miercuri, 21 august 2013

Seminar (academic, fara predici religioase)

Articolul asta este un fel de continuare la cel precedent- din cauza unor gene obsedate de propriile lor obsesii (folosesc mascara ultra rezistent la common sense) sunt predispusa sa dezvolt diverse bizarerii comportamentale si /sau cognitive, cum ar fi sa raman fixata ca un atarnache pe cate un subiect aleator, suspendata de cate un fir mai mult sau mai putin logic sau prinsa cu totul intr-o panza de paianjen in care ma leagan singura, asteptand sa mai vina un elefant-doi, poate chiar trei; iar prin subiect inteleg o idee, o tema, o dilema, o formula matematica, o lege din fizica, un participant la experimentele pe care le derulez, mai rar si cate o creatura imaginara (spiridusi, draci, varcolaci, sanziene, sirene, tricksteri jungieni si alte plasmuiri generate de dopajul natural cu dopamina).

Iti recomand de asemenea sa (re)citesti doua articole care mie mi s-au parut extrem de interesante pentru ca ne ofera niste perspective esentiale cand vorbim despre factori viscerali si emotii: cel al lui Seramis, despre compasiune: http://www.sasseramis.ro/cand-compasiunea-nu-vine-de-la-zei si cel scris de Adrian, despre metaevaluare: http://www.adrian-nuta.ro/si-acum-pentru-binele-tau-mai-inalt-iti-voi-da-cateva-palme-la-fund-extras-din-dialogul-interior-al-unui-parinte-pasionat-de-filosofia-morala/.

Probabil ai observat ca ma eschivez acum de la partea teoretica si te las pe tine sa umpli golurile sau gaurile (din cunoastere) inainte de a participa la acest seminar. Da, ma gandeam ca te-ai saturat de cursuri si ca ti-ai dori ceva exercitii practice, eventual niste studii de caz pe care sa le analizam impreuna din mai multe puncte de vedere. Daca ai terminat facultatea de drept sau esti un pic familiarizat cu domeniul cunosti acele „spete de drept” penal sau civil- situatii litigioase pe care studentii le dezbat la seminar in scopul de a le descurca itele si a stabili masurile legale cele mai potrivite in cazurile respective. E adevarat, noi nu avem (din fericire?) niste coduri legale la care sa ne raportam, o litera a legii de interpretat, dar putem face apel la valori, intuitii morale si, deloc in ultimul rand, la capacitatile noastre de gandire critica. Aha, deci suntem la proces! Dap, kafkian chiar! Ce judecam? Actiunile altora, evident! Insa nu doar asta. Ce, credeai ca te trimit de florile marului la articolul lui Adrian despre metaevaluare? Judecam si judecatile noastre asupra actiunilor altora

Cand tu sau eu (noi) evaluam din punct de vedere moral actiunea corecta sau gresita a cuiva, evaluare cuantificata printr-un scor, putem sa ne oprim cu gandirea in acel punct (scorul respectiv) sau putem merge mai departe astfel incat sa ne evaluam propria evaluare! (Multumesc. Adrian, sper ca nu te deranjeaza ca te-am citat fara sa iti cer permisiunea in prealabil, dar daca totusi esti iritat si ma evaluezi initial foarte aspru imi exprim speranta ca iti vei nuanta pozitia odata angajat intr-o metaevaluare).

Si acum sa inceapa distractia!

Cazul Nr. 1

Sotia ta este foarte geloasa, asa fost de cand o cunosti si asa a ramas de-a randul anilor, in ciuda sperantelor tale copilaresti ca se va schimba odata ce va vedea ca suspiciunile ei sunt nejustificate, tu dandu-i toate motivele sa creada ca nu o inseli (in sensul ca esti expert in a-ti ascunde infidelitatile sau, daca esti mutant, poate chiar in sensul ca ele nu exista, adica iti reprimi atractia erotica pe care o simti fata de alte femele- de preferinta din specia Homo Sapiens). Din punct de vedere evolutionist (ok, nu ma pot abtine sa nu-ti servesc si ceva teorie), gelozia este o emotie adaptativa atat pentru barbati (masculi) cat si pentru femei (femele). Ambele sexe sunt geloase, doar ca motivele pot fi diferite, la fel si modurile de exprimare- tu te temi ca vei investi in genele altuia iar ale tale vor muri daca ea te insala si copiii nu sunt ai tai, in timp ce ea se teme ca tu vei face copii (si) cu alta, deci iti vei imparti resursele in  mai multe directii si exista riscul ca genele ei sa moara de foame (risc aproape inexistent astazi in statele civilizate in care si femeile isi pot castiga existenta, dar un risc aproape iminent in savana, unde ele depindeau de vanatul adus acasa de barbat, iar mintea noastra nu este o blank slate ci poarta inca vestigiile acelor conceptii ancestrale). O carte ce te-ar putea lumina in caz ca te confrunti in relatia ta cu asttfel de probleme este „The dangerous passion” de David Buss, ai aici introducerea: http://www.nytimes.com/books/first/b/buss-passion.html.

Bine, bine, am zis studiu de caz. Ajungi acasa de la serviciu, cobori din masina si te opresti la chioscul din fata blocului sa iei nu, nu, nu tigari, nici bere nu ci…ce altceva mai cumpara oamenii? o sticla de apa plata. Tipa care vinde, o blonda apetisanta (fixatie orala, stiu) ce pare scapata de pe bancile liceului iti da sticla din frigider, iti zambeste (stie marketing, vrea sa cumperi si maine tot de la ea), ba chiar se apropie cam mult de tine si iti indeparteaza cica o scama de pe maneca camasii (asa sunt femeile, grijulii, nu ai ce sa le faci, e tot o chestie inscrisa in gene). Tu esti doar politicos (sa nu spun cu batul infipt undeva- devin flexibila, am ajuns repede si la stadiul anal), ii multumesti si urci in casa, unde…sotia ta (care a urmarit scena de la geam) nici nu asteapta sa deschizi bine usa ca te si apuca de aceeasi maneca a camasii, te scutura zdravan si urla la tine: „Te-am vazut, animal incaltat ce esti! Boule, ti-o tragi cu aia, nu ma minti! Ce, sunt proasta? Du-te la ea! Nu, nu mai merg cu tine in seara asta la ma-ta! Te duci singur! Vezi oala asta cu mancare? E ciorba fierbinte! Uita-te la mine cum o iau si o arunc acum pe geam, poate nimeresc in capul curvei tale! Ghinion, nu am nimerit! Si ce daca puteam sa accidentez pe cineva? Era numai vina ta! Da, sa ne auda tot blocul, sa stie vecinii cu ce magar m-am maritat!”

Bun. Asa te-ai trezit facut albie de porci fara nicio vina, masa e compromisa, la fel si vizita la ai tai, vecinii probabil ca au sunat deja la politie, nebuna nu da semne sa se calmeze si nici macar nu te lasa sa-i explici ca nu este nimic intre tine si cealalta. Cum te simti? Cumva foarte furios? Pe o scala de la 0 (comportament absolut normal) la 10 (comportament extrem de nepotrivit), unde se plaseaza dezaprobarea ta fata de actiunile sotiei tate?


Cazul Nr. 2

Tot tu, dar alta sotie! Mult mai calculata, mai educata, o intelectuala, ce sa mai! Ajungi acasa de la serviciu, deschizi usa, sotia ta iese din baie „imbracata” intr-o chestie din voal care nu vrei sa stii cat a costat (dar nici nu te intereseaza acest aspect in clipa de fata), se lipeste de tine, te (a)trage in dormitor, acum sunteti in pat, tu te opresti cateva secunde cat sa-ti pui prezervativul cand…”Dragule, pana la urma nu-i asa ca mergem in Tenerife in concediu?” (Asta in conditiile in care era o discutie mai veche, tu i-ai explicat deja ca nu sunt bani si erai sigur ca a inteles si ca s-a impacat cu ideea unui sejur in Grecia, la Paralia Katerini). Te opresti, nu-ti mai trebuie nici un prezervativ, esti indignat, revoltat, ofticat. Aceeasi intrebare: pe o scala de la 0 la 10, cat de tare dezaprobi comportamentul ei?

Sunt foarte curioasa cum ai evaluat cele doua situatii. Ceva sanse sa te razgandesti? Vedem la sfarsit. Pentru inceput, ce criterii ai folosit pentru evaluarile tae? Pe ce te-ai bazat cand le-ai acordat un scor? Oare spun cele doua cifre ceva si despre tine? De ce ti-e teama mai tare? Ce respingi cel mai puternic? Cand te-ai simtit mai enervat? Cu care dintre sotii iti este mai usor sa empatizezi si sa o ierti si de ce? Catre care se indreapta compasiunea ta? Ce cauti si valorizezi mai mult intr-o relatie?

