fiu mai clară, m-aş fi aşteptat să regăsesc pe lista de defecte antonimele calităţilor deja amintite (nu la acelaşi respondent, evident), deci „epitete” precum leneş, impulsiv, agresiv, indisciplinat, arogant, incompetent, neglijent, delăsător, mincinos, oportunist, dezordonat, tiranic. Bine, exagerez puţin, nu mă aşteptam la asemenea auto-dezvăluiri, dar parcă nici la...„prea altruist”!! Pe aceeaşi logică, a calităţilor ce se pot transforma în opusul lor şi invers, ar fi trebuit ca la rubrica de calităţi să citesc nu chiar leneş, nu mereu violent sau nu total lipsit de scrupule. Dar nu! Toţi cei care au completat formularul debordau de calităţi sublime ce ajungeau să dea pe dinafară, în timp ce clasicele defecte lipseau cu desăvârşire.

Cum sunt şi eu prea meticuloasă şi îmi doresc să înţeleg fenomenul, m-am gândit să formulez câteva ipoteze explicative.

1. Nu suntem obişnuiţi să reflectăm (critic) asupra propriilor calităţi şi defecte, iar introspecţia se dovedeşte un exerciţiu epuizant şi un efort greu de susţinut – care spuneai că sunt defectele tale? cât de uşor îţi este să le identifici?

2. Iluziile pozitive sunt foarte puternice, toţi ne percepem peste medie (vezi prea + calitate) în aproape orice aspect al vieţii (psihice şi sociale), atât de peste medie încât metacogniţia devine un vis frumos, iar simţul ridicolului şi al penibilului dispare şi el, tot cu desăvârşire (no shit...cel mai important defect al tău este prea altruist?!!!!). Poate totuşi locuiesc în Wobegon şi nu ştiam, adică:

3. Sunt eu prea circumspectă şi un pic cam răutăcioasă...pardon...sa zic prea lucidă? sau scorpie nesuferită? Angajaţii aceştia chiar sfidează orice statistică (oare de ce, printre alte motive, apariţia cărţii „The Bell Curve” a fost întâmpinată cu proteste înflăcărate?) şi sunt exact aşa cum se prezintă, în timp ce eu le caut nod în papură şi nu sunt în stare să le apreciez memorabilele calităţi, la pachet cu inexistentele defecte. Nu, nu voi testa această ipoteză a obtuzităţii mele, este fără nicio nicio îndoială falsă. Nici nu ştiu de ce am adus-o în discuţie – poate doar pentru a o elimina, pretinzând în acelaşi timp că am luat-o, totuşi, în calcul. Prefer ca pe propria pată oarbă de pe retina mea „să fie întuneric” şi să mă uit în continuare la paie, nu şi la bârne.

4. Răspunsurile nu reflectă neapărat capacitatea de introspecţie şi conştientizare, ci mecanismele omniprezente de „management al impresiilor” şi strategiile de auto-prezentare afişate pe scena socială. Ne prezentăm cu toţii în cea mai bună lumină posibilă şi spunem despre noi ce şi atât cât considerăm că este în avantajul nostru ca celălalt să ştie/ să creadă/ să deducă. Până la un punct, este de înţeles: cum ar fi ca un candidat la postul de poliţist să spună despre el că este impulsiv, agresiv sau instabil emoţional? Pe de altă parte, când duci auto-prezentarea pozitivă la extrem pierzi o anumită măsură, devii orb la ironie şi nici nu îţi dai seama când ai alunecat, cum spuneam şi mai sus, în ridicol. Cu alte cuvinte,

5.   Îl iei de fraier pe angajator/ psiholog. Adică ai despre el o părere atât de proastă încât îl crezi prea naiv, foarte bătut în cap şi extrem de uşor de dus cu preşul. Again...chiar te aştepţi să înghit gogoaşa cu „prea altruist” sau „prea sincer?” Îmi plac şi mie produsele de patiserie, but I usually take them with a pinch of salt.

Aş putea continua, dar precauţia mă îndeamnă să mă opresc aici. Probabil fiecare ipoteză, cu excepţia celei de-a treia (mi-am verificat între timp adresa din buletin şi nu este Wogebon)  se constituie într-un factor ce explică o parte mai mică sau mai mare (ar fi interesant de calculat ponderea) din fenomenul descris. Pâna una-alta, pentru că şi eu sunt prea sinceră, trebuie să-ţi mărturisesc ceva: dacă mi-ai veni la un interviu cu asemenea defecte te-aş arunca pe uşă afară. Asta doar pentru că sunt eu prea tolerantă şi nu atât de impulsivă încât să te arunc pe geam.