Dacă tu nu te-ai fi născut

Rămăsese că dacă totul decurge normal voi continua discuţia despre liberul arbitru şi libertate (ca sentiment subiectiv, altfel nu aş putea spune cum de avem libertate în absenţa liberului arbitru). Nope! Data viitoare…cred. Uite aşa, ca să mă simt mai puţin parte dintr-un univers determinist!

Iar vin sărbătorile. Vrei să ne uităm împreună la un film? It’a wonderful life (1946) este considerat unul dintre mai frumoase filme de Crăciun din toate timpurile şi nu ar strica să te uiţi dacă nu cumva ai intoleranţă la zahăr şi la îngeraşi. Clarence Oldboy este un înger de clasa a doua, adică se zbate pe lângă Doamne Doamne ca peştele pe uscat să îi dea şi lui nişte aripi pentru ca a ajuns de râsul lumii…pardon, de râsul celorlalţi îngeri, mai descurcăreţi şi ceva mai isteţi (cine a zis că în Rai scapi de competiţie şi de comparaţia socială? nu cumva te-ai plictisi?) Până la urmă se alege cu un târg mai bun decât cel faustian: va primi aripi dacă îl salvează pe George Bailey de la moarte, adică dacă îl convinge să nu se sinucidă pe acest bărbat aflat într-un moment de cotitură (se pregătea să dea colţul, să se arunce de pe pod tocmai de Crăciun pentru că aproape îşi pierduse afacerea, casa şi chiar numeroasa familie din cauza unor încurcături financiare). A win-win situation în care îngerul se descurcă de minune, îi vine o idee genială pe care i-o vor fura ulterior psihologi renumiţi precum Sonja Lyubomirsky, Daniel Gilbert sau Timothy Wilson: îl ia pe George la o plimbare prin orăşelul natal să îi arate cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut. Noroc că tipul ăsta făcuse ceva fapte bune la viaţa lui: când era mic îşi salvase fratele de la înec (iar acesta, la rândul lui, a fost mai târziu pilot de război şi a salvat foarte mulţi oameni doborând rachetele ce îi aveau ca ţintă); apoi a sesizat că farmacistul pentru care lucra era cât pe ce să otrăvească un copil din greşeală  (aflase printr-o telegramă că îi murise fiul şi, derutat, încurcase borcanele cu medicamente); păstrase mica afacere de familie şi ajutase astfel întreaga comunitate ţinând piept unui speculant fără scrupule a cărui singura grijă era să facă şi mai mulţi bani indiferent de consecinţe; nu în ultimul rând, se căsătorise cu fata pe care o iubea şi aveau mai mulţi copii împreună. În lumea (paralelă) în care îl însoţeşte însă îngerul, nimic din toate lucrurile astea minunate nu s-au întâmplat, iar George vede ce gol ar fi lăsat lipsa lui în viaţa celor apropiaţi dar şi a întregii comunităţi: fratele lui s-ar fi înecat, farmacistul ar fi otrăvit copilul în mod accidental, ar fi făcut mulţi ani de închisoare, iar apoi ar fi ajuns cerşetor, afacerea de familie ar fi fost preluată de bogătaşul cel fără milă şi oamenii din oraş ar fi avut numai de suferit, unchiul său şi-ar fi pierdut slujba şi minţile, fiind acum închis într-un ospiciu, soţia nu s-ar fi căsătorit niciodată, iar copiii lor nu ar fi existat. În faţa acestei „reprezentaţii” personajul nostru înţelege că a fost şi este mereu important pentru ceilalţi şi se întoarce acasă unde sărbătoreşte împreună cu familia şi prietenii strânşi în jurul bradului.  , spune, din braţele sale, fetiţa lui în timp ce undeva mai sus Clarence este în sfârşit upgradat devenind a full-blown angel. (Acum, pentru a echilibra balanţa, despre altfel de îngeri poţi citi în poeziile lui Nichita Stănescu, aici şi aici) 

  

Te întrebi oare dacă tribulaţiile lui George Bailey au avut vreun efect pe termen lung? Cum să nu! Se numeşte, în psihologia socială şi pozitivă, efectul George Bailey. Probabil că ştii cât de important este, în dinamica well-beigului tău, să te simţi recunoscător pentru ceea ce ai şi ceea ce primeşti de la viaţă. Un exerciţiu recomandat foarte des este cel al enumerării sau trecerii în revistă (de preferat în scris) a lucrurilor bune care ţi s-au întâmplat azi sau în ultima săptămâna, în scopul conştientizării şi aducerii aminte că ele există şi îţi fac viaţa frumoasă în fiecare zi, mai ales dacă nu le laşi să treacă neobservate. Counting your blessings se numeşte tehnica şi pare a fi eficientă…dar nu la fel de eficientă precum efectul Geroge Bailey, în care avem o diferenţă de nuanţă ce mută un pic perspectiva. De ce uităm să apreciem micile sau marile miracole cotidiene şi chiar prezenţa persoanelor dragi (bine, şi a animalelor, mă grăbesc să adaug acum sub „presiunea” dulce a colţilor…nu, a  privirii celei mai drăgălaşe căţeluşe din lume)? Pauză de pupat jăvruţa…aşa. Păi uităm pentru că le percepem drept de la sine înţelese, mereu acolo, familiare şi cât de cât previzibile. Intervine adaptarea hedonică. Daniel Gilbert continuă să mă surprindă în mod plăcut cu articolele sale din domeniul affective forecasting, prin care încearcă să afle, printre altele, cum putem împiedica adaptarea hedonică să se producă sau măcar cum să îi atenuăm efectele pentru a experimenta emoţii pozitive o perioadă cât mai îndelungată. Într-un articol din 2008 publicat împreună cu Timothy Wilson şi Minkyung Koo din pădurile virgine…pardon, de la Universitatea Virginia, Gilbert a ajuns la următoarea concluzie: subiecţii care au fost instruiţi să descrie cum li s-a întâmplat ceva frumos în viaţă (cum au primit un loc de muncă pe care şi-l doreau, cum au publicat primul articol într-o revistă de specialitate sau cum şi-au întâlnit actuala parteneră) au trăit o oarecare amplificare a stării de bine şi a emoţiilor pozitive faţă de grupul de control, dar mai degrabă nesemnificativă şi mult mai mică decât un alt grup experimental, cel al participanţilor care au scris cum ar fi fost ca acel lucru extraordinar să NU se fi întâmplat niciodată. Este contraintuitiv, pentru că ne-am aştepta mai degrabă să ne întristăm atunci când ne imaginăm o viaţă fără omul pe care îl iubim sau fără realizările profesionale pe care le-am obţinut. Însă prin sustragerea mentală (mental subtracting) a tot ce au însemnat acele evenimente pentru noi, prin focalizarea pe posibila absenţă decât pe prezenţă se produce un efect de contrast care înlătură adaptarea hedonică şi creşte sentimentul de apreciere. Efectul de contrast este de altfel o formă de gândire contrafactuală la care mulţi dintre noi apelăm, dar mai ales în cazul unor evenimente negative, pentru a atenua pe cât posibil emoţiile neplăcute. De câte ori nu ai auzit şi tu „Putea să fie şi mai rău, a avut un accident, dar bine măcar că e în viaţă” sau „Am luat un şase, dar zic mersi că nu am picat examenul”? Asemenea raţionamente sau consolări sunt foarte frecvente când s-a întâmplat ceva nasol. Puţini dintre noi folosesc însă efectul de contrast pentru amplificarea emoţiilor pozitive când am trăit ceva deosebit de frumos. Pur şi simplu nu ne trece prin cap să ne gândim aşa: „Puteam să nu o întâlnesc niciodată pe soţia mea, a fost o întâmplare fericită să fie şi ea la petrecerea de acum cinci ani, mai ales că mi-a zis că ezitase îndelung dacă să vină sau nu. Era de ajuns o secundă să se fi răzgândit şi acum nu am fi fost împreună iar copiii ăştia ai noştri, cu ţipetele lor cu tot, nu ar fi existat”.

Încearcă şi tu. Cât de puţin probabilă, surprinzătoare şi norocoasă a fost întâlnirea ta cu ea? Scrie ce ar fi putut să se întâmple astfel încât voi doi să NU vă fi cunoscut. Ce alte lucruri încântătoare nu ar fi fost acum prezente în viaţa voastră? Cum crezi că ar fi arătat acum o zi obişnuită din viaţa ta, dar fără ea? Ai nevoie doar de un strop de imaginaţie, nu e necesar să îţi trimit un înger păzitor să te ajute (sau trebuie?). În caz că te surprinzi având nişte fantezii ciudate despre ce bine te-ai simţi fără ea…e o problemă, depăşeşte cadrul de interes al acestui articol.

Şi acum, ca să ne menţinem într-o zonă sigură, fă-o să experimenteze efectul Bailey. Pentru a fi însă ultra-sigur, mai toarnă-i un pahar de Baileys (Irish Cream)!

PS: Filmul se găseşte pe diverse site-uri, iar articolul It’s a Wonderful Life: Mentally Subtracting Positive Events Improves People’s Affective States, Contrary to Their Affective Forecasts poate fi citit aici.  Pe Sonja o achiziţionezi de pe Amazon. Pe ea însă nu ştiu unde o găseşti. 

"You must believe in free will; there is no choice."

Te-ai înzăpezit? Nu-i aşa că timpul ăsta te-a luat prin surprindere? Nu degeaba se spune că vremea e schimbătoare la fel ca şi femeia...vaai! ce urât! ca şi omul am vrut să spun (aaa, nu, nu că bărbaţii nu sunt şi ei oameni, înţelegi tu…).  Există prognoze şi previziuni care ne spun, cu un anumit grad de probabilitate asumat, cam ce temperatură va fi mâine. Ba chiar şi poimâine, dar probabilitatea de a „nimeri” este ceva mai mică. Băieţii de la Institutul de Meteorologie scrutează conştiincios cerul şi fac tot felul de calcule şi diagrame complicate pentru a vedea ce cuadraturi şi sextile mai realizează planeta Marte şi cum îţi va influenţa acest aspect relaţia belicoasă (ochii mari! pupilele dilatate semnalează...curiozitatea) cu partenera de cuplu care vine cu mătura de pe Marte. Am greşit. Ei fac calcule să vadă ce şanse sunt să plouă în weekend pentru ca tu să ai pe cine să înjuri şi cui să trimiţi energii negative dacă îţi faci planuri de o excursie la munte şi te trezeşti în mijlocul unei avalanşe. Au, desigur, anumiţi algoritmi şi indicii pe care se bazează. Cu toate acestea, meteorologia rămâne o ştiinţă probabilistică.