Hai sa analizam impreuna (vorba vine; e doar o iluzie, nu?). Cum putem compara cele doua spete? In functie de ce criterii? Un prim raspuns ar fi consecintele, mai precis pagubele produse. Da, ele par mai serioase in cea dintai situatie, unde pe langa enervarea ta justificata (erai nevinovat) mai avem si umilinta la care ai fost supus fata de vecinii care au auzit tot taraboiul si eventual au mai vazut si ciorba prelingandu-se deloc elegant pe geamul de la bucatarie („Ce tarani! Nesimtitii! Famile de nebuni”). Pe de alta parte, lucrurile stau altfel daca in situatia nr. 2 tu, in hot state (adica foarte excitat), ai apucat sa-i promiti sotiei ca mergeti in Tenerife si abia pe urma ai realizat ce presupune chestia asta intelegand, prea tarziu (te temi sa mai dai inapoi acum), ca ai fost pacalit, convins, manipulat.

Ma indoiesc insa ca ai acordat cele doua „note” gandindu-te doar la consecinte, oricat de utilitariste ar fi deciziile pe care esti tentat sa le iei de obicei. Ce altceva mai este important aici, si nu doar aici, ci si in (cred) toate sistemele juridice din lumea asta? Ai spus intentia? Bravo, eram sigura ca stii despre ce vorbesc! Consecintele sunt adesea identice (de exemplu omorul, moartea unei persoane) dar motivele, cauzele care au condus catre respectiva consecinta schimba intreaga perspectiva. Ai ucis un raufacator care a intrat prin efractie in casa ta si te-a amenintat cu pistolul? Auto-aparare, greu de crezut ca te va condamna cineva. Suferi de schizofrenie si o voce ti-a soptit pardon, ti-a ordonat sa o omori pe fata vecinilor, pe motiv ca ar fi posedata de Diavol? In cazul in care se stabileste ca nu aveai discernamant in momentul comiterii crimei vei scapa usor (asta daca nu te omoara parintii ei, raspunzand si ei vocii genelor care cer razbunare). Ai planificat actiunea in detaliu, zile, saptamani, luni inainte? Omor calificat (cu premeditare), dragul meu, vei primi pedeapsa maxima. Ai fost doar neatent (spre deosebire de cazul precedent, unde ai fost deosebit de atent la detalii, la planificare)? Omor din culpa sau din neglijenta, pedeapsa usoara sau moderata. Tot omor este si crima pasionala, cea savarsita pe un fond de impulsivitate (ca trasatura de personalitate a agresorului) corelat cu un foarte puternic trigger situational (cel mai adesea gelozia sau o insulta de nesuportat): criminalul nu a premeditat, nici nu i-a trecut prin cap ca va face sau ca ar putea vreodata face asa ceva, dar odata pus intr-o situatie extrema (pentru el, nu tocmai un exemplu de echilibru psihic, de autocontrol, poate nici de inteligenta), a simtit cum nu mai judeca, cum i se impaienjenesc ochii sau i se pune un val pe fata (descrieri frecvente) si „nu a mai stiu ce face”.  Sigur ca observi ca in toate aceste situatii soldate cu un omor avem diferente datorate gradelor de discernamant implicat in savarsirea faptei. Daca e sa ne raportam la descoperirile din neurostiinte (poate si la neuroetica?), liberul arbitru este omni-absent ca sa spunem asa, insa deocamdata judecam (juridic, dar si moral) actiunile altora (si uneori si pe ale noastre, chiar daca altfel) pe baza sentimentului ca avem puterea de a alege, de a ne control, de a ne stapani impulsurile (o credinta reconfortanta ce ne permite, in lipsa altor variabile, sa dormim linistiti noaptea). Mai credem insa, macar intuitiv, ca exista mai degraba un continuum de liber-arbitru sau de discernamant si nu o polaritate. Iar neuroimagistica confirma faptul ca in creier se activeaza zone diferite atunci cand comitem o fapta reprobabila din impuls (zonele arhaice preiau controlul) sau cu mens rea, adica cu „guilty mind”, cu o atenta planificare (cortexul frontal).

Da, m-am uitat la prea multe filme de groaza si am reluat cursul de pshilogie juridica din facultate. Hai sa lasam crimele (ia-ti gandul!) si sa ne intoarcem la studiile de caz. Unde bat? (ca doar discutia despre omor si discernamant avea si ea rolul ei, nu era emanatia unei minti bolnave sau criminale, ca sa citez un titlul de serial).

Prima sotie a actionat dintr-un impuls, sub imperiul unei emotii foarte puternice pe care a scapat-o de sub control. Gelozia ei nu avea o justificare in realitate, a fost un fals pozitiv, o alarma falsa, un stimul interpretat eronat de creierul extrem de sensibil la orice reprezinta o potentiala amenintare. Este acel factor visceral din teoria lui Lowenstein, despre care am vorbit in articolul trecut: o emotie care atunci cand depaseste un anumit prag (variabil in functie de fiecare persoana in parte) te face sa te porti araţional, în moduri destul de greu (nu spun imposibil) de anticipat sau controlat. Este de altfel paradoxul geloziei, explicat pe larg de David Buss in cartea sa: un sentiment ce se naste din angajament (committment), din atasamentul fata de partener si din implicarea intr-o relatie semnificativa, dar care ajunge uneori sa submineze tocmai acea conexiune pe care avea rostul de a o pazi de intruziunea unor terte persoane.

A doua sotie (faci tu ce faci si iar ajungi poligam prin articolele mele) a actionat premeditat, inteligent, calculat, adica si-a planificat comportamentul astfel incat sa isi atinga un scop. Care scop era vacanta in Tenerife, iar tu instrumentul prin care putea ajunge acolo. Adica ai fost folosit, instrumentalizat, manipulat. Mai mult decat atat, a folosit ca arma insasi emotia sau the hot state, starea de excitatie. A ta! (pentru ca a ei a fost doar mimata). S-a prefacut ca te doreste si ca este atrasa de tine in timp ce urmarea o agenda ascunsa, sa te convinga de ceva, sa te aduca in punctul in care sa iti fie greu sa dai inapoi sau sa o refuzi. In momentul in care ai inteles te gandesti ca poate tot timpul a facut dragoste cu tine din anumite interese, ca nu are respect pentru sentimentele tale, ca te poate lovi pe la spate in loc sa iti comunice deschis asteptarile si nevoile, ca te poti astepta oricand sa mai puna la cale o astfel de manevra, gasind inclusiv motive de tipul „Dar eu stiu ca asa e mai bine”, „Tu esti de vina ca nu intelegi” sau „Nu am facut nimic, doar comportamentul tau e inadecvat”.

Revenind la compasiune, pe care dintre cele doua spuneai ca ti-ar fi mai natural sa o intelegi si sa o ierti? Iar prin compasiune intelegem, cum scria Seramis, „experienta emotionala a impulsului de a oferi ajutor, sensibilitatea la nevoile altora, vulnerabili, insa si o componenta cognitiva, de evaluare rationala” – cine merita compasiunea ta si de ce?
Nu insinuez ca ar fi o decizie simpla. Prima te iubeste, tine la relatie, este (prea) transparenta, sincera, dar si impulsiva, „iute” la furie, cu autocontrol scazut, convingeri irationale (“sigur ma insala”) si potential inalt de a actiona necontrolat si pagubos. Cea de-a doua este inteligenta, mai educata, are un control foarte bun asupra propriilor emotii, dar se foloseste de aceste avantaje indeosebi in propriul interes, fara sa-si faca prea multe scrupule (isi gaseste usor justificari), nu este foarte clar daca te iubeste si care ii sunt prioritatile, deviza ei parand mai degraba a fi „scopul scuza mijloacele”. Sunt sigura ca ti-ai dori ca partenera o combinatie intre cele doua dar deocamdata ai de ales (de evaluat) doar cazurile deja prezentate. Este posibil sa iti fie mult mai greu sa traiesti cu o persoana impulsiva si care reactioneaza exagerat la niste stimuli inofensivi- nu iti convine sa te trezesti sub un potop de vorbe a caror ratiune nu o intelegi pentru ca nu prea exista, tu stiind ca nu esti vinovat; nici sa te simti mereu amenintat de iminenta unei noi crize venite din senin, pe care nu ai puterea de a o anticipa sau de a o gestiona, ei fiindu-i imposibil sa se calmeze si sa te asculte. E ca si cum ai avea in curte un animal semi-salbatic care uneori te ataca fara motiv, doar pentru ca asa e el si nu are capacitatea de a se controla. Deloc confortabil. Mai mult decat atat, animalul are macar scuza ca este un reprezentant tipic al speciei sale (cortex frontal slab dezvoltat), adica e irational sa te astepti sa delibereze inainte de a face ceva, pe cand de la un om ai pretentia la ceva mai multa gandire critica si este frustrant sa vezi ca nu o manifesta deloc, orbit de o emotie sau o nevoie nesatisfacuta. Pe de alta parte, asta e si „logica” factorilor viscerali: o orbire de moment, o ingustare a spectrului atentiei, scurtcircuitarea creierului in directia reducerii activitatii lobilor frontali, apelul la euristici, mobilizarea tuturor resurselor intr-o singura directie, cea reprezentata de stimulul foarte intens (foame, sete, privare de somn, craving, teama, gelozie). In conditii extreme, toti reactionam asemanator: stai nemancat o saptamana si sa te vad pe urma cat de generos vei fi in impartirea unui bucati de paine sau ramai treaz 72 de ore si incearca sa citesti un manual de psihologie evolutionista. In alte conditii, unii au senzatia ca mor de foame mai devreme, altii mai tarziu. Tu poate nu esti gelos, insa esti dependent de tigari si daca ramai fara ele devii nervos, foarte agitat, „in stare de orice pentru o tigara”. Incearca sa te pui in locul ei astfel: „sotia mea cand e geloasa devine imposibila, cam cum sunt eu cand nu mai am tigari”.  Apoi poate incerci si sa te lasi de fumat, iar pe ea o trimiti la terapie (nu, nu te sfatuiesc sa-i aplici singur, pentru a scuti niste bani ceva tehnici cum ar fi desensibilizarea sistematica, risti alte pocinoage) si sunt astfel sanse mari sa (re)dobanditi amandoi un control mai mare asupra vietii voastre.

Ce faci insa cu sotia cea inteligenta care te manipuleaza, cunoscandu-ti punctele sensibile (esti atras de ea) si ne-ezitand sa le exploateze (in interesul ei, alteori cica spre binele tau sau uneori ca sa se razbune pentru ceva ce ai facut tu acum nu stiu cat timp)? Poti avea compasiune si sa te gandesti ca e normal sa actioneze astfel incat sa isi atinga scopul, dar poti avea incredere in ea? (Incredere ca esti si tu important in ecuatie, ca te include in relatie, in planurile ei, ca nu spune una si face alta, ca atunci cand pare ca isi doreste sa faceti dragoste este pentru ca te iubeste si nu pentru ca vrea sa o duci in Tenerife). Bineinteles, langa ea vei fi scutit de situatiile penibile in care te pune cealalta: scene inutile, scandal in public, lipsa oricarui control asupra emotiilor, discutii in care argumentele tale rationale se lovesc de un zid impenetrabil de ignoranta.

Acum vrei te rog sa iti evaluezi propria evaluare, cea facuta initial? Pe o scala de la 0 la 10, cat de mult ti-ar dezaproba un martor din exterior (adica tu insuti, prin abilitati metareflexive) dezaprobarea pe care ai manifestat-o in fiecare dintre cele doua situatii? Ar considera oare ca ai fost prea aspru cand ai sanctionat actiunile comise de cineva sub imperiul unei emotii puternice sau cand ai judecat faptele unei persoane ce si le-a premeditat in detaliu dupa un plan bine pus la punct, inteligent, coerent? Iti pastrezi asadar evaluarea initiala?

Maine vom continua cu un alt exercitiu, de data asta „condimentat” cu mai multa teorie. O teorie foarte roz, mai roz chiar decat template-ul acestui blog sau decat lentilele ochelarilor prin care privesti tu uneori realitatea („uneori” pentru ca nu am apucat sa iti vopsesc toate lentilele, dar urmeaza…). Si nu numai ca e roz, dar implica si niste ingeri. Ah! am uitat sa precizez ca prin „mai roz” am vrut sa spun pinker. Adica Steven Pinker. Iar ingerii sunt parte din titlul cartii sale irational de lungi si incredibil de bune, „The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined”.

PS: Daca ai o senzatie ciudata (iar daca nu o aveai cu siguranta ti-o voi induce chiar eu acum) cum ca m-as folosi de teorii pentru a justifica legitimitatea propriilor opinii sau pentru a-ti demonstra tie ca te inseli, ei bine e posibil sa nu fii prea departe de adevar: toeria argumentativa elaborata de Hugo Mercier si Dan Sperber intr-un articol memorabil, considerat de Haidt drept unul dintre cele mai bune zece scrise in ultima decada, sustine tocmai ca elaborarea si folosirea argumentelor logice (reasoning) nu are ca scop primar cautarea adevarului, ci convingerea celorlalti ca ai dreptate, atunci cand increderea nu este suficienta. Apreciaza te rog sinceritatea- nu mi-am propus sa te manipulez, altfel nu te-as fi prevenit de intentie, dar incerc totusi sa imi argumentez (cu teorii, dovezi si chiar rezultate experimentale preferintele) interesele, intuitiile, atitudinile (stabile sau situationale, depinde, in cazul de fata nu stiu nici macar cat de clare sunt ele). Te-am convins sau in cazul tau aveam mai multe sanse daca iti dadeam una dupa ceafa?






joi, 15 august 2013

"Imi pare rau nu stiu ce am facut aseara, Am zis de nu stiu cate ori " jur ca e ultima oara"


Aseara am iesit sa beau o apa plata cu lamaie la terasa si, cand sa plec, s-a apropiat de mine un tip simpatic desi cam matolit, mi-a intins un biletel si a luat-o la fuga usor nesigur, pe sapte carari, de mi-a fost si teama ca se impiedica din cauza mea si cade in bratele altor trecatori. Esti si tu curios ce mi-a scris? Uite: „Dimineata cand ma trezesc/ sunt convins ca azi nu beau/ insa vine seara iar/ si cu berea-n gura ma pomenesc/ de ce mi se-ntampla asa/poate-mi spui char dumneata” Primul meu impuls a fost sa spun „Nuu!”...nu am timp de asemenea dileme, am de scris alte articole, in plus baiatul a luat-o la fuga, nu a vrut sa vorbeasca deloc cu mine, de ce as sta eu acum sa ma gandesc la asa ceva? Apoi mi-am dat seama ca astazi e sarbatoare si ca in Romania, conform statisticilor, in jur de 2,2 milioane de romani isi serbeaza onomastica, mai precis 1.819.378 de femei şi 416.844 de bărbaţi. Este cumva si ziua ta? Ce sa-ti spun? Sa ai o viata buna si sa fii fericit dar, mai ales, incearca sa nu abuzezi de alcool, droguri sau mancare (nici tu nici invitatii tai) pentru ca s-ar putea ca spitalele sa fie neincapatoare, ca sa nu mai spun ca milti dintre medici si-au luat si ei o minivacanta de la reparat carcasele omenesti.

Date fiind aceste circumstante speciale, voi raspunde la intrebarea primita pe biletel, cu speranta ca te va ajuta si pe tine sa intelegi de ce te comporti uneori altfel decat ti-ai propus si sa descoperi ce ai putea sa faci ca sa nu se mai intample asa. Daca mi-ai citit articolele mai vechi, poate ca ai facut deja legatura cu affective forecasting sau previziunile afective. Sa zicem ce pleci in team building azi la Mamaia si esti convins ca de aceasta data nu vei mai ajunge in pat cu colega de la secretariat, asa cum s-a intamplat in precedentele cinci excursii. De ce ti-ai propune asa ceva, ma intrebi tu amuzat de naivitatea mea. Pot fi o sumedenie de motive legitime: esti casatorit si fidelitatea e importanta pentru tine si sotia ta, politicile companiei nu permit relatiile intre angajati si deja colegii au inceput sa barfeasca, ea s-a indragostit de tine si situatia risca sa devina mult mai complicata decat ti-ai dori, directorul al mare a pus ochii (si mainile) pe ea si te-ar taxa serios daca ar afla ce se intampla. Ideea e ca acum, cand iti faci bagajul, esti convins ca 1) ar fi o decizie foarte proasta sa te culci cu ea diseara si ca 2) nu vei face asa ceva, adica vei avea situatia sub control si vei fi capabil sa rezisti in fata tentatiei. Esti convins, ok? Vrei sa mai vorbim maine sau ma lasi sa iti spun de acum ce se va intampla? Ei bine, este foarte posibil ca socoteala din Bucuresti sa nu se potriveasca cu cea din Mamaia si la noapte, dupa ce toata ziua ti s-au scurs ochii pe nisip dupa formele din carne ale colegei tale foarte inspirate in alegerea costumului de baie vei ajunge din greseala in camera ei. Din nou. (Si nu, nu vei ajunge acolo doar ca sa o intrebi daca are cumva un uscator de par).