Tot o ştiinţă probabilistică este şi psihologia, care ar trebui să nu se limiteze la explicarea unui comportament, ci să îl şi anticipeze, adică să realizeze predicţii. Un psiholog are la dispoziţie anumite date din care încearcă să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra funcţionării psihicului uman în general şi al tău în particular, să sustragă pattern-uri, legi, formule, propoziţii de tipul „dacă x, y şi z atunci A.” X, y şi z sunt condiţiile, iar A este comportamentul tău. De exemplu: dacă azi noapte nu prea ai dormit (x), ai un scor mediu la agreabilitate (y) şi înalt la nevrotism (z) atunci sunt 80 % şanse ca astăzi să ai un conflict cu prietena. Hm…habar nu are despre ce vorbeşte, i-au scăpat o grămadă de alte variabile sau posibile cauze, cum ar fi personalitatea partenerei tale, dacă nevrotismul te face să acţionezi agresiv sau dimpotrivă submisiv (teamă de abandon), ce ai mâncat şi băut în ultimele ore, în ce casă este Mercur sau ce spun cărţile de Tarot aşezate în cruce celtică. Hai să presupunem că a luat cam tot se putea în calcul şi a ajuns la concluzia că este foarte probabil ca tu diseară să te cerţi cu ea. Normal că nu îţi spune aşa ceva, ţi-ar face mai mult rău, păstrează pentru sine întregul raţionament şi aşteaptă următoarea şedinţă pentru a-şi confirma ipoteza.

Te duci în vizită la prietena ta. Eşti nedormit, supărat pe vreme, constaţi că nu e nimic de mâncare în toată casa şi ea se uită din nou la telenovele turceşti, urmând ca apoi să-ţi povestească în detaliu ce au făcut personajele principale, secundare, ba chiar şi cei din figuraţie. Simţi aşa un puseu de agresivitate şi…te opreşti. Îţi aduci aminte ce am scris eu că ar fi de preferat să faci în asemenea situaţii. Te porţi ca şi cum ai fi calm. În loc să te încrunţi zâmbeşti. O îmbrăţişezi, o săruţi fără să o întrerupi din  film, iar când s-a terminat episodul, abia atunci…nu, nu îi faci nici un reproş, îi propui să vă mutaţi împreună. Săptămâna viitoare psihologul va afla decizia ta şi se va bucura într-un fel pentru tine, dar nu te va ierta complet că i-ai contrazis predicţiile.

Ce te-a făcut să iei această decizie când toate circumstanţele arătau într-o cu totul altă direcţie? Deh, omul e imprevizibil, nu? La urma urmei, ai avut de ales şi ţi-ai manifestat liberul arbitru (definit ca „ai fi putut să faci altceva”). Deşi nu erai în cea mai grozavă dispoziţie ai făcut efortul de a-ţi inhiba primul impuls şi te-ai gândit la interesele tale pe termen lung, drept urmare ai întrebat-o dacă nu vrea să locuiţi împreună, cu speranţa (secretă) că o vei păcăli ulterior să renunţe la abonamentul la cablu.

Psihologul s-a înşelat. Predicţia lui nu a fost corectă. Între timp şi meteorologul a greşit, a anunţat că se opreşte ninsoarea dar parcă ninge şi mai tare. Ar trebui oare să deducem de aici că vremea are liber arbitru? Au ales liber norii să mai cearnă nişte zăpadă?

Nu e acelaşi lucru, te grăbeşti să spui. Tu ai liber arbitru, vremea nu. Dar de ce? Şi tu şi norii faceţi parte din natură şi vă supuneţi legilor universului, deşi ele nu ne sunt toate cunoscute şi nu putem anticipa mereu ce va urma. Nu ştim când va fi următorul mare cutremur, dar nu credem că plăcile tectonice sunt libere să se mişte când le vine lor cheful. Numai Dumnezeu ştie şi demonul lui Laplace.

Pierre Simon Laplace, matematicianm, astronom şi fizician, a fost primul din istoria ştiinţei care a scris argumentat, în 1814, despre determinismul cauzal sau ştiinţific. Starea prezentă a universului, spunea el, este efectul stărilor trecute şi în acelaşi timp cauza stărilor lui viitoare. O fiinţă capabilă de a înţelege absolut toate forţele ce declanşează un efect în natură, de a vedea fiecare atom din care este compus universul şi de a efectua rapid toate operaţiile necesare ar şti tot ce se va întâmpla în viitor şi nimic nu ar mai fi nesigur şi indeterminat pentru ea. Asta înseamnă că fiecare mişcare a naturii de la  Bing Bang încoace (dar de ce nu şi înainte?) are cauze precise şi nimic nu ar fi putut fi altfel decât este în prezent. Starea prezentă a universului, să-i spunem c, nu poate genera decât starea viitoare d. Imaginează-ţi că mergi cu maşina pe DN1 şi îţi pică un bolovan pe capotă. Al naibii, bolovan, te gândeşti, nu putea şi el să cadă doi metri mai în spate sau cinci secunde mai târziu? Ei bine, nu ar fi putut. Sau ar fi putut, dar doar dacă ar fi fost mai uşor, dacă viteza vântului era mai mică sau dacă nu ar fi plouat mai devreme. În starea în care se afla universul când ai trecut tu bolovanul nu putea pica în nici un alt loc sau moment decât în locul şi momentul în care a făcut-o. Într-un univers paralel poate că maşina ta este întreagă iar bolovanul l-a fericit pe cel din spate. În acest univers însă bolovanul este în singurul loc în care putut ajunge date fiind starea iniţială a lucrurilor şi legile naturale. Teza determinismului este momentan cea mai plauzibilă. Da, culmea ironiei, nici determinismul acesta nu mai e sigur dacă e să ascultăm de teoria haosului şi să încercăm să desluşim ce se întâmplă la nivel micro-atomic. Dar până se pun de acord fizicienii (unii dintre ei sunt convinşi că există şi acolo algoritmi clari şi previzibili, doar că nu îi ştim noi, alţii cred că de fapt viitorul poate influenţa prezentul – retrocauzalitate, deci avem şi liber arbitru) ipoteza ştiinţifică la care ne raportăm este încă cea a determinismului cauzal.

În acest univers tu ai la fel de mult liber arbitru precum placa tectonică sau vaporii de apă din nori. Nu se pune problema de alegere liberă pentru că nu există o acţiune care să se producă din senin, în absenţa oricărei cauze. Iar orice cauză are în spate o altă cauză şi tot aşa până ajungem la cauze asupra cărora tu nu ai avut nici un control sau cuvânt de spus, mult înainte de naşterea ta. Trăieşti însă cu sentimentul că faci alegeri şi, mai ales, că ai putea alege altceva. Dar ca să alegi altceva ar trebui ca ceva din prezent să fie uşor diferit, cum am văzut în exemplul bolovanului. Însă eu gândesc, spui, evaluez acţiunile, hotărăsc cel mai bun curs de urmat, am numite valori după care mă ghidez. Sigur că da. Dar gândurile şi valorile ce sunt? Unde se află?  Ai fi putut avea alte gânduri şi alte valori? Reprezintă mintea ta o substanţă diferită, ruptă de materie, în afara legilor fizice?

PS: Dacă legile universului nu o iau razna presimt (precognition facilitată de retrocauzalitate) că data viitoare vom vorbi despre un fel de libertate pe care (simţim că) o deţinem totuşi în această lume predeterminată şi pe care avem chiar datoria să o cultivăm, fie şi numai pentru că putem.

As if in a relationship

Ţi-am promis că exersăm nişte aplicaţii practice ale principiului as if în relaţiile de cuplu şi moartă coaptă mă ţin de cuvânt, am venit la datorie. Pentru că eul meu idealist ce medita la permanenţa obiectelor şi la solipsism a fost încălecat (what?!) de unul ceva mai pragmatic (şi un pic hipomaniacal, motiv pentru care mă simt foarte bine în pielea lui, păcat că pleacă repede cu înveliş cu tot şi mă lasă nu chiar în pielea goală dar destul de descoperită), îţi propun să începem cu un chestionar care măsoară implicarea ta în actuala relaţie de cuplu.

Te rog să iei o foaie de hârtie şi pe o scală de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) să notezi în ce măsură următoarele afirmaţii reflectă realitatea relaţiei voastre.

1. Prefer să petrec timpul liber cu ea în locul oricăror altor activităţi

2. Îi spun des cât de mult contează pentru mine.

3. Particip mereu la treburile domestice.

4.O ascult cu atenţie orice mi-ar povesti.

5. O sărut şi o mângâi tot timpul.

Acum, tot de la 1 la 5, cât de implicat te consideri tu în relaţia de cuplu (1-deloc; 5- foarte implicat)?

Dacă nu ai momentan o parteneră probabil eşti în perioada de tatonare, există o tipă pe care o placi şi căreia încerci să îi atragi atenţia. Vrei să se îndrăgostească de tine. Dacă ai citit cu atenţie articolul meu anterior cam ştii ce ai de făcut, nu? Este esenţial să se simtă bine în preajma ta. În preajma ta nu înseamnă neapărat datorită ţie, e suficient să experimenteze anumite emoţii pozitive (sau nici măcar pozitive, dar emoţii să fie) pe care apoi le va atribui, mai mult sau mai puţin corect, prezenţei tale. Fă-o să zâmbească şi mai ales (zic şi eu…) să râdă. Nu e nevoie să faci pe bufonul, dacă nu reuşeşti în mod spontan (hm…nu sugerez că e semn bun dacă izbucneşte în hohote de râs cum te vede) invit-o la o comedie sau la un spectacol de stand-up comedy.  Sau la un film de groază pentru a-i provoca o stare de excitaţie fizică (vezi experimentul cu podul lui Dutton şi Aron, nu mă mai repet ca o moară stricată că te plictisesc şi nu ăsta este scopul meu!) pe care o va percepe drept atracţie faţă de tine (asigură-te că lângă ea pe scaunul celălalt nu stă un bărbat). Nu cumva să faci greşeala să o duci într-un loc plictisitor sau într-un grup cu oameni obosiţi şi sictiriţi de viaţă care eventual mai şi cască. Mare grijă la căscat (gura), e contagios, explică, în Secretele creierului uman, Sandra Aamdot, o psih-oloagă pe care nu o suport din motive pe care nu este momentul să le detaliez acum. (of, aşa-i că ai căscat doar când am vorbit despre asta? vezi cum mă sabotez singură şi îmi pierd cititorii?) Şi, bineînţeles, nu o înfuria! Deci în faţa ei (dar şi la spatele!!) ar fi de preferat să fii cât poţi tu de indiferent şi de rece cu alte reprezentante ale sexului gelos, pentru că altfel...

Ce trucuri science-based ne mai oferă Wiseman? Chestii simple, la mintea cocoşului, mai puţin a găinii. În primul rând lasă visarea cu ochii deschişi şi vizualizarea unor scene onirice pe principiul „universul va avea grijă ca ele să devină realitate”. Aşa nu! Universul mai are şi alte treburi decât să-ţi rezolve ţie problemele, aşa că treci la acţiune. 

Mai ţii minte ce spunea Watson, marele psiholog behaviorist? Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi, bine-informaţi şi mediul necesar pentru a-i creşte şi vă voi garanta că îl voi alege pe oricare dintre ei şi-l voi educa pentru a deveni orice tip de specialist: doctor, avocat, artist, comerciant ori - da - cerşetor sau hoţ. După ce citeşti Rip-it-up şi arunci un ochi şi peste articolele lui Robert Epstein vei ajunge şi tu să spui aşa: daţi-mi un bărbat şi o femeie de preferinţă (poate nu obligatoriu) heterosexuali şi, indiferent de compatibilitate, status social, atractivitate sau alte detalii nesemnificative îi voi face să se îndrăgostească unul de altul. Cum? Făcându-i să se comporte fără să-şi dea seama ca şi cum ar fi deja îndrăgostiţi. Ia să vedem, ştii ce fac oamenii îndrăgostiţi? Nu? Nu-i nimic, vei afla acum, deci ignoranţa nu îţi va mai servi drept scuză. Dragul meu, oamenii îndrăgostiţi se privesc în ochi, stau foarte aproape unul de celălalt, îşifac semne cu picioarele pe sub masă, îşi oglindesc gesturile, se ating, îşicomunică tot felul de secrete, după care fac chiar şi sex. Iar dacă ţi se pare ceva exagerat sau tras de păr în ce am spus şi nu mă crezi ţi-am pus şi linkul ladiverse articole ştiinţifice din care vei aprofunda, teoretic, noţiuni precum soul gazing (sau copulatory gaze într-o altă exprimare, al lui Helen Fisher), love aura sau let me inside (nu, în nici un caz melodia lui Stephen Lynch, vorbeam de tehnici pe care le găseşti la Epstein, aici: http://www.columbia.edu/~jhb2147/articles/fall_love_stay.html).

Acum să trecem la nişte metode ceva mai subtile de a face lucrurile de mai sus fără ca ea să se prindă imediat de intenţiile tale. Nu e greu, un strop de imaginaţie şi gata scenariul, o poţi convinge chiar să îţi facă semne pe sub masă şi nu va bănui nimic. Invit-o la un joc de poker acasă la tine (nu măi, nu pe dezbrăcatelea, am spus subtil!) fii cu ea în echipă şi propune-i următoarea strategie chipurile de trişat: vă veţi comunica dacă aveţi cărţi bune printr-un mic semn cu piciorul pe sub masă. Evident, nu ar fi înţelept să jucaţi pe bune, prietenii tăi de la masă trebuie să ştie asta şi să îţi fie complici, altfel vei pierde toţi banii de roşu ca racul ce te faci iar mâine nu vei avea bani nici să-i plăteşti taxiul să se care mai repede la ea acasă în caz că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor tale. După poker, dacă atingerile ilicite nu au fost de ajuns, jucaţi adevăr şi provocare. Astfel îţi va dezvălui secretele ei, după care va găsi ca justificare cum că tu eşti de încredere şi este în siguranţă când îţi împărtăşeşte trăirile ei cele mai intime, iar tu va trebui să te prefaci interesat şi să o mângâi afectuos pentru a nu opri eliberarea de oxitocină, hormonul implicat în ataşament care (numai) atunci când creşte,duce la atingeri şi mai îndrăzneţe.

Mai vrei una? Împuşti mai multe iepuroaice dintr-o lovitură. Adică bifezi mai multe tehnici dintr-un foc. Îi spui că te-au învăţat babele de la ţară cum să ghiceşti în palmă şi, just for fun, nu că ai crede tu în aşa ceva, îi iei mâna într-a ta. Te poziţionezi foarte aproape de ea, te uiţi ba în palma ba în ochii ei (vezi să nu ajungi la degetul ei mic) în timp ce cu arătătorul îl urmăreşti pe piele fiecare linie cu mişcări fine, cât mai senzuale fără să devină totuşi suspecte sau de prost gust (îţi dai seama după limbajul ei non verbal dacă îi place sau se simte deranjată). În acelaşi timp îi spui blabla-uri despre linia vieţii, după care treci la cea a inimii, strecori ca din întâmplare că se va căsători din dragoste cu un tip pe care-l va întâlni la în jurul vârstei de cât are ea acum şi că îi este scris în palmă că va fi foarte fericită alături de el (dacă e căsătorită anunţ-o cu regret că vezi o cumpănă, probabil un divorţ urmat de o întâlnire providenţială). Cu aşa ceva nu ai cum să dai greş, ai folosit şi soul gazing şi touch and sexuality, şi efectul proximităţii, ba chiar ai antrenat şi un pic de autodezvăluire, pentru că sigur pe parcursul acestui exerciţiu îţi va da un feed-back şi va începe să vorbească despre ea: da, da, aşa e, mie îmi dictează inima de obicei (hm, semn bun, pică repede, bagă-i o replică de genul: bine faci, linia inimii e clar definită, sigur îţi dictează bine).

Încă două-trei recomandări, pentru viitorul relaţiei: nu o lăsa să poarte haine sau accesorii care nu sunt originale, chiar dacă pe ea nu o deranjează şi insistă că nu are nevoie de haine de firmă. De ce? Studiile arată că atunci când purtăm ceva contrafăcut sau imitaţii cresc şansele să ne purtăm imoral sau să trişăm şi în alte situaţii. Aşa că mai bine cumpără-i tu lenjeria aia de la Victoria’s Secret decât să se îmbrace într-un body contrafăcut şi să ajungă să-l îmbrace (pardon, dezbrace) mai târziu în patul altuia. Apoi, oricât de subţiri ar fi buzele ei (cică astea cu buze subţiri sunt ale dracului, ai auzit şi tu?), nu o trimite să-şi injecteze botox pentru că îi va fi afectată sensibilitatea muşchilor faciali şi automat nu va mai simţi întreaga gamă de emoţii pe care le trăieşte acum. Cât despre implantul cu silicon….ia mai gândeşte-te! E posibil ca sânii ei să nu mai fie la fel de sensibili la atingerile tale după intervenţie şi să interpreteze asta ca pe o scădere a atracţiei sexuale faţă de tine, deci va dori să-şi verifice ipoteza experimentând şi cu alţi bărbaţi.

Sper că ţi-am mai aprins nişte beculeţe (ecologice) în cortexul anterior cingulat, insula (şerpilor?) şi nucleul caudat, de aici încolo te descurci pe cont propriu, ai totuşi adresa mea de email în caz că întâmpini dificultăţi sau apar nelămuriri şi situaţii noi, neprevăzute. Pentru că simt  (undeva prin chakra Swadhisthana) că nu ai înţeles prea bine rolul ariei ventral-tegmentale în apariţia dragostei romantice, îţi mai dau o sursă bibliografică, cu încrederea că te axezi pe informaţii şi nu te laşi furat de peisaj: http://www.psychologytoday.com/blog/thriving101/201102/brain-study-reveals-secrets-staying-madly-in-love.

Stai aşa, unde te grăbeşti? Trebuie să repetăm! Nu am terminat chestionarul de la începutul articolului. Te rog să reiei şi să produci un număr de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) pentru situaţiile de dedesupt (sau era cu b?):

1. În timpul liber stau mai mult singur sau cu amicii decât cu ea.

2. Uit să îi spun cât de mult contează pentru mine.

3. Nu o ajut la treburile domestice.

4.Nu reuşesc să o ascult cu atenţie când îmi povesteşte câte ceva.

5. Nu o sărut, nici nu o mângâi prea des.

Fă abstracţie de ce ai răspuns iniţial, deasupra, şi spune-mi cum ţi-ai autoevalua implicarea în relaţie? În mod normal ai ajuns la un scor mai mic, deşi singura diferenţă este că primul set conţinea afirmaţii, iar ultimul negaţii. Dar dacă prima dată te-am lăsat să te concentrezi pe ceea ce faci bine, acum la sfârşit te-am forţat să vezi şi ceea ce nu prea faci, ca tu singur să te tragi la răspundere şi, eventual, să iei măsurile, şi ele furnizate deja de mine mură-n gură.

PS: dacă partenera ta observă vreo schimbare în bine şi este curioasă ce s-a întâmplat, fă-mi legătura cu ea, am şi pentru ea câte ceva! 

Where we meet the adorable genius Blaise Pascal

Ştiu că îţi plac jocurile de noroc aşa că te iau cu mine la cazino să vorbim despre pariul lui Pascal. Stai liniştit, nu pierzi bani. Nici casa, nici maşina, nici măcar soţia în caz că te gândeai să scapi de ea oferind-o ca miză sacrificială. De fapt nu pierzi nimic momentan, dimpotrivă. Tare mă tem ca dacă ai picat testul cu marshmallows şi îţi este greu să amâni gratificaţia şi să dai dovadă de autocontrol o să pierzi nemurirea sau eternitatea. Ai de ales intre câţiva (zeci de) ani de plăceri şi recompense imediate şi un timp infinit de…nu ştiu ce se vinde în rai, limitele imaginaţiei mele nu merg mai departe de paradisuri pământeşti pe care nu ţi le pot descrie în acest context. Da, Dumnezeu este un tip pragmatic şi raţional care îi apreciază pe cei pricepuţi la calculul probabilităţilor şi al valorii aşteptate (expected value) a opţiunii de a crede în El (da, dacă punem argumentul într-o formulă cu care nu-ţi încarc memoria acum, reiese că rentează). Prin urmare, cel mai raţional lucru pe care tu ai putea să îl faci este să crezi că există. Nu ai nimic de pierdut, mai ales că astfel vei trăi şi o viaţă bună, cu sens, orientată spre valoarea binelui.

Accepţi pariul lui Pascal? Cum nu? Înţelege te rog că este în interesul tău să crezi! Este de preferat, este indicat, este cel mai bun lucru pe care ai putea să îl faci cu vieţile tale, cea prezentă şi cele viitoare. Şi dacă Dumnezeu nu există nu ai pierdut nimic! De ce alte argumente ai avea nevoie să crezi? Aa…tu îmi spui că de fapt nu poţi să crezi la comandă şi degeaba îţi zic că e în interesul tău, astea nu sunt dovezi care să te facă pe tine să capeţi anumite convingeri sau credinţe. Adică vrei motive epistemice ce ţin de natura realităţii şi nu motive practice care înseamnă că ai ieşi în câştig dacă ai crede. Să presupunem că îţi lipesc un pistol de tâmplă şi îşi spun aşa: „Trebuie să crezi că există extratereştri!”, tu mă întrebi de ce, eu îţi răspund „Pentru că altfel te omor". Număr până la zece şi dacă între timp nu crezi îţi zbor creierul tripartit de nu mai ştii care e amygdala şi care lobul temporal, cel care, by the way, în condiţii de stimulare în laborator, îl creează şi pe Dumnezeu. Ce faci? Ai toate motivele practice să crezi că există Dumnezeu, pentru că altfel te omor. Şi nu mă poţi păcăli că gata, ai crezut fără să fie aşa,. pentru că ştii că îţi citesc gândurile mai ceva ca la fMRI. În ciuda acestor motive extrem de serioase, fac şi eu pariul meu, că nu o să mă crezi. Pentru că nu ai cum, în lipsa unor prejudecăţi anterioare sau a unor motive epistemice, hai măcar unele experenţiale, să asişti la tipul de miracole despre care vorbea David Hume (o încălcare a legilor naturii în condiţiile în care posibilitatea ca mărturia miracolului să fie falsă ar fi mai miraculoasă decât însăşi minunea relatată). Dacă nu ai avut privilegiul de a asista la aşa ceva până acum (probabil nu ai fost destul de atent) şi bruma de carte pe care ai învăţat-o la materia „Teoria Evoluţiei” (you wish!) te-a îndreptat spre nişte piste din care zeii au fost, cu ceva păreri de rău, ostracizaţi (fiind drăguţi şi atotputernici nu îi afectează prea tare, nu sunt o populaţie cu risc crescut de depresie, nici măcar reprezentantele sexului divin feminin), nu vei crede în zece secunde că ei există, oricât de mult ţi-ai dori să poţi să crezi pentru ca eu să nu te omor acum. E adevărat, zece secunde nu prea ţi-ar fi de ajuns. Însă nu este totul pierdut.