Ce s-a intamplat? Adica nu cu ce te-ai indeletnicit acolo toata noaptea (spare me the details), ci cum de ai sfarsit prin a face tocmai lucrurile la care dimineata erai sigur ca nu o sa te dedai ? De ce ai comis-o din nou? Am mai vorbit despre asta, dar reiau. Nu avem un creier echipat sa prevada corect emotiile pe care le vom experimenta in viitor si, mai ales, sa nu tina cont de starea in care ne aflam in momentul cand facem o predictie. Cand esti intr-o stare neutra sau rece (cold state) iti este foarte greu sa te transpui mental in starea de excitatie (hot state) din viitor si sa anticipezi cat de greu iti va fi sa iei deciziile care iti protejeaza interesele si scopurile pe termen lung. Prin excitatie trebuie sa intelegi nu doar dorinta sexuala ci multi alte emotii puternice care iti influenteaza comportamentul in feluri nu intotdeauna benefice. Lowenstein, autorul a mai multor articole foarte importante pe aceasta tema, vorbeste despre factori viscerali: foamea, setea, excitatia sexuala, dispozitiile si emotiile, durerea fizica si fenomenul de craving, adica acea pofta nebuna de drogul de care esti dependent.

In cold state ai tendinta de a minimaliza impactul acestor factori asupra ta, intensitatea lor si puterea ta de a rezista. Un studiu (pe populatia americana) arata cum majoritatea femeilor insarcinate opteaza initial pentru a naste fara anestezie (cand discuta cu medicul despre procedurile pe care si le doresc), dar odata travaliul inceput mare parte dintre ele se razgandesc si cer anestezie, durerea dovedindu-se a fi mai greu decat de suportat decat anticipasera. Acest pattern se observa si la femeile aflate la a doua sau a treia nastere, deci nu este cauzat de nefamiliaritatea subiectului cu senzatiile respective. 

Stii si tu pe cineva (tu?) care a jurat ca nu mai pune strop de bautura sau chistoc de tigara in gura cata zile i-au ramas? Asa-i ca parea cel mai categoric lucru pe care l-a spus vreodata, din pacate insa nu si cel mai trustworthy?

Ce nu stii tu cand esti in stare neutra este ca atunci cand devii hot atentia ta va fi concentrata exclusiv pe stimulul ce ti-ar putea calma starile viscerale mentionate anterior. Se produc chiar trei tipuri simultane de distorsionare a atentiei. Vrei sa bei? Devii una cu aceasta dorinta, in campul constiintei tale prezente nu mai exista altceva, nu simti alte impulsuri cum ar fi sa dormi sau sa alergi, sa citesti o carte, sa petreci timp cu familia. In momentul respectiv tu vrei sa bei si atat. In al doilea rand, atentia ta este focalizata exclusiv pe momentul prezent, consecintele negative din viitor ale gestului tau de a duce paharul la gura (recadere in cazul alcoolicilor) sunt ignorate si pierd rapid teren in fata dorintei stringente de acum. In sfarsit, o stare viscerala atat de puternica precum craving-ul, durerea sau frica te face sa devii (foarte) egoist, centrat pe sine si indisponibil pentru ceilalti, ba chiar de-a dreptul agresiv sau nedrept la adresa lor. Din nou, nu dispui de resurse atentionale pentru nimic altceva decat obiectul dorintei tale. (Din aceasta cauza, fosti prizonieri de razboi resimt multa vinovatie, rusine si emotii negative la adresa propriei persoane amintindu-si cum au ajuns, sub imperiul foamei, fricii sau durerii, sa comita actiuni considerate inimaginabile, cu mult sub demnitatea lor- tradarea prietenilor, furtul de alimente de la alti prizonieri, sacrificarea colegilor de suferinta si multe altele).

Deciziile pe care le iei in hot state depind in mare masura nu doar de vointa ta, ci si de intensitatea factorilor viscerali. La o intensitate scazuta cel mai probabil te vei purta rational: ii vei privi cu jind pe prietenii tai cum fumeaza la masa cu tine, dar tu nu iti vei aprinde nicio tigara. La o intensitate medie conflictul este mai puternic si in tine se da o lupta din care va castiga fie partea rationala fie cea irationala. Atentie insa! La o intensitate foarte puternica nu va mai exista nicio lupta! Esti practic sub imperiul factorului visceral si vei actiona intr-un mod pe care Lowenstein il numeste „arational”. Cata vreme nu exista deliberare si lupta intre idei, motivatii, interese nu se poate vorbi nici despre comportamente sau decizii rationale versus irationale. Nu iti spun asta ca sa ai de acum o scuza pentru a da frau liber impulsurilor nesanatoase, ci ca sa intelegi unde se poate ajunge si sa poti preveni astfel de situatii: daca stii ca intr-o stare hot extrem de puternica auto-controlul tau este compromis si batalia clar pierduta te poti folosi de aceasta informatie in cold state (mai ales ca acum ai inteles cat e de periculos sa le subestimezi impactul) pentru a lua masurile necesare sa nu ajungi in acea situatie extrema. Pe de alta parte, cand acest lucru ti se intampla totusi, tie sau altei persoane, nu te grabi sa te/ o judeci mult prea aspru din starea ta prezenta de neutralitate si aminteste-ti cat de coplesitori pot fi acesti factori, mai ales la o intensitate foarte mare.

Ce poti sa faci? Cred ca este foarte important sa te cunosti cat mai bine si acum nu ma refer la nu stiu ce motivatii profunde interioare psihanalizabile pentru urmatorii 10-20 de ani, ci la cunoasterea reactiilor si comportamentelor proprii in cat mai multe situatii, de preferinta cat mai complexe (pentru ca viata e imprevizibila, dar comportamentul tau e macar partial previzibil daca ai invatat sa te observi si sa fii atent la tine). Ai o anumita capacitate de rezistenta la factorii viscerali. Poate ca bautura nu este o problema pentru tine, dar iti este greu sa rezisti ispitelor de sex feminin, iar sotia te-a anuntat deja ca data viitoare cand te prinde baga divort. Urmeaza sa iti dai seama care iti sunt limitele cu cat mai multa precizie cu putinta. Poate reusesti sa te abtii cand esti in compania brunetelor dar daca ai dat peste o blonda sarcina devine mult mai dificila. Mai departe, ai rezista pana si in fata blondei, dar daca ai mai si baut un pahar- doua de alcool cresc sansele de a ceda. Cu chiu cu vai sa zicem ca te controlezi in aproape toate situatiile, mai putin cand o vezi pe vecina de la 3. Daca ti-ai identificat limitele (conditiile in care factorii viscerali devin imposbil de tinut sub control) nu-ti ramane decat sa eviti imprejurarile respective, adica sa fugi mancand pamantul cum o zaresti pe vecina de la trei sau, daca problema e mai serioasa, sa nu bei nici macar un pahar de vin cand esti in compania unor blonde. Te-ai lasat (mai ales) de curand de tigari? Evita locurile frecventate de fumatori, evita-le o perioada si pe acele persoane din anturajul tau care fumeaza (sau evita alti declansatori, poate nu anturajul declanseaza in tine pofta de a fuma ci sticla de vin, certurile cu sotia, stresul de la munca etc.- din nou, observa-ti comportamentul si senzatiile).

Contractele lui Ahile aa...pardon, ale lui Ulise (oare de ce ma gandesc la Ahile? poate pentru ca este un articol despre slabiciuni? sau cum? Freud, sa stii ca fost intamplator!) despre care am vorbit intr-un alt articol pot fi o solutie la problemele tale. Cheltuiesti prea mult in fiecare luna? Pastreaza doar o suma rezonabila, iar restul de bani depoziteaza-i la banca sau intr-un alt loc in care accesul tau la ei inainte de un anumit termen sa fie aproape imposibil. Nu economisesti pentru pensie si aceasta nu iti va suficienta? Alege si un program de pensii private. Esti constient de propriile limite si intelegi ca responsabilitatea sociala ar putea insemna si protejarea cetatenilor impotriva unor comportamente nesanatoase, ajutarea lor sa isi urmeze interesele mai inalte? In acest caz incurajeaza politicile de tipul soft paternalism, acel sistem pe care recunosc ca la nivel visceral il resping, dar ale carui merite si consecinte pozitive le pot recunoaste, in (mai) rarele momente cand sunt rezonabila (si despre paternalismul libertarian si nudge-uri am scris mai demult doua articole).

Daca totusi nu ai putut sa previi si te trezesti intr-o situatie cu mare potential de a te face sa uiti bunele hotarari de anul nou incearca sa iti distragi atentia inainte de a fi prea tarziu, adica inainte ca intensitatea factorilor viscerali sa depaseasca pragul de siguranta. Nu intamplator in experimentul lui Mischel copiii care au fost invatati sa nu se concentreze pe marshmallow (sa se uite in alta parte de exemplu) au rezistat mai multe minute si au reusit sa isi amane gratificatia. Ignora sticla de bautura, gandeste-te ca tigara din gura prietenei tale e de jucarie, numara stelele de pe cer in loc sa iti lasi ochii sa-ti cada in decolteul colegei de birou.

O metoda si mai sugestiva (prin efectul de vividness) este prezentata chiar de Lowenstein, din experienta sa personala. In vremea cand locuia in Boston pleca impreuna cu un prieten la canoe in Virginia de Vest si trebuia sa parcurga distante lungi cu masina, uneori la ore tarzii din noapte. De multe ori i se facea somn la volan. Ca sa isi revina isi auto-inducea o alta stare viscerala foarte puternica: frica sau anticiparea vinovatiei. Mai precis, isi imagina ca a adormit, a facut accident, prietenul e mort, iar el se afla acum la usa parintilor victimei si ii anunta „Fiul dumneavoastra a murit. Eu conduceam, am adormit la volan si a intrat un Jeep in noi”. Cu aceasta imagine in cap somnul ii trecea ca prin minune si continua calatoria in conditii de siguranta. (Nu stiu daca amicul avea habar de fanteziile ce-l tineau pe treaz pe conducator).

Asa ca daca diseara la mare drumurile vietii te duc iar in calea (camera) colegei si poate nici macar nu ai prezervativ la tine (doar erai convins ca nu se va intampla nimic) imagineaza-ti ca peste un an tipa te invita iar la ea acasa dar nu pentru a repeta experienta ci pentru a-ti servi ceva de genul: „Trebuie sa faci cunostinta cu cineva. Acolo, in patut! Ea e fetita ta!” Asa-i ca ti-a trecut orice stare de excitatie? Pensie alimentara timp de 18 ani, procese de constiinta, oprobriu public…nu mai bine stai tu acasa si nu te mai duci in nici un teambuilding?

Fumezi? Da, imagineaza-ti un pui de cancer la plamani. Daca nu este suficient poti cauta ajutor, de exemplu sa te inscrii la grupul organizat din septembrie de domnul Seramis Sas (poate fi tare persuasiv, il suspectez ca prin ultimul sau articol a sadit in creierul meu decizia nu tocmai fericita de a ma uita la Inception): http://www.sasseramis.ro/parazitul-nicotinic-din-creier-anunt  Nu esti inca pregatit? Daca mai traiesti pana atunci poate cine stie, voi lua si eu la un moment dat vreo initiativa asemanatoare, dupa ce scap de adictia de heroina. Dar eu te sfatuiesc sa nu astepti atat.

Ariely, D., & Loewenstein, G. (2006). The Heat of the Moment: The Effect of Sexual Arousal on Sexual Decision Making. Journal of Behavioral Decision Making, 19, 87-98.
Loewenstein, G. (1996). Out of control: visceral influences on behavior. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 65, 272–292.

Lowenstein, G., & Schkade, D. (1999). Wouldn't it be nice? In D. Kahneman, E. Diener, & N. Schwartz (Eds.), Well-being: The foundations of hedonic psychology (pp. 85–105). New York: Russell Sage Foundation.
Loewenstein, G., & Thaler, R. (1989). Anomalies: Intertemporal choice, Journal of Economic Perspectives, 3, 181–193.





duminică, 11 august 2013

"Connection, I just can't make no connection"

Am fost racolata! Un grup de oameni manati de motivatii absconse pe care inca nu le-am putut penetra nici cu sistemul 1 nici cu sistemul 2 m-au "convins" (nu stiu cum, jur pe spiridusul de pe birou ca nu-mi aduc aminte) sa ma integrez intr-o retea de...interconexiuni. Acum na! Eu iti dau linkul, iar tu intri pe propria raspundere, daca devii la randul tau interconectat sa stii ca nu am avut nicio contributie!


Astazi am scris acolo despre nevoia de efort cognitiv si despre nevoia de inchidere (closure). Nevoia de inchidere (need for closure sau close-mindedness) este nevoia de certitduni, de structura, de a avea un raspuns ferm si definitiv la marile si micile provocari ale vietii si de a evita nesiguranta, ambiguitatea. 

Nu am mai apucat sa scriu, dar un studiu recent a ajuns la urmatoarea concluzie: persoanele care citesc opere de fictiune au in general o nevoie de inchidere mai mica decat cele care citesc doar non-fictiune (eseuri, articole stiintifice). De ce? Ma gandesc ca prin insasi natura lui, un eseu sau un articol stiintific are o anumita structura ce presupune o tema, niste ipoteze, argumente, uneori chiar metodologie, experimente, concluzii, discutii. Cu totii citim literatura de specialitate ca sa ne imbogatim cunostintele, sa fim la curent cu ultimele progrese in domeniul nostru, sa gasim noi explicatii, concluzii, certitudini. Pe de alta parte, un roman este o opera literara in care ambiguitatea este la ea acasa: asistam la intamplarile prin care trec personajele, avem cateodata accesul priveilegiat la trairile lor, dar nu ni se ofera concluzii, chei de interpretare, explicatii cauzale si analize ale comportamentului lor. Literatura de buna calitate te poate invata ceva ce manualele de psihologie abordeaza doar la nivel teoretic: ce inseamna sa adopti perspective diferite. 

Daca vrei sa citesti articolul: http://www.psmag.com/blogs/news-blog/reading-literature-opens-minds-60021/

Iar despre need for closure vorbeste chiar cel care a elaborat conceptul, Arie Kruglanski, aici:

miercuri, 7 august 2013

"Now please don't think I'm weak, I didn't turn the other cheek"

Meta-emoţii. Stii ce sunt astea? Chiar daca nu ai auzit pana acum de acest concept, sunt sigura ca poti deduce. Emotii despre emotii. Mai precis, un set structurat si organizat de emotii si cognitii pe care le experimentezi cu privire la emotiile tale si/ sau ale altora.

Sa presupunem ca aseara te-ai infuriat pe partenera ta si i-ai vorbit urat (esti om civilizat, nu i-ai dat si doua palme), apoi te-ai culcat (in alta camera, normal). In momentul T1 tu ai simtit furie. Astazi te-ai trezit intr-o alta dispozitie si ai rememorat cele petrecute ieri- nici nu ai cum sa uiti, doar are grija prietena ta sa-ti arunce niste priviri ce spun mai mult decat cuvintele pe care ti le refuza acum, inca ranita sau poate doar dornica sa te faca sa te simti si mai vinovat. Aha, vinovat! Asta era...Acum, in  momentul T2, simti vinovatie fata de furia pe care ai simtit-o ieri, in T1. Adica ai o meta-emotie ce include o componenta clar afectiva (te simt prost, starea ta de spirit nu este deloc stralucita, se vede si pe fata ta ca ceva te macina) si una cognitiva, evaluativa (te condamni pentru emotia de ieri). Te gandesti la ce ti-a declansat furia si acum ti se pare ca sentimentele tale au fost nejustificate, exagerate, scapate de sub control, inutile, nocive si mai aduga tu ce epitete vrei. “Am fost un ticalos, un iresponsabil. Cum de m-am infuriat pentru atata lucru?