Pascal a preîntâmpinat obiecţiile tale şi a venit şi cu o soluţie în "Les pensées":

„Da, dar am mâinile legate şi gura mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să fac?"

- E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi. Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul; vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi felul cum au început şi ei;

purtându-se de parcă ar fi crezut, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri.

„Dar este exact lucrul de care mă tem.“

De ce? Ce aveţi de pierdut?”

Şi uite pentru asta Pascal a fost genial. El a intuit cu mult înaintea lui William James şi a urmaşilor săi (Richard Wiseman, Deryl Bem etc) uimitorul principiu psihologic care se numeşte as if şi faptul contra intuitiv că de multe ori nu credinţa sau emoţiile noastre generează comportamentul, ci taman invers, comportamentul naşte emoţii şi credinţe. Mergi la biserică, ţine post, respectă cele zece porunci, înconjoară-te de oameni credincioşi şi imită-le acţiunile şi astfel vei ajunge să crezi. William James este autorul acelei teorii a emoţiilor conform căreia nu fugi de frica ursului, ci mai întâi fugi, apoi îţi dai seama, interpretând indiciile corporale (puls crescut, transpiraţie, încordare musculară) cum că ţi-e frică. Trecând peste formularea în termeni dualişti, corpul influenţează mintea cel puţin aceeaşi măsură în care mintea influenţează corpul ele fiind de fapt două feţe ale aceleiaşi monede (sau monade? aa, poate monezi). Mintea este întrupată (embodied cognition) tocmai pentru că nu se naşte din neant, nici nu apare pe căi cosmico-spiritualiste dintr-un univers platonician al formelor pure.

Comportamentul tău generează în tine emoţii şi credinţe. Citeşte propoziţia asta până când ai surprins implicaţiile ei, atât în termeni de oportunitate dar şi de responsabilitate. Nu eşti (sau poţi alege să nu fii) la cheremul fluctuantelor tale emoţii şi gânduri de moment. Dimpotrivă, poţi deveni arhitectul lor şi nici măcar nu este complicat, adica de cele mai multe ori nu este nevoie să faci cine ştie ce mari acte de eroism şi de voinţă, câteva gesturi mici, uşoare şi plăcute fiind suficiente pentru a declanşa schimbări importante.

Ţi-am mai vorbit de iluziile pozitive cu care ne-a blagoslovit Evoluţia pentru a ne păcăli să împingem bolovanul cotidian de pe o zi pe alta. Creierul nostru este construit în aşa fel încât să perceapă şi să construiască tot soiul de realităţi spirituale, motiv pentru care niciunul dintre noi nu este scutit în totalitate de diverse feluri de gândire magică iar religia este atât de răspândită pe mapamond (Andrew Newberg, specialist în neuroştiinţe şi în ceea ce numeşte neurofiziologie a descris aceste mecaniseme cerebrale în şase cărţi care i-au atras critici de pe ambele părţi ale baricadei, întrucât nu a luat o poziţie fermă şi a afirmat că neuroştiinţele pot explica şi descrie funcţionarea creierului, fără ca asta să ne spună ceva cu certitudine despre natura obiectivă a realităţii percepute şi prelucrate de creier). Dar religia şi gândirea magică sunt doar câteva dintre multele iluzii pozitive pe care le ai sau pe care, dacă nu le ai, le poţi învăţa şi construi. Stai liniştit, nu te trimit duminică la biserică, nu îţi sugerez absolut deloc să ţii post în această perioadă, dar dacă simţi o nevoie acută de a te a spovedi îmi poţi trimite un mesaj privat (rămâne între noi doi şi Doamne Doamne), iar pentru împărtăşanie am nişte vin pe care îl vei degusta în orb ca să nu fii influenţat de marca sau de preţul sticlei (ups, stai că am alunecat în alte filme şi cărţi). Te invit însă să fii ceva mai optimist, mai încrezător în forţele proprii şi în capacitatea ta de a controla unele evenimente sau de a face lucruri să se întâmple (cele care depind de tine, desigur, vei şti care sunt ele când vei adopta un fel de cale de mijloc: nici perseverenţă nevrotică în urmărirea unor cauze pierdute, nici ceea ce Seligman numeşte neajutorare învăţată, atitudine defetistă ce se traduce în refuzul de a mai încerca să acţionezi sau să schimbi ceva).  

Ai recunoscut biasul optimismului, iluzia controlului şi un pic din iluzia superiorităţii. Nu strâmba din nas pentru că se numesc iluzii, ele sunt de fapt mai mult decât atât. Sunt iluzii ce pot da naştere unor realităţi, transformându-se în profeţii autorealizatoare. Ai face bine să crezi că mâine va fi o zi mai bună, că proiectele tale pe termen scurt, mediu şi lung au şanse mari de reuşită, că acţiunile pe care le întreprinzi vor da roade, că dragostea nu durează nici trei nici şapte ani, iar căsnicia ta nu se va termina cu un divorţ. Dacă vei crede şi eşti mai optimist vei experimenta mai multe emoţii pozitive, ai relaţii mai bune cu cei din jur, performanţele tale la locul de muncă şi ele cresc iar riscul bolilor cardiovasculare scade. Aşa că fii optimist! Iar te strâmbi! Foarte rău faci, te transpui singur într-o postură corporală care te face să te simţi naşpa! Ai înţeles că ai avea o grămadă de beneficii dacă te-ai crede cel mai atrăgător, cel mai inteligent şi cel mai puternic, dar, fiind mai degrabă un realist depresiv (sau un depresiv realist?), adică un om care nu mai crede că tot ce zboară se mănâncă (ce, nu-ţi plac gândacii? nici ciorba de muşte? poate omleta de păianjeni?), nu ai cum să-ţi bagi în cap aceste lucruri pe care le consideri…nu tocmai exacte. Dar stai aşa! Nici nu îţi cer să crezi şi te asigur că nu sunt nici eu cea mai mare fană a „gândirii pozitive” care vrea să ne convingă că e de ajuns să ne vizualizăm în poziţii de vis (la ce te gândeşti?) şi scenariile noastre fantasmagorice vor prinde ca prin minune viaţă pentru că întregul univers va conspira să ne îndeplinească nouă visele erotice (utopice măi, nu erotice! şi ce dacă era pleonasm, avea rol de subliniere).

Nu este nevoie să crezi. Vei crede tu mai târziu, nicio grijă! Pentru moment este suficient să faci. Ce să faci? hihi Păi de exemplu să zâmbeşti. Acum! Nu ai nici un motiv? Ba ai motivele practice pe care ţi le-am spus deja. Iar aici nu merge cu „nu pot să zâmbesc fără dovezi sau fără motive epistemice” pentru că e fals. Normal că poţi să zâmbeşti dacă nu suferi de vreo formă de paralizie facială (botox anyone?). Înţeleg că îţi este fizic imposibil să crezi la comandă, dar pentru a face ceva sau a zâmbi  trebuie doar să-ţi mişti muşchii, nu îţi cere nimeni să îţi schimbi felul de a gândi. Că aşa vrea muşchii tăi, de-aia. Bravo, ia uite ce bine îţi stă, excelent! Te ivit să menţii acest rictus (auch! glumeam) până la finalul articolului şi, ca să te inspiri uite-te şi la fotografia de mai jos, ce înfăţişează un bărbat drăguţ care zâmbeşte (e răsturnat pentru a potenţa puterea zâmbetului de a ne descreţi frunţile chiar şi când este abia zărit sau prezentat în condiţii nu tocmai naturale. cu fundul în sus..aaaa, pardon, cu gura-n sus).

Când zâmbeşti muşchii tăi vor transmite creierului un mesaj de tipul „sunt încântat/ fericit/ bucuros, este o zi frumoasă, am toate motivele să mă simt recunoscător, cei din jur au început şi ei să zâmbească, ceea ce fac acum îmi creează o stare de bine, îmi place activitatea în care sunt implicat”. Da, atât de simplu! Schiţezi un gest, îţi ridici uşor colţurile gurii şi vei antrena emoţii pozitive care la rândul lor vor fi interpretate drept semnale ale unor circumstanţe fericite care te-au făcut chipurile să zâmbeşti (produci repede explicaţii prin confabulaţie, ele la rândul lor generează noi emoţii pozitive şi alte comportamente rezonante, într-o buclă de feed-back ce îţi extinde treptat gama de acţiuni pe care le ai la îndemână în diverse situaţii - vezi şi teoria broaden-and-build a Barbarei Fredrickson. Ce mai poţi face? Cântă (la duş?), dansează prin casă, râzi! Singur? Daa, şi singur, sau în duet! Sau caută un grup de râs (laughter clubs, observ, via google, că există şi la noi în ţară), un fel de grup de suport unde oamenii se întâlnesc odată pe săptămână doar pentru a râde împreună, unii cu alţii şi unii de alţii timp de 40-60 de minute. Mergi altfel! Ca personajele din Monty Python (http://www.youtube.com/watch?v=a17QkZO4mkY) sau măcar ceva mai alert, cu paşi mari şi privirea în sus. Iar dacă te întâlneşti cu cineva cunoscut şi dai mâna cu el, uită sfatul de a-l strânge cu putere de falange, nu e cea mai indicată mişcare, încearcă mai degrabă o mişcare fluidă şi caldă în locul celei bruşte şi hotărâte.

Ai emoţii înaintea unui interviu sau a unei întâlniri importante? Adoptă o poziţie de putere. Şi nu doar la interviu pentru a-i impresiona pe evaluatori, ci şi înainte, de când te-ai trezit şi până ai ajuns acolo pentru a te convinge pe tine însuţi prin indiciile corporale oferite minţii. Capul sus, spatele drept, nu stai cocoşat, te uiţi spre cer nu în pământ, umerii ridicaţi, paşi hotărâţi sau alerţi. Dacă încă ţi se pare neverosimil ce îţi spun eşti liber să îţi faci un test al hormonilor înainte şi după micilor exerciţii. Cercetătorii au făcut asta deja păcălindu-şi subiecţii să mestece nişte gumă şi au descoperit urmările chimice, biologice foarte concrete şi elocvente: cei în posturi corporale de putere au avut la sfârşit un nivel mai mic de cortizol (molecula asociată cu stres) şi o cantitate mai mare de testosteron (aşa că şi-au găsit repede o parteneră de sex aflată în perioada fertilă- aluzie la un alt articol, doar ca să vedem daca ai procesat informaţiile şi cum stai cu memoria). Într-un alt experiment, subiecţii care au fost instruiţi să-i atingă (non intruziv) pe alţi participanţi au „scuipat” mai multă oxitocină de cât aveau înaintea sarcinii. (oxitocina creează condiţiile încrederii, intimităţii, ataşamentului). O atingere sau o postură corporală impunătoare declanşează schimbări în însăşi chimia şi fiziologia corpului tău. Ştiind acest lucru, nu-i aşa că ar fi păcat să nu ne folosim de o asemenea resursă inepuizabilă reprezentată de corp (în fine, cât eşti în viaţă şi relativ sănătos) pentru a implementa anumite schimbări benefice (sal malefice, desigur, cum preferi) în starea noastră emoţională, în anumite trăsături de personalitate pe care ne-ar plăcea să le manifestăm mai des sau chiar în atitudini? De multe ori ne inferăm preferinţele observându-ne comportamentul. Da, asta înseamnă că ne putem induce şi crea activ noi preferinţe dacă facem efortul de a ne mobiliza către activităţi cu sens sau cu beneficii pe termen lung - am vorbit despre teoria autopercepţiei într-un articol mai vechi.

Vrei să fii mai disciplinat, mai organizat, mai ordonat? Poate chiar ceva mai conformist? Tunde-te foarte scurt şi poartă uniformă (înţelegi acum de ce Remus Cernea are toate motivele să se revolte împotriva impunerii unui stil vestimentar la şedinţele parlamentare? aparent inofensivele obiceiuri ce privesc ţinuta şi stilul vestimentar se traduc în modificări comportamentale şi atitudinale, nu este vorba doar de dreptul la auto-exprimare, oricum important prin el însuşi). Ai provocat pe cineva la duel (cum? nu se mai poartă? ei nu!) şi ai nevoie să fii mai agresiv? Îmbracă-te în negru. Poate ai nevoie de mai multă creativitate? Fă o plimbare pe şapte cărări. Nu, nu am spus să te îmbeţi (deşi unele substanţe deschid robinetul creativităţii, dar asta nu vei afla de la mine ci, dacă vrei tu neapărat, din operele lui Baudelaire- Paradisurile artificiale, De Quincey- Jurmalul unui opioman  sau Jean Cocteau- Jurnalul unei dezintoxicări). Doar te plimbi la întâmplare, fără o destinaţie clară sau o traiectorie prestabilită (evită să te trezeşti pe strada fostei prietene fără să îţi propui pentru că nu te va crede scorpia, degeaba îi explici că a fost un simplu exerciţiu de stimulare a creativităţii). Fii atent şi la vocea ta. Atunci când vrei să te convingi singur de ceva (sau să îţi intre în cap mai bine ce ţi-a spus altul) scrie „ceva-ul” pe o coală de hârtie şi recită-ţi-l, citeşte cu voce tare, într-o manieră persuasivă şi fără echivoc. „Dacă emiţi mai multe sunete cu viteză accelerată, ele se vor agăţa automat unul de altul, alcătuind astfel silabe, cuvinte, ba chiar şi fraze, adică grupări mai mult sau mai puţin întinse, ansambluri pur iraţionale de sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceea capabile să se menţină fără riscuri la mare altitudine în aer. De căzut, cad doar cuvintele încărcate de sens, îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a pieri, prăbuşin-du-se...” (Ups, acum nu mă lua şi tu prea tare în serios, mă jucam de-a profesorul din „Lecţia” lui Ionescu aflat la al patruzecilea elev- doar nu îţi imaginai că ai fi primul sau singurul!)

Trebuie să negociezi cu cineva? Asigură-te că respectivul este aşezat pe un fotoliu moale, modelabil, pentru că un scaun rigid va antrena rigiditate şi inflexibilitate şi în negociere. Serveşte-l cu o cafea sau un ceai cald. Discuţi cu cineva despre Victor Ponta şi vrei să-i creezi o reacţie de dezgust? Fă în aşa fel ca în locul unde aveţi conversaţia să pută! Vrei să mănânci mai puţin? Foloseşte-ţi mâna non-dominantă şi vei fi mai conştient de cantitatea ingurgitată. Respinge prăjitura îndepărtând-o cu un gest ferm din faţa ta şi procedează la fel cu alte obiecte pe care vrei să ajungi să le respingi instinctiv (revista Cancan? a şaptea bere? poza fostei? ia joacă-te aşa cam jumătate de oră, s-ar putea să ai surprize). Exersează şi invers: adu fructele mai aproape de tine, gestual, cu o mişcare de apropiere, la fel cărţile, apa plată sau prezervativele (glumesc doar pe jumătate, poate data viitoare nu mai uiţi de ele). Ai nevoie de mai multă voinţă sau perseverenţă? Of, în ce poziţie să te mai pun eu pe tine în această duminică? Stai cu braţele încrucişate sau cu pumnii strânşi. Issues cu procrastinarea? Totul e să începi activitatea pe care o amâni nevrotic, propune-ţi să-i dedici măcar câteva minute şi pofta vine mâncând…pardon, muncind. Mare atenţie la avatarurile pe care le foloseşti în jocurile pe calculator sau la identităţile virtuale pe care ţi le creezi. Ei pot deveni tu sau tu poţi împrumuta de la ei. Cercetările lui Jeremy Bailenson desfăşurate la Virtual Human Interaction Lab, Stanford University, arată cum alegerea unui avatar pe care îl priveşti pe ecran făcând exerciţii fizice virtuale te poate motiva ulterior să adopţi un comportament asemănător în viaţa reală (ce ne spune asta despre jocurile agresive în care misiunea ta este să elimini alţi supereroi?). Te simţi vinovat? Spală-te pe mâini! La propriu!! Dacă ai făcut ceva oribil, absolut îngrozitor şi e nevoie să repeţi acţiunea de mai multe ori, ai grijă să nu o dai în tulburarea obsesiv-compulsivă pentru că n-ai rezolvat nimic. Te chinui să te laşi de fumat? Vino să ne jucăm un pic de-a doctorul şi de-a pacientul bolnav de cancer şi dacă intri bine în rol (nicio grijă, te ajut, o să pară extrem de real, te pun să-ţi scrii şi testamentul, epitaful, memoriile…) presimt, ajutată de studiul lui John Mann de la Harvard, că îţi va trece pofta de ţigară.

Poate eşti furios. Îţi vine să ţipi la partenera ta sau măcar să loveşti un sac de box. Greşit, dacă te porţi agresiv vei fi şi mai furios, iar pe partenera ta o vei vedea într-o lumină şi mai negativă, pentru că trebuie să merite cuvintele grele pe care tocmai i le-ai aruncat, deci înseamnă că te-a provocat, a făcut ceva rău. Poate îi dai şi un pumn acum. Nuu…nu vei face asta. Te vei purta ca şi cum ai fi calm. Ce face un om calm? Nu ridică vocea, cu atât mai puţin mâna şi explică pe un ton cât mai cald ce simte sau, dacă este prea greu, pleacă la o scurtă plimbare până îi trec nervii. Şi astfel vei reveni mult mai repede la starea de calm decât ventilându-ţi mânia şi alte emoţii negative. Dacă totuşi există în viaţa ta persoane în preajma cărora eşti nevoit să apelezi foarte frecvent la asemenea strategii ar fi cazul să renunţi la compania lor pentru că principiul as if are costurile sale: consumă energie, nu este natural să te împotriveşti primului impuls. Oboseşti, îţi epuizezi rezervele de glucoză şi de willpower şi apoi descoperi că nu mai eşti disponibil, receptiv, atent şi răbdător la alţi oameni care au nevoie de tine (de ce te descarci pe cei apropiaţi sau nu ai chef de ei după ce te-ai abţinut să-i spargi nasul şefului la muncă? se numeşte ego depletion, iar ceilalţi nu au nicio vină, nici nu înţeleg ce se petrece cu tine).

Este posibil ca aceste tehnici să ţi se pară mecanice şi inautentice. Vestea proastă este că aşa şi este, ai perfectă dreptate. Vestea şi mai proastă este că asta se întâmplă oricum foarte des, numai că nu suntem mereu conştienţi de direcţia săgeţii comportament-emoţie şi inventăm explicaţii plauzibile pentru de ce suntem supăraţi sau bucuroşi sau excitaţi. Un copil mic se împiedică şi cade. Într-un prim moment e doar confuz şi îşi priveşte mama în căutarea unor indicii pentru ce ar trebui să simtă sau să facă. Mama e speriată, tristă, are pe chip o expresie de durere. Copilaşul abia atunci începe să plângă, interpretând că dacă mami e tristă s-a întâmplat ceva grav cu el. Dacă îl întrebi de ce plânge va spune însă „Buba! Doale!”. Motiv pentru care este mai bine să te prefaci tu ca părinte că nimic nu s-a întâmplat şi doar dacă vezi că a început să plângă spontan să îl iei în braţe şi să îi oglindeşti trăirile, altfel rişti să ţi le oglindească el pe ale tale. Într-un celebru şi tulburător experiment, Schachter şi Singer au injectat subiecţilor o doză de adrenalină sau epinefrină (na!) care induce organismului o stare de arousal, de excitaţie: puls şi respiraţie accelerate, mai mult zahăr în sânge, concentraţie superioară de acid lactic, pregătirea unui răspuns de tipul fight or flight. Participanţii au crezut că se testează un medicament nou pentru îmbunătăţirea vederii, suproxină, şi că este posibil să apară în următoarele 20 de minute ceva efecte secundare. Altora nu li s-a spus nimic de eventualele efecte secundare, iar unii au fost induşi în eroare, menţionându-li-se nişte reacţii adverse ficitvie. Apoi au fost lăsaţi singuri într-o cameră cu un complice instruit să se poarte fie euforic fie furios. Cei care nu ştiau de efectele secundare sau aveau informaţii greşite s-au purtat identic cu actorul: când acesta era furios ei au interpretat drept furie propriile simptome echivoce generate de adrenalină. Când complicele era euforic excitaţia a fost etichetată ca atare şi participanţii s-au „simţit” şi ei euforici. Ceea ce înseamnă că preluăm adesea indicii din mediu şi din corpul nostru fără să ne dăm seama şi suntem trişti pentru că tot drumul spre muncă am văzut doar mutre triste în metrou sau ne simţim puternici pentru că am făcut, cu alt scop, exerciţii fizice ce au implicat posturi dominatoare. La nivel conştient crezi însă că eşti trist pentru că societatea merge prost sau că te simţi puternic pentru că l-ai pus la punct pe colegul tău (atenţie, se prea poate să fie şi aşa, doar că nu mereu şi este greu de spus care este adevărata cauză).