Stop! Furia este una dintre cele sase emotii elementare despre care am vorbit ieri; ele sunt universale, innascute, selectate evolutionist (deci normale si utile) si usor de identificat la sine si la ceilalti. Controlul tau asupra emotiilor este limitat: aparitia lor nu tine de tine, de multe ori nici intensitatea, nu le poti opri chiar cand vrei “tu” (caci “tu” esti si acele emotii, esti una cu trairile tale din prezent), lucru care probabil te frustreaza, pentru ca ti-ai dori sa le poti “manevra” dupa bunul plac. Poate ca uneori iti este teama de emotiile tale, insa aceasta meta-emotie negativa care este teama nu face decat sa iti inrautateasca situatia. Ce faci cand iti este teama (de emotii)? Reactia tipica: fight (cu ele) sau flight (de ele). Uneori freeze (te prefaci ca nu exista, te delimitezi de ele, pierzi contactul cu realitatea lor). Cum era vorba despre teama de propriile emotii, raspunsul acesta de fight or flight se traduce in a fugi de sau a te lupta cu o parte din tine, cu propria realitate sau experienta. Iti respingi emotiile, de multe ori pentru ca ele nu corespund cu imaginea despre sine pe care ti-ai format-o si pe care ai vrea sa o vada si ceilalti (iar una dintre teoriile legate de self-deception- Trivers- afirma ca scopul auto-inselarii este de fapt inselarea celorlalti; pentru a fi credibil cand minti este necesar ca mai intai sa te minti pe tine). Poate te crezi o persoana calma, care se enerveaza foarte rar, prin urmare nu iti convine deloc sa te surprinzi furios, deci cand acest lucru (absolut firesc) se intampla tu te simti vinovat. Sau inspaimantat ca furia te-ar putea impinge sa comiti fapte ingrozitoare. Sau poate vrei sa fii un barbat puternic si pentru tine a fi puternic inseamna ca ceilalti sa nu te vada suparat, trist, asa ca in momentele in care tristetea ta (alta emotie elementara normala) apare si este vizibila pentru cei din jur vei simti, ca meta-emotie, rusine.

Ce-ar fi insa sa manifesti compasiune in loc de vinovatie  la adresa furiei tale, adica sa o constientizezi, sa o accepti si sa nu te judeci pentru ca ai simtit-o?  Nu crezi si tu ca aceasta compasiune ca meta-emotie este de preferat vinovatiei, fricii, rusinii? In plus, meta-emotiile pozitive te mai ajuta la ceva. Stii la ce ma refer? Autocunoastere. In momentul in care ai acceptat ca esti uneori si furios sau trist deja ti-ai extins conceptul de sine, lasand sa ajunga acolo si aspecte ale personalitatii tale pe care le respingeai, la adresa carora experimentai emotii negative. Este ca si cum lumina reflectorului reprezentat de constiinta ta ar cuprinde dintr-odata si acele zone mai intunecate pe care pana atunci le ocolea sistematic. Asftel, o parte din self-deception nu mai este necesara si te poti bucura stiind ca te pacalesti ceva mai putin pe tine insuti. Acceptarea emotiilor si adoptarea unei atitudini pozitive fata de ele te ajuta apoi sa ii cunosti mai bine si pe ceilalti si sa te lasi la randul tau cunoscut de catre ei. Acum ca ai inteles ca uneori esti trist iti va fi mai usor sa fii trist si cu cineva langa tine, iar energia psihica pe care o inainte o consumai (chiar si inconstient) construind defense va fi canalizata inspre consolidarea unei relatii ceva mai autentice (o frumoasa metafora,aici:  http://www.youtube.com/watch?v=VYht-guymF4). Poate ti se pare riscant sa te descoperi atat de mult fata de persoanele din viata ta, dar interesant este faptul ca in aceasta vulnerabilitate vei gasi si multa libertate, chiar putere- in fond ti-ai depasit niste limite, ti-ai asumat unele riscuri, nu te mai simti ca un impostor, ti s-a diminuat anxietatea, ai renuntat sa incerci sa controlezi felul in care esti perceput, ai constatat ca se poate trai si altfel si ca, surprinzator, ai de fapt mai mult control acum asupra sentimentelor, reactiilor si comportamentelor tale. Si, pentru ca tocmai am urmarit un videoclip motivational (http://www.youtube.com/watch?v=LBdwM9et3tQ), te poti ridica mai usor de jos cand stii ce te-a pus la pamant decat atunci cand ai fost doborat de emotii negate, neasumate, respinse.

Revenind la exemplul initial, nu cumva ar fi mai sanatos sa te simti vinovat nu pentru emotia simtita in T1, ci doar pentru comportamentul tau? Am spus mai sus ca aparitia emotiei este in afara controlului tau, ba s-ar putea chiar sa ai anumite predispozitii genetice spre unele tulburari afective si de anxietate cum ar fi depresia, fobiile, disforia, ciclotimia. (Auto-culpabilizarea nu va face atunci decat sa te adanceasca in depresie, iar neacceptarea fricii, oricat de irationala ar fi ea nu o va face sa dispara, ba dimpotriva- stii ca sunt frecvente cazurile de atacuri de panica provocate tocmai de frica coplesitoare ca poti avea un atac de panica). Asta nu inseamna insa ca emotiile fac ce vor din ele tine, asa cum te temi, iar constientizarea si acceptarea lor este de fapt parte integranta a procesului de autoreglare emotionala, care mai include dobandirea unei flexibilitati in exprimarea lor nuantata, in functie de cerintele situatiei. Teama nu dispare, dar inveti sa traiesti cu ea intr-un mod armonios, te imprietenesti cu ea insa nu ii permiti sa iti invadeze existenta sau sa te impiedice sa faci lucrurile pe care le doresti (http://www.youtube.com/watch?v=z-wyaP6xXwE) Iti recunosti mania, o accepti, o lasi sa fie, dar in acelasi timp inhibi impulsul de a actiona doar ghidat de ea (tocmai pentru ca esti constient ca esti furios), treci in revista alternativele si alegi din acest repertoriu cel mai potrivit comportament. A doua zi iti poti evalua actiunile (de preferat tot cu compasiune) in primul rand in scop de invatare, intrebandu-te daca a fost intr-adevar cea mai buna decizie astfel incat, daca raspunsul e “nu”, sa incerci sa repari, sa corectezi, sa mai atenuezi pe cat posibil din pagubele produse ieri (daca i-ai vorbit urat partenerei iti vei cere iertare iar data viitoare cand vei fi furios vei pastra in memorie acest episod). Atunci cand iti evaluezi comportamentele o faci prin prisma unor valori personale sau principii relativ stabile (pentru ca si acolo e nevoie de ceva flexibilitate) care confera vietii tale un anumit grad de coerenta. Coerenta comportamentala este insa diferita de coerenta emotionala, fara ca acest lucru sa insemne neaparat ca actiunile tale sunt in dezacord cu trairea. De exemplu, se intampla sa fii atat de furios incat sa-ti spui “imi vine sa-l omor pe seful meu”. Sunt ganduri si emotii care apar in campul constiintei tale si pe care este preferabil sa le accepti, dat fiind ca ele oricum exista. Asta nu inseamna insa ca iti vei omori seful (sau ma rog, tu stii…), pentru ca autoreglarea emotionala presupune si capacitatea de a inhiba impulsul de a actiona automat sub imperiul emotiei. Cred ca putem aspira la coerenta comportamentala si in acelasi timp accepta o oarecare incoerenta emotionala, prin care inteleg curgerea, fluxul continuu al unei game foarte variate de emotii, afecte, dispozitii, trairi, experiente interioare uneori contradictorii. Esti familiarizat cu stilul romanelor Virginiei Woolf? Daca iti este greu sa urmaresti sau sa intelegi “the stream of consciousness” este posibil sa nu fi fost destul de atent la propriile senzatii si ganduri, pentru ca ceea ce se intampla in cartile ei este dupa parerea mea o ilustrare geniala a fluiditatii constiintei fiecaruia dintre noi. (Ce, s-a sinucis? Pai ce, am zis eu ca era prea zdravana la cap?)


Meta-emotiile au fost studiate in primul rand in contextul relatiei parinte-copil de catre John Gottman, unul dintre cei mai cunoscuti cercetatori (da, foloseste metode stiintifice) din domeniul psihologiei cuplului si familiei (probabil format si el la SPER). “Parental meta-emotion philosophy and the emotional life of families: Theoretical models and preliminary data” este primul articol pe aceasta tema, publicat in anul 1996 in revista Journal of Family Psychology. (Au urmat multe altele ulterior). In acest context, meta-emotiile reprezinta atitudinile parintilor fata de emotiile copiilor, iar filosofia meta-emotionala este felul in care te raportezi tu ca parinte la emotii in general si la emotiile copilului tau in particular. Gottman si colaboratorii sau au identificat doua tipuri principale de filosofii meta-emotionale:

Daca adopti filosofia numita „emotion-coaching” vei fi un parinte constient de emotii, capabil sa vorbeasca despre ele si sa isi ajute copilul sa le recunoasca la randul lui si sa le exprime. Iata si cele cinci caracteristici principale ale acestei atitudini: parintele indentifica emotiile copilului; parintele vede in aceste emotii o oportunitate de invatare si de intimitate; parintele isi ajuta copilul sa-si verbalizeze trairile; parintele manifesta empatie si valideaza emotiile copilului; parintele il ajuta pe copil sa gaseasca solutii la problemele cu care se confrunta.