Vestea proastă fiind că suntem oricum nişte maşini mai mult sau mai puţin sofisticate, hai să ţi-o injectez şi pe cea bună. Poţi inversa „maşinăria”. Dacă tot se poate, de ce să nu îţi foloseşti corpul conştient pentru a simţi emoţiile pe care vrei să le simţi, a avea trăsăturile de personalitate pe care ţi le doreşti, a-ţi plăcea lucrurile ce sunt în avantajul tău să îţi placă sau a crede ce este convenabil şi adaptativ pentru tine să crezi? În loc să te controleze corpul şi hormonii pe tine îi vei controla tu pe ei, determinând, cum am văzut, schimbări efective la nivelul neurotransmiţătorilor, toate astea cu gesturi simple cum ar fi un zâmbet, o atingere, o încleştare a pumnilor. Vei fi astfel mai aproape de eul ideal, de persoana care vrei să fii. La fel, în loc să-l bănuieşti de ipocrizie sau lipsă de autenticitate, ai putea aprecia efortul pe care îl face cineva în faţa ta de a-şi păstra calmul în loc să-ţi dea câteva palme sau, după caz, să-ţi aplice nişte ventuze nesolicitate.

Nu mai ai răbdare, dar eu mă prefac că nu simt asta. Hai să mai explorăm câteva dintre consecinţele teoriei autopercepţiei şi în alte contexte. Crezi că căsătoriile aranjate (cacofonia era inevitabilă hm) sunt neapărat câh şi că cei doi vor trăi un infern? Te înşeli. Dacă nu vorbim de persoane cu trăsături de personalitate extrem de accentuate ei se vor adapta şi, puşi în situaţia de a face lucrurile pe care le fac în mod uzual oamenii căsătoriţi (nu, nu crime!! nici aldulter, deloooc!), vor ajunge chiar să se iubească. Poate nu vor simţi chiar romantic love, dacă ne referim la tipologia lui Sternberg, dar aproape sigur vor experimenta companionate love, iar aceasta durează mai mult ca prima. Aşa că are dreptate bunica ta când îţi spune: lasă, mamaie, aşază-te la casa ta că vine şi dragostea pe parcurs. Experimentul falsei închisori de la Stanford: pune pe cineva într-o poziţie de putere (gardian) şi se va simţi îndreptăţit (entitled) să le aplice altora tratamente umilitoare; invers, atribuie-i rolul de deţinut şi se va simţi deprimat şi neajutorat. Tactici de persuasiune cum ar fi piciorul în uşă sau low-ball technique. Vrei să convingi pe cineva să recicleze deşeurile? Uită broşurile informative, nu au efect, consumă doar bani şi hârtie. Încearcă însă să-l convingi să-şi lipească pe parbrizul maşinii un mic sticker cu mesaje ecologiste; ca prin minune, atitudinile se vor schimba corespunzător. Efectul Ikea: îndrăgeşti lucrurile în al căror proces de fabricaţie sau măcar de montaj ai luat parte activ, acţional. The endowment effect: cam acelaşi lucru: casa ta (sau copilul tău ca să fim ceva mai cinici) este mai valoroasă pentru tine decât altele comparabile din punct de vedere obiectiv doar pentru că este a ta şi te-ai obişnuit cu ea. Ce zici însă de transferul şi contra-transferul din psihoterapie, manifestări pe care psihologii abisali le atribuie unor subtile mecanisme de proiecţie asupra terapeutului sau clientului a unor trăsături pe care le aveau alte persoane semnificative, din copilărie, mai precis mama şi tata (câtă lipsă de imaginaţie)?  Unul dintre motivele pentru care terapeutul devine însă o persoană semnificativă pentru client derivă din chiar condiţiile procesului terapeutic. Stai săptămânal en tête-à-tête cu cineva care te ascultă, îi pasă de tine şi te încurajează, spune-i tot ce ai pe suflet, cele mai intime gânduri, împărtăşeşte-i emoţiile iar apoi, odată creată intimitatea şi secretată oxitocină din belşug, miraţi-vă amândoi de sentimentele care s-au creat şi analizaţi de cine îţi aduce aminte şi cum ai „proiectat” tu diverse chestii. De ce transferul e mai frecvent decât contra-transferul? Pentru că terapeutul este mai echilibrat psihologic şi emoţional decât clientul, deci mai capabil de auto-reglare şi de gestionarea afectelor şi proiecţiilor? Sigur, cum să nu! Dar…care dintre cei doi se auto-dezvăluie mai mult, se implică emoţional, îşi pune, cum s-ar spune, „sufletul pe tavă” acolo?

Ştiam eu că dacă m-apuc să scriu nu mai termin! Gata! Dar dacă mă rogi frumos e posibil ca în articolul viitor să avem câteva aplicaţii ale principului as if in relaţiile de cuplu.

Era să uit! (yeah sure!). Ţi-ai păstrat zâmbetul pe buze de când ai privit poza de la începutul articolului? Cum mai ce poză?! Te voi ruga ceva: dă un click dreapta pe ea, save image, şi hai să utilizăm fucţia rotate clockwise pentru a ne bucura de acel zâmbet în poziţie normală. Gata? oooh! cât de grotesc! ce s-a întâmplat cu exerciţiul nostru de optimism? Scuză-mă şi pe mine acum, I am depleted, gata zăcămintele de energie! Daar….hai să îţi mai spun ceva! Nişte studii nu neapărat recente (ai auzit de minsdets şi de Carol Dweck?) nuanţează teoria lui Baumeister: ego depletion sau epuizarea resurselor de willpower apare atunci când TU CREZI că ele sunt limitate: „In the context of self-regulation, we propose that people differ in their implicit theories about the availability and depletability of self-control resources (or their “willpower”). Some people may think that selfcontrol is a limited resource, as described in the strength model of self-control. Others may believe that self-control is not limited and perhaps even that engaging in a strenuous task can activate self-control resources. We call these the limite dresource theory and the non limited-resource theory, respectively. We suggest that these theories affect how well people self-regulate when demands on self-control accumulate. (…) Taken together, the results suggest that in some cases, ego depletion may result not from a true lack of resources after an exhausting task, but from people’s beliefs about their resources.” (http://www.stanford.edu/~gwalton/home/Publications_files/Job,%20Dweck,%20%26%20Walton,%202010.pdf).  Ahaa, deci ar trebui să mă port şi ca şi cum auto-controlul ar fi o resursă inepuizabilă. Good to know! 

Bine, recunosc, zămbetul ăla oribil nu era expresia golirii de auto-control, ci o răutate gratuită, strecurată intenţionat. Şi, tot pe principiul un comportament generează o emoţie şi apoi un alt comportament de acelaşi tip, uite încă o răutate, tot gratuită, sunt darnică duminica: nu îţi dau bibliografie pentru că nu cred că ai timp să citeşti Rip-it-up de Richard Wiseman, The optimism bias (Tali Sharot) sau Mind over mind de Chris Berdik, în schimb apelez din nou la tehnica „hai să-ţi fac un desen” pentru a repeta micile trucuri pe care ţi le-am descris deja. Cu mult drag, voilà: http://www.youtube.com/watch?v=rBRUBrWR2ZE

Je me crois en enfer, donc j'y suis

- Domnule doctor, nu are rost să îmi mai daţi medicamente, eu sunt deja moartă.

- Încearcă totuşi măcar să mănânci ceva.

- Imposibil, stomacul meu e putrezit, nu pot să diger mâncarea.

- Pune-ţi te rog mâna pe piept. Simţi cum îţi bate inima? Înseamnă că nu eşti moartă.

- Din moment ce ştiu sigur că sunt moartă, prezenţa pulsului nu poate însemna că sunt vie. Probabil că oamenii îşi simt încă inima bătând şi după moarte.

Avem deci una bucată pacientă vie (după toate standardele în vigoare), convinsă însă că este moartă. Atât de convinsă încât nici măcar bătăile inimii nu pot constitui pentru ea o dovadă suficientă împotriva credinţei sale. Paradoxal, se simte moartă (numai ea ştie ce mai înseamnă şi asta). Experienţa ei este cât se poate de reală (fenomenologic, desigur, adică aşa o percepe visceral). E adevărat, suferă de o encefalită virală care i-a declanşat şi ideile delirante de anulare a propriei existenţe, cunoscute în literatura de specialitate (la disfuncţii neurologice mai ales) drept sindromul Cotard, botezat astfel după psihiatrul francez Jules Cotard, cel care a descris, în 1882, simptomatologia mai multor pacienţi cu delir de auto-negare. Unii dintre ei credeau că le lipsesc doar câteva părţi din corp, că au organele interne putrezite sau că nu le mai funcţionează creierul, alţii însă erau siguri că sunt morţi de-a binelea şi în întregime. Afecţiunea este asemănătoare cu alte tulburări fascinante ce presupun dificultăţi în recunoaşterea sau identificarea obiectelor şi persoanelor din jur, cum ar fi iluzia Capgras (cei apropiaţi au fost înlocuiţi cu nişte sosii), paramneziile reduplicative (obiectele au fost substituite, pacienta crede că a fost mutată într-o clinică ce doar arată la fel ca cea în care se afla ieri), sindromul dublurilor subiective (convingerea că undeva trăieşte o dublură a ta cu viaţă proprie sau că o parte din tine s-a transferat brrr, în personalitatea altcuiva, deci acum ai un doppelgänger) sau iluzia Fregoli (impresia cel mai adesea paranoidă că îl vezi peste tot pe acelaşi om, sub identităţi sau costumaţii diferite). Te-ai speriat? Hai linişteşte-te, sunt cazuri foarte rare, este mică probabilitatea să ţi se întâmple ţie aşa ceva.

Oare? Da, vei fi scutit (să sperăm) de simptomele extreme pe care nu m-am putut abţine să nu ţi le prezint, frizând morbidul şi apelând la cazuri şocante. Însă, în grade nu neapărat mai mici, şi tu „suferi” de tot felul de impresii, păreri, convingeri şi senzaţii ciudate care „ţi se întâmplă” pur şi simplu, fără să le poţi împiedica, controla sau suprima. Şi tu şi eu şi toţi confabulăm, avem adesea experienţa unui sine, ne percepem ca agenţi liberi care iau decizii conştiente, vedem lumea în culori şi în imagini cu sens (nu la fel văd însă cei care îşi recuperează vederea după mult timp) şi inferăm legături de cauză-efect între evenimentele la care suntem martori. În aceste condiţii, nici măcar nu mai ştiu dacă a fi convins că eşti mort este o iluzie mai mare sau mai mică decât celelalte. Diferenţa fundamentală este însă că unele sunt foarte rare, pe când celelalte sunt împărtăşite de toţi, fiind inevitabile, hardwired, întipărite în biologia noastră de oameni, sosii, doppelgängeri sau ce mama dracului om mai fi. Distincţia are mai degrabă valoare adaptativă, adică reflectă mai mult felul în care funcţionăm (ne descurcăm) în lume decât valoare epistemică, de adevăr obiectiv. Eşti clinic sănătos sau normal din punct de vedere psihic şi neurologic atunci când percepi „realitatea” în linii mari cam ca toată lumea, adică nu deviezi prea mult de la ceea ce se numeşte medie. Fiind pe acolo, ai şi mai multe şanse să trăieşti bine „înfipt” în viaţa socială şi ancorat în circumstanţele şi problematicele cu care ne confruntăm toţi, inclusiv în iluziile (multe dintre ele pozitive!!!) pe care suntem programaţi tot la comun, să le experimentăm în grup.

Pacienta din dialogul ce pare extras dintr-o carte de science-fiction nu poate scăpa de ideea că este moartă. Eu nu pot renunţa la impresia că în acest moment aleg liber să scriu (bine, mint, de fapt sunt convinsă că am fost înlocuită cu o sosie care seamănă puţin cu mine şi scrie în numele meu). E adevărat că eu însă, spre deosebire de ea (ea cea cu Cotard, nu sosia mea care nu e moartă, eu sunt decedată, sosia trăieşte), îmi analizez meta-cognitiv impresiile şi, citindu-i pe Libet şi Wegner înţeleg că eu de fapt nu aleg nimic liber. „Ştiu” că nu decid nimic. Dar simt în continuare că fac alegere după alegere. Iar a doua senzaţie este mai puternică decât cunoştinţele acumulate din cărţi. Pe ambele le experimentez ca pe forme de cunoaştere. Normal că nu pot renunţa la niciuna, nu mă pot preface că nu am aflat niciodată informaţiile respective, dar nici nu mă pot comporta de parcă nu aş fi un agent cu intenţionalitate (limitările fizice îmi direcţionează percepţiile chiar şi din acest punct de vedere).

Ce înseamnă însă experienţa subiectivă de a şti ceva? Robert Burton mi-a venit în ajutor şi a scris special pentru mine o carte minunată, pe numele ei „On being certain”. Sentimentul că ştii este, afirmă el, o senzaţie mentală, ceva ce include atât o componentă emoţională generată de creierul limbic cât şi elemente de interpretare cognitivă, de la nivelul neocortexului. The feeling of knowing. Un impuls cerebral, o stare a creierului ce se traduce în impresia ta de „ahaa! ştiu! aşa este”. Cum ştii, la ce îţi foloseşte să ştii, de ce unii ştiu mai repede şi alţii mai greu? Răspunsurile (ipotezele) date de Burton nu sunt cele la care poate te aşteptai. Senzaţia că ştii este recompensa pe care o primeşti de la creierul tău pentru că ai depus efortul de a gândi, o activitate adaptativă şi foarte utilă de multe ori în această viaţă. A gândi îţi pare natural? Nu este chiar aşa, implică eforturi, respingerea inerţiei, inhibiţia altor impulsuri, canalizarea conştientă a atenţiei şi a resurselor mentale într-o direcţie precisă, cu atât mai mult atunci când îţi propui să gândeşti ordonat sau riguros. De ce sunt euristicile omniprezente în activitatea noastră cognitivă? Tocmai pentru că ne scutesc de efort şi ne permit de multe ori să ajungem la concluzii rapide ce ne ajută să luăm decizii în timp scurt, uneori greşite, alteori incredibil de corecte. Iar dacă te întrebi la ce îţi trebuie să faci raţionamente, Mercier şi Sperber, autorii teoriei argumentative, sunt de părere că scopul nu este aflarea adevărului, ci evoluţia a favorizat abilitatea de a gândi raţional ca urmare a presiunilor sociale, pentru a ne ajuta să avem dreptate, să câştigăm disputele verbale (ştii că există competiţii de debate, nu? hai că nu mi-am propus însă să mă „lupt” cu tine).  Principiul economiei cognitive are propria sa justificare câtă vreme scopul este supravieţuirea şi adaptarea la cerinţele practice ale lumii în care trăim şi nu atingerea unor adevăruri ultime şi transfiguratoare. Ideal este să iei deciziile cele mai bune cu o cantitate minimă de efort cognitiv. Când te opreşti din gândit? Când apare senzaţia că ştii, legată şi ea de calea recompensei şi de sistemul dopaminergic. Atunci când unele arii din creierul tău hotărăsc că ai gândit suficient (săracul, o fi obosit, hai să-i mai lăsăm ceva energie şi pentru activităţi ce ţin de perpetuarea genelor) este eliberată dopamina şi tu simţi plăcere, uşurare, bucurie. Fără momentul de certitudine de la sfârşit pare absurd să citeşti sute de pagini dintr-un roman poliţist, să te uiţi la un thriller şi chiar să rezolvi un rebus, sudoku sau probleme de matematică. Sentimentul de a şti este paradoxal: atingerea lui te motivează să gândeşti şi să înveţi, energizează respectivele activităţi dar apoi te şi opreşte din gândit şi cântărit dovezi, într-un moment ales aparent arbitrar dacă ne raportăm la congruenţa concluzii-realitate dar justificat de particularităţile tale genetice şi de istoric de viaţă. Convingerea nu este o alegere. Ce vreau să spun? Că suntem diferiţi în ceea ce priveşte uşurinţa cu care suntem convinşi şi cantitatea sau calitatea dovezilor de care avem nevoie pentru a simţi că suntem siguri de ceva. Ne putem imagina „impresia convingerii” sau „senzaţia de certitudine” ca pe un continuum; la un capăt dopamina curge imediat şi eşti sigur pe loc, la celălalt se lasă greu aşteptată şi tu rămâi prizonierul unor nesfârşite dubitaţii pe care nu le poţi opri pentru că nu este în puterea ta să precipiţi eliberarea neurotransmiţătorului vinovat (sau…ceva neuroplasticitate ne-ar putea ajuta? vom mai discuta). Hai să zicem că ne întrebăm amândoi dacă o cunoştinţă comună, Ramona, are o relaţie sexuală cu Victor, alt prieten comun. Nici nu aud bine întrebarea că mi se înfăţişează răspunsul cu o claritate excepţională: Normal că are, i-am văzut cu ochii mei, până şi crainicul de la televizor ştie, mi-a transmis această informaţie printr-un cod pe care numai eu şi cu el îl ştim. Tu, pe de altă parte, cauţi dovezi. Îi întrebi pe ei, pe vecini, colegi, îi urmăreşti, observi că locuiesc împreună. Nu ţi se pare însă suficient, pot locui împreună şi fără a avea relaţii sexuale. Verifici. Odată, de două ori, dacă ţi s-a părut? Dar oare ai văzut bine? Te mai întorci de câteva ori la locul faptei. Acum nu ştiu ce fac Ramona şi Victor, nici măcar nu este atât de important, însă noi doi nu prea suntem „normali”. Eu pot fi catalogată ca având idei delirante (schizofrenie sau manie, dopamină cât cuprinde), pe când tu nu ai manifestări psihotice, dar nu te bucura! simptomele tale sunt, cel puţin la nivel subiectiv, mult mai chinuitoare decât ale mele, indică o tulburare obsesiv-compulsivă rezistentă la medicaţie şi un sistem dopaminergic leneş ce te ţine în şah şi nu îţi permite deloc să te relaxezi. Între cele două poluri sunt diverse grade de certitudine, iar cum se situează fiecare pe această axă este rezultatul unor factori genetici combinaţi cu circumstanţele de mediu. Burton aseamănă sentimentul că ştii cu trăsătura de personalitate numită căutarea de senzaţii. Se ştie că unii dintre noi avem o toleranţă scăzută la plictiseală, prin urmare avem nevoie de mai multe stimulări pentru a ne simţi „bine”. Extraverţii îşi vor satisface această necesitate (determinată parţial genetic) prin implicarea în activităţi riscante cum ar fi sporturile extreme sau ultra-socializare (extreme clubbing, swinging, demonstraţii stradale zgomotoase), pe când introverţii vor „cloci” în singurătate tot felul de idei şi planuri care te-ar speria de-ai putea citi dincolo de surâsul lor suspect şi de privrea pierdută în spaţiu. În mod similar, oamenii au nevoie de o cantitate variabilă de dovezi pentru a simţi că ştiu ceva, pentru a fi siguri şi uneori pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Pe de altă parte, procesul deliberativ nu implică numai raţionamente ce ţin de logică şi de cele mai multe ori nu vorbim despre o gândire imparţială, obiectivă, răsărită din neant şi preocupată sincer (deşi aşa pare) de cântărirea atentă a argumentelor. Nu. Mitul acesta a căzut demult. La fel cum mintea nu este un blank slate, gândirea este motivată. Motivated reasoning. Progrămelele moştenite de la strămoşi conţin deja anumite informaţii pe care ne este foarte uşor să le credem deoarece ne sunt utile. Nu avem nici aici prea multă libertate. Unele dintre constrângeri ni se par atât de normale încât nici nu ne mai punem problema lor, pentru că ţin de un umwelt al speciei de care aparţinem, un model intrinsec de a ne reprezenta lumea ca sistem de semne cu sens pentru noi. În plus, marea majoritate a calculelor sunt efectuate automat în inconştient, iar când tu ai impresia conştientă că ai hotărât ceva decizia era luată cu multe secunde înainte, după cum înregistrarea actitivăţii tale cerebrale ţi-o poate confirma. Ştii înainte să ştii, iar marea majoritate a informaţiilor de care creierul dispune în totalitatea sa sunt ştiute fără ca tu să fii conştient de asta. Conştienţa şi cunoaşterea (awareness şi knowledge) sunt susţinute de mecanisme neurale diferite, ceea ce înseamnă, atenţie! că ele pot funcţiona foarte bine şi separat (Te las să te descurci singur cu implicaţiile imense ale acestei afirmaţii). În afara convingerilor generate (aparent) de raţionamente logice mai avem şi intuiţii foarte puternice, cum ar fi cele morale, sentimentul de a şti că nu este OK să împingi o persoană de pe pod pentru a salva altele care se află jos pe calea ferată (the footbridge dilemma) sau că a-ţi găti şi mânca animalul de companie mort din cauze naturale nu este cel mai potrivit lucru pe care ai putea să îl faci (dar de ce? când ţi se cere să argumentezi ajungi în starea numită de Haidt moral dumbfounding- ştii că e ca tine, că ai dreptate dar nu poţi explica de ce). Toate aceste „forţe” ce acţionează asupra creierului tău generează adesea seturi de convingeri contrarii. Poate că la un moment dat te trezeşti cu două opinii opuse referitoare la acelaşi fenomen. Crezi că nu e bine să îl arunci pe tip de pe pod, dar nici să asişti la moartea a cinci oameni (în condiţiile în care ai fi putut inteveni să o împiedici) nu ţi se pare în regulă. Cum nu este un sentiment plăcut, de obicei te grăbeşti să renunţi la una dintre ele sau „ai grijă” (nu tu, un fel de gardian al „eului”) ca nici măcar să nu ajungă în conştient, iar dacă a ajuns nu ştii cum să o stârpeşti mai repede (disonanţa cognitivă trebuie redusă). Cum o faci? Nu contează care este adevărată, ci care te avantajează iar la urma urmei şi acest considerent păleşte în faţa scopului de a obţine un fel de coerenţă internă în proprii tăi ochi. Atunci când luptele ce se ţin de obicei în culisele „eului” (inconştient) ajung în arenă ai cam încurcat-o, mai ales dacă eşti un om normal şi nu un geniu pentru că, dacă e să-l credem pe cuvânt pe Fitzgerald (dar de ce am face-o? ce-ţi spune dopamina hihi), semnul unei inteligenţe foarte înalte este să fii capabil de a conţine mental două idei contrarii, în acelaşi timp, şi să îţi păstrezi totodată capacitatea de a funcţiona. Femeia din dialogul clinic cu care am început articolul avea două idei contrarii: îi bate inima şi este moartă. Am putea spune că asta nu o oprea să funcţioneze dacă nu am şti că în cele din urmă chiar a murit pentru că a refuzat să se alimenteze- profeţie autorealizatoare?-. De fapt ideile ei nu erau percepute drept opuse, ci ca şi cum ar fi fost complet diferite, fără legătură între ele, altfel ar fi acceptat în acelaşi timp credinţa că e moartă şi cea că este vie, iar astfel probabil ar fi şi mâncat în timp ce îi bântuia pe foştii cunoscuţi de când „trăia”. Mai mult, a făcut greşeala de a nu recunoaşte absurdul credinţei ei că e moartă în faţa celorlalţi, în plus de faptul că s-a lăsat complet contaminată de o singură idee. De aceea sindromul Cotard este considerat o tulburare caracterizată prin idei delirante din sfera psihozei. Cu toate astea, pun pariu că şi tu, dacă stai să te observi fără să te judeci şi dacă dai voie ideilor să circule liber, vei observa cum fluxul brut al conştiinţei este mai degrabă un haos ce conţine imagini, simboluri, frânturi, fragmente, idei, „credinţe” dintre cele mai variate, multe dintre ele ce se bat cap în cap. Apoi intervine ordonarea lor, selecţia (atât inconştientă cât şi conştientă) şi ierarhizarea, procese în care multe dintre ele se pierd sau se scutură de nuanţe. Simplifici. „Faci curat”. Evaluezi, etichetezi, apreciezi rapid care dintre idei îţi sunt mai utile iar alteori computaţiile sunt minime şi creierul selectează automat, pe principiul minimei rezistenţe, convingerile şi soluţiile care au funcţionat de bine de rău şi în trecut (căile bătute din creier sunt mereu privilegiate când un gând la început indeterminat se hotărăşte să iasă la plimbare).