Daca insa ai chiar tu meta-emotii negative (frica de tristete, aversiune fata de furie etc.) in relatia cu cei mici vei imbratisa filosofia minimalizarii (dismissive philosophy): vei pleca de la premisa (mai mult sau mai putin constientizata) ca furia sau tristetea resimtite de copilul tau ii vor face rau si vei dori sa le alungi cat se poate de repede. Desi esti animat de cele mai bune intentii (iti doresti sa inceteze suferinta copilulului) faci greseala de a crede ca ignorarea si negarea emotiilot negative reprezinta cea mai buna modalitate de a-l ajuta. Dar tu esti cel care se simte cel mai inconfortabil in contact cu propriile emotii negative, astfel ca nu mai poti vedea in ele si o minunata ocazie de crestere si intimitate. “Nu mai plange”, “Las ca-ti trece!” “Esti baiat mare, e rusine sa plangi”, “Inceteaza odata cu circul asta”, “Nu mai fi nervos” “Liniste-te imediat!”, “Asta-i buna! Te-ai suparat din atata lucru?”sunt exemple de reactii parentale prin care emotiile copilului sunt practic respinse, negate, judecate ca puerile, nepotrivite, ilegitime, prostesti. Relatia are numai de suferit: copilul se simte neinteles, vinovat, pedepsit, respins, la mare distanta emotionala de parinte.

Studiile lui Gottman si cele ale lui Hunter au mai reliefat urmatoarele aspecte: copiii ai caror parinti le-au acceptat emotiile negative au dezvoltat in timp abilitati superioare de autoreglare emotionala si de coping, o mai buna capacitate de concentrare a atentiei, o incidenta scazuta a depresiei, mai putine probleme comportamentale si au format relatii sociale mai de calitate.

Meta-emotiile te ajuta deci sa ii oferi copilului sprijin emotional si un ajutor adecvat nevoilor sale. Nu inseamna sa te lasi coplesit si sa incepi sa plangi mai tare decat el, nici sa ii incurajezi ruminatiile sau sa cedezi santajului emotional (“Tati, vreau sa-mi cumperi jocul asta!” rostit in timp ce se tavaleste pe jos in supermarket), ci sa-i recunosti emotia si apoi sa colaborati in vederea gasirii celei mai potrivite solutii. Daca este furios pe un alt copil care i-a furat jucariile cea mai buna solutie nu e sa-l impinga si sa-l tranteasca, dar nici sa se comporte precum nimic nu s-ar fi intamplat, oferindu-i, eventual, si ultima sa masinuta (melodia lui Kenny Rogers ofera o pilda interesanta in acest sens).

Daca iti doresti cumva sa devii terapeut probabil ca deja ai inteles ca aceeasi filosofie a meta-emotiilor se aplica si in relatia terapeutica. Nu stiu cum vei putea asista un client ce sufera de depresie daca tu fugi de tristete sau cum vei contine agresivitatea cuiva cata vreme nu poti nici macar sa o contii pe a ta.

Intrebare de final: daca in T1 ai simtit emotia “furie” si in T2 meta-emotia “vinovatie”, care mai e situatia acum, in T3, dupa ce ai citit acest articol? Simt (contagiune telepatica) meta-meta emotia “compasiune”, adica o compasiune in T3 fata de vinovatia din T2 fata de furia din T1…Ok, ne-am complicat prea mult!



marți, 6 august 2013

If I put rubber in your head, would you make something that time will stand?

Imagineaza-ti cum ar fi sa te trezesti astazi intr-o alta lume, in care nu intalnesti decat oamenii pe care i-ai cunoscut deja pana ieri si in care nu poti invata si experimenta nimic nou, repetand practic situatiile deja traite sau cunostintele deja asimilate. Ai intelege brusc ca nu vei sti niciodata sa vulcanizezi un cauciuc si sa repari o anvelopa, pentru ca acum atelierele de vulcanizare sunt goale; realizezi ca n-ai invatat niciodata cum se face un chip de silicon din nisip, cum se lanseaza rachetele in atmosfera, cum se scoate samburele dintr-o maslina sau cum se monteaza sinele de cale ferata, iar in prezent industrii  acestea sunt inchise.

Citind eu acest scenariu de groaza dintr-o carticica SF, mi-am adus aminte cat de important este sa inveti alte lucruri decat cele pe care le stii deja, sau macar sa gasesti modalitati noi de a actiona. Sa fac constructii elaborate din nisip ma pricep foarte bine, rachete lansez cu usurinta, samburii maslinelor ii pot scoate fara sa ma ating de fruct, insa recunosc ca nu aveam cine stie ce cunostinte despre vulcanizarea cauciucului pana sa ma apuc sa caut...initial pe google. Si pentru ca cine cauta gaseste de cele mai multe ori complet altceva, in loc sa invat cum se trateaza cauciucul am aflat….cum se trateaza creierul. Adica am descoperit un articol scris de Jonathan Cohen, profesor de neurostiinte la Princeton University:The Vulcanization of the Human Brain: A Neural Perspective on Interactions Between Cognition and Emotion”.

Ce dracia dracului (Doamne iarta-ma) mai e si asta? Adica avem un creier de cauciuc? Oarecum…ajungem si acolo, dar hai ca inainte sa trecem in revista cateva teorii si idei despre emotii. Sunt emotiile utile sau dimpotriva, sunt un obstacol ce trebuie depasit atunci cand incerci sa iei o decizie rationala? Emotiile nu sunt numai utile, ci esentiale, mai ales in situatii de viata si de moarte. (Si nu numai) In lipsa creierului reptilian si a sistemului limbic, cele dintai parti ale sistemului nervos fasonate de selectia naturala (vezi teoria creierului triun a lui Paul MacLean), tu ai fi de mult mort. Adica nici macar nu te-ai fi nascut, pentru ca nici parintii tai nu ar fi existat, nici bunicii, pe scurt specia noastra ar fi disparut inainte chiar sa apuce a lasa prea multe fosile. Daca mergi in vacanta la munte si faci un traseu prin padure ar fi de dorit sa ai amygdala intacta si sa poti simti frica. Altfel, in momentul unei intalniri fatidice cu ursul, tu vei sta sa te gandesti- presupunem ca ai neocortexul intact; si chiar daca procesezi repede informatiile, tot va fi prea tarziu, ursul nu sta sa se gandeasca prea mult inainte sa te haleasca pentru ca lui ii este foame iar sentimentele morale la adresa ta ii lipsesc cu desavarsire. In vacanta ca-n vacanta, dar iti dai seama ca stramosii nostri (vanatorii-culegatori) treceau zilnic pe langa ursi, eventual ii mai si vanau? Daca nu le-ar fi fost frica si ar fi incercat sa negocieze cu ei in loc sa fuga sau sa lupte...you know (iar daca nu stii inca poti afla). Dezgustul indeplineste o functie asemanatoare. Nu tot ce zboara se mananca, unele chestii pe care le bagi in gura sunt toxice, otravitoare, iar tu poti recunoaste o bucata de carne stricata dupa miros, in cel mai rau caz dupa gust. Nu esti dezgustat, otrava ai mancat si gata, ti-ai ingropat genele incapabile sa simta dezgust odata cu tine (sau le-ai ars, in caz ca preferi incinerarea).

Emotiile sunt si ele de mai multe tipuri. Paul Ekman a identificat o serie de emotii (asociate unor expresii faciale specifice, universale) comune atat occidentalilor cat si membrilor unor culturi foarte indepartate, de exemplu tribul Flore din Noua Guinee. Numarul emotiilor elementare, innascute este o chestiune controversata si indelung disputata. Ekman a identificat initial sase astfel de emotii cu corespondent in grimasele musculare: bucuria, tristetea, frica, dezgustul, furia si surpriza. Ele sunt automate si invita la comportamente foarte specifice, de evitare sau de cautare a stimulului. (Pe de alta parte, legatura dintre felul in care stimulul a fost encodat si evaluat rapid de tine si nasterea emotiei si a comportamentului este subiectul altor teorii si cobntroverse- ce a mai fost mai intai: emotia, evaluarea cognitiva sau comportamentul?) Nu este surprinzator faptul ca patru dintre cele sase emotii primare sunt negative (furia, frica, tristetea si dezgustul), una neutra (surpriza- valenta pozitiva sau negativa este data de evaluarea ulterioara a stimulului- cel care iti pune mana pe umar pe strada poate fi un cunoscut bucuros sa te revada sau un strain cu intentii agresive) si doar una pozitiva (bucuria). Stim insa ca interesul selectiei naturale este ca tu sa supravietuiesti nu sa fii fericit, deci emotiile fundamentale pe care trebuie sa le simti te ajuta in primul rand sa reactionezi in fata unor situatii negative care te-ar putea ucide; mai multe emotii negative, mai multe sanse sa infrunti sau macar sa eviti circumstantele ce iti pun viata in pericol. Pe de alta parte, emotiile elementare, tocmai prin faptul ca sunt atat de usor de recunoscut, mai au un rol esential, cel de invatare. Exista un fel de pedagogie naturala in care noi ne ajustam comportamentele in raport cu actiunile, reactiile si emotiile celor din jur, fara sa fie astfel nevoie sa invatam chiar totul pe propria piele. Daca eu vad ca ai gustat o bucata de carne indoielnica si fata ta se contorsioneaza intr-o expresie de dezgust, emotia ta imi va fi mie suficienta pentru a invata ca sunt sanse extrem de mari ca acea bucata de carne sa fie stricata, prin urmare nu voi gusta si eu.

Spre deosebire de emotiile primare, emotiile mai evoluate se formeaza treptat, dureaza mai mult, se sting mai greu si au o pronuntata componenta cognitiva. Iubirea, vinovatia, rusinea, mandria, invidia, dorinta de razbunare sau gelozia sunt mai mult decat niste procesari automate ale unui stimul si de foarte multe ori expresiile faciale dupa care le poti recunoaste nu sunt standard sau pot fi cu usurinta ascunse. Poti simula sau disimula o emotie evoluata, ba chiar uneori este aproape imperios necesar sa o faci pentru a-ti atinge scopurile generate de emotia respectiva. Cum te-ai putea razbuna pe cineva care iti citeste pe fata aceasta intentie si emotie? Poate ca esti foarte gelos dar iti controlezi comportamentul si reactiile astfel incat relatia sa nu aiba de suferit de pe urma unei gelozii pe care o recunosti si tu ca fiind excesiva. Sau esti indragostit de sotia fratelui tau, caz in care iti vei masca sentimentele inspre binele tuturor partilor implicate si vei fi fericit ca ceilalti nu iti pot recunoaste emotia traita. O emotie primara poate deveni o emotie evoluata in functie de complexitatea stimulului care o declanseaza: poti fi dezgustat de privelistea unui rahat de caine in care tocmai ai calcat (reactie automata declansata de proprietatile vizibile si mirosibile- ok, olfactive!- ale obiectului analizat), iar apoi, meditand asupra semnificatiei evemimentului trait, pe langa consolarea „aduce noroc” vei experimenta si un dezgust mai evoluat, generat de moralitatea sau bunul-simt al proprietarilor de animalute care nu s-au sinchisit sa-si stranga fecalele de pe jos (da, prin tranzitivitate rahatul le aprtine).

Si aceste emotii mai sofisticate au avut un rol in supravietuire, ba chiar il au inca, daca stai sa te gandesti bine, asa ca nu te grabi sa cataloghezi o emotie precum invidia ca fiind eminamente negativa. Un vanator invidios pe calitatile unui alt membru al tribului care se intoarce in fiecare seara cu „tolba” plina de papa bun va folosi aceasta invidie intr-un mod constructiv, motivator: il va insoti probabil data viitoare pe respectivul la vanatoare, il va observa si va incerca si el sa isi dezvolte propriile abilitati, astfel incat sa manance si sa nu moara de foame. Este o sabie cu dublu tais, desigur: din invidie acelasi vanator ar putea sa-i faca rau celui mai talentat, caz in care insa chiar va ramane fara mancare asa ca data viitoare se va gandi probabil de doua ori si va actiona intr-un mod mai inteligent. Razbunarea nu este nici ea chiar de aruncat. La nivel microsocial (in familie, in bloc, in cartier, la locul de munca, la scoala) interactionezi zilnic cu aceleasi persoane si se stabilesc inevitabil anumite dinamici de grup in care joci anumite roluri si te plasezi pe diferite paliere ale structurii ierarhice. Cand un membru al comunitatii profita sistematic de tine, iar tu ii permiti acest lucru vei avea probleme grave, resursele tale fiind diminuate, daca nu complet compromise. Un act de razbunare are atunci rolul de a-i semnala profitorului (colegului de birou care iti fura mancarea din frigiderul comun? administratorului de bloc care iti umfla facturile?) faptul ca nu tolerezi acest comportament si te salveaza pe tine de la foamete, faliment si alte suferinte inutile. Deturnata de la scopul initial, razbunarea poate insemna si o reactie exagerata sau o veriga dintr-un sir nesfarsit de agresiuni scapate de sub control.

In articolul despre care iti vorbesc astazi Jonathan Cohen a studiat felul in care emotiile ii determina uneori pe oameni sa actioneze impotriva intereselor dictate de teoria utilitatii, dar in logica evolutionista a unor scopuri superioare, ce aveau sens (si au inca sens) in contexte specifice. Psihologii preocupati de behavioral economics au niste experimente preferate: jocul dicatorului si jocul ultimatumului. In jocul ultimatumului exista doi participanti care trebuie sa imparta intre ei o suma de bani, dar regulile sunt stricte: primul jucator ii face o propunere celuilalt (de exemplu: „eu iau 6 RON, tu 4”), iar cel de-al doilea are doua posibilitati- fie accepta si castiga 4 RON, fie refuza si atunci nimeni nu mai primeste nici un ban. Dupa care cei doi se despart si nu se vor mai intalni, probabil, niciodata (sau cel putin nu intr-un context similar din viata reala). Decizia rationala ar fi ca participantul sa accepte orice suma, conform principiului ca si 1 RON e mai bun decat nimic. Insa lucrurile nu stau deloc asa. Pe de o parte, ofertele de 20% sau mai mici sunt aproape mereu respinse, iar pe de alta parte primul jucator cel mai adesea face o propunere echitabila, de 50-60%. (O face din altruism sau din teama ca celalalt va respinge oferta? complicat…) De ce respingi insa o oferta de 2 RON si preferi sa pleci acasa cu mana goala? Pentru ca astfel nici celalalt nu va primi nimic, iar tu te razbuni pe el pentru ca ti-a facut o propunere nedreapta. Experimentezi un anumit tip de schadenfreude in care simtul dreptatii joaca un rol important: te bucuri in momentul in care partenerul tau de joc sufera si pierde dupa ce a incercat sa triseze, jucand, cel putin din punctul tau de vedere, incorect; tu refuzi, iar el primeste ceea ce merita, adica nimic. Acest rationament ii ajuta pe locuitorii unei comunitati mici sa se asigure ca normele sociale sunt corect aplicate: pedepsindu-i pe trisori si incurajand distributia echitabila a resurselor comportamentele abuzive ale unor membri scad in frecventa si se sting. Tu renunti la un avantaj minor (suma de 2 RON acum) pentru un avantaj mai mare pe termen lung- pe viitor celalalt iti va face propuneri mult mai corecte, mai putin arbitrare. Interesant este insa ca emotiile tale- dorinta de razbunare, aversiunea fata de o nedreptate- apar si in contextul artificial al unui experiment ce nu presupune interactiuni viitoare cu partenerul, deci cand ar fi mai profitabil pentru tine sa accepti orice suma si sa pleci. Sistemul tau limbic nu face insa aceasta diferenta si iti vei pedepsi partenerul in pofida lipsei oricarui avantaj pe termen lung, pierzand, cu aceasta ocazie, si cei 2-3 RON pe care i-ai fi putut primi. Situatia poate fi privita altfel daca ai luat decizia constient, pentru ca dreptatea  (fairness) este o valoare fundamentala pentru tine, mai presus de orice castig material. (iar despre discrepantele culturale si violenta asociata unei culturi a onoarei specifice Sudului poti citi in lucrarile lui Richard Nisbett, inainte sa scriu chiar eu, candva..).

Hai sa ne mutam acum in domeniul sentimentelor morale, impreuna cu autorul nostru care s-a aplecat si asupra arhi-cunoscutei dileme a vagonului. Te afli la volanul (sau maneta) unui vagon pe care nu il poti opri si in fata ta sunt cinci oameni legati de sine. Singura posibilitate este sa tragi de maneta si sa schimbi macazul pe o linie alternativa, de care este legat doar un om. Ce faci? Acum sa presupunem ca esti pe un pod, deasupra caii ferate, si vezi cum trenul se indreapta spre cei cinci ghinionisti. De aceasta data nu exista ruta ocolitoare, insa tu ai putea impiedica incidentul daca l-ai arunca de pe pod pe un barbat bine facut, aflat langa tine. Ti se pare corect din punct de vedere moral sa il arunci