Ce se întâmplă însă când scapă două idei opuse? Hai să găsim un exemplu anodin. Mihai simte că Dana îl înşală. Nici el nu ştie de ce, dar intensitatea acestei senzaţii este foarte mare, am putea spune că Mihai este convins că Dana îl inşală. Din păcate sau din fericire pentru el, Mihai nu are nicio dovadă că ar fi aşa. Mai mult decât atât, fiind un tip inteligent, ne-impusliv, cu exerciţiul de a-şi verifica ipotezele, nu foarte gelos din fire şi fără trăsături accentuate de tip paranoid, Mihai nu crede că Dana chiar îl înşală. Ups! Cum adică? Uite aşa bine! A angajat zece detectivi în ultimul an, nici unul dintre ei nu a strâns vreo dovadă cum că biata Dana ar fi cedat forţelor evoluţioniste contrare monogamiei (da, valabil şi pentru femei). A urmărit-o chiar şi el, perioade lungi de timp. Îi înregistrează toate convorbirile telefonice şi are acces la întreaga sa activitate pe internet (bine, acum îţi spui că asemenea comportamente sunt de netolerat şi tipul clar are probleme, dar exemplul e exagerat pentru a-ţi arăta că el ştie că nu are practic nicio dovadă pentru ideea că ar fi înşelat). Este aproape imposibil ca Dana să îl înşele, iar el, având calităţile menţionate, ştie asta, i-ar fi imposibil să nege evidenţa. Cu toate acestea, nu poate scăpa nici de senzaţia cealaltă. Amicii lui s-au polarizat. Cei mai mulţi îi spun, cu delicateţe, că ar fi momentul să vorbească cu cineva de specialitate pentru că ideea lui este neîntemeiată, iraţională şi total nesusţinută de dovezi. Alţii, mult mai puţini şi ceva mai bizari, îl încurajează să meargă pe mâna intuiţiei pentru că e clar că subconştientul lui are acces la nişte informaţii sau indicii pe care din motive necunoscute (Dana, ştiind că el este meticulos, este la rândul ei extrem de precaută, detectivii au fost incompetenţi, aventurile ei au un caracter foarte dezordonat şi sunt greu de surprins sau de încadrat în tipare) nu le poate demonstra nimeni în realitatea empirică. Toţi se declară depăşiţi de situaţie, iar reacţia tipică este (nu ne mai mirăm), să respingă total una dintre variante, deoarece incertitudinea este şi pentru ei cel mai greu de tolerat (ideea că poate i-au dat un sfat greşit amicului sau l-au îndreptat înspre o pistă falsă ar fi insuportabilă, deci nu le rămâne decât să îşi întărească artificial propriile supoziţii). Mhai ştie că the burden of proof este cum s-ar spune în ograda lui. Dar asta nu îi uşurează deloc situaţia, pentru că miza nu este demonstraţia seacă şi raţională a unui principiu abstract, ci are o evidentă încărcătură emoţională. Nici să facă abstracţie de bănuieli şi să arunce totul sub preş nu este o opţiune. Posibilitatea ca Dana să îl înşele repune în discuţie întreaga relaţie şi valorile asumate de amândoi: fidelitatea dar mai ales sinceritatea (împărtăşirea onestă a trăirilor) şi afecţiunea, grija, interesul real al unuia pentru celălalt. Mihai ar putea accepta la urma urmei o infidelitate pasageră a Danei, dar i-ar fi imposibil să înţeleagă cum a putut să nege, să îi ascundă acest fapt în timp ce asista impasibilă la chinuitoarele lui îndoieli.

Care sunt consecinţele pentru Mihai ale păstrării în conştient a două credinţe opuse? În afară de urmările deja sugerate (incapacitatea de a se linişti, ruminaţii continue), Mihai este ambivalent. În relaţia cu Dana, dar şi cu prietenii şi cu sine însuşi (pentru că nu se poate convinge singur, nu reuşeşte să îşi răspundă sau măcar să renunţe la una dintre variante). Cum se poartă cu partenera lui? Depinde de care dintre idei este mai puternică în fiecare dimineaţă. Sau nu. Întrucât o iubeşte pe Dana, îşi propune să acţioneze preponderent conform credinţei că ea îi este fidelă. Însă acest lucru nu îi reuşeşte întotdeauna întrucât celălalt sentiment este mereu prezent şi el undeva acolo, lurking. La un moment dat, dacă lucrurile decurg la fel (nu ştim nici noi care e adevărul, nici nu vom şti), Mihai va trebui probabil să aleagă. Se va comporta ca şi cum numai una dintre credinţe ar fi adevărată (pentru el, degeaba e una adevărata out there, dacă pentru el ambele par la fel de plauzibile) şi va renunţa la cealaltă. Va alege ceea ce vrea să creadă. Dacă va păstra convingerea că Dana îl înşală şi minte se va despărţi de ea fără să mai revină asupra deciziei. Dacă va păstra ideea că îi este fidelă va înceta orice tentativă de a o verifica, nu va mai apela la detectivi şi va acţiona constant în acord cu cogniţia respectivă. Atât de simplu? Nu am zis că e simplu. Adică poţi să crezi ceva doar pentru că vrei să crezi? Of, nu, nici asta nu am spus (sau nu acolo am bătut). Nu crezi ceva doar pentru că vrei să crezi (conştient, inconştient de multe ori chiar ăsta e mecanismul), dar, pentru că tot sugeram neuroplasticitatea, este posibil să crezi ceva dacă depui anumite eforturi în acest sens (ai răbdare până la următorul articol; dar nu fi aşa de sigur că îl voi scrie!).

Cine este Mihai? Tu, eu, oricine este conştient la un moment dat de prezenţa în câmpul conştiinţei sale a două idei opuse. Am văzut însă care sunt costurile acestei lupte şi cum nu este deloc o poziţie confortabilă în care să te situezi vizavi de realitate, deci cel mai probabil eu, tu şi oricine vom evita să ne trezim în astfel de situaţii. Cum evităm? Mutându-l pe Mihai din conştient în inconştient, moment în care şi povestea lui, mai ales finalul, suportă două lecturi diferite, ambele la fel de valabile. Nu îl cunoşti pe Mihai, nu vei face niciodată cunoştinţă cu el, deşi este parte din tine. Este mediatorul dintre cele două credinţe contrarii. Lupta se derulează chiar acum, dar tu nu ai habar. Mihai ştie, dar tu eşti şi nu eşti Mihai în acelaşi timp. La un moment dat vei avea sentimentul (conştient, da) că Dana te înşeală. Nu vei căuta dovezi şi pur şi simplu nu o vei crede când va nega. Mihai din inconştient a făcut alegerea, iar tu acum o pui în aplicare. Te desparţi de Dana, convins fiind că te înşală. Nici nu îţi trece prin cap posibilitatea să te înşeli (ideea opusă a fost ucisă nu din faşă, ci din embrion sau şi mai înainte, prin prezervativ, de Mihai cel vigilent care locuieşte în inconştient). Încă odată, nu ştim care este adevărul şi sunt slabe şanse să aflăm vreodată. Interesant este de asemenea că Mihai (care lectură o preferi? unde ai prefera să fie Mihai din tine? în conştient? eşti sigur?) nu alege în virtutea valorii de adevăr a propoziţiei „Dana mă înşală”. Va fi convins în cele din urmă, dar nu neapărat pentru că ar fi adevărat (deşi va crede asta, fireşte, asta înseamnă să fii convins, mai ales când ai eliminat ideile opuse). Dar de ce atunci? în funcţie de ce va alege dacă nu de adevărul obiectiv sau de dovezile pe care le are la dispoziţie?

După ce ai văzut cam ce înseamnă să ţi se întâmple senzaţia mentală că eşti sigur, este posibil să ai ceva mai multe dubii înainte de a te bate cu pumnii în piept că ai dreptate atunci când crezi ceva. De asemenea, poate nu te vei mai grăbi să lipeşti tot felul de etichete pe fruntea celor cu un sistem dopaminergic fie sub-fie supra-funcţional. Nici nu vei încerca cu orice preţ să îi convingi, să îi faci să creadă realitatea ta. În unele privinţe, oamenii cad de acord că nu pot cădea de acord sau cel puţin nu în totalitate. Şi apoi decid cât de important este acel aspect pentru ei, cum le influenţează relaţia şi dacă există lucruri mai importante ce le „reglează” interacţiunile. Alteori hotărăsc chiar ei ceea ce vor să creadă şi se comportă în consecinţă. Sau menţin, cu costuri emoţionale şi psihice foarte mari, ambele „convingeri” în planul conştient. Nu este un proces uşor, lin sau lipsit de contradicţii. Cu siguranţă (relativă :D) nu este un proces la capătul căruia să ai certitudinea unui adevăr absolut, chiar dacă ţi-ai dori asta şi chiar dacă simţi de multe ori că eşti în posesia lui. În definitiv, nu putem merge dincolo de acel Umwelt specific speciei umane (dacă aparţii unui alt ordin te rog frumos să mă scuzi, eu acum mă adresam oamenilor, noi pe aici ne facem vinovaţi, printre alte păcate, de un fel de bias care se numeşte in-group favoritism, dar lasă că vorbesc eu şi cu tine mai târziu, într-un vis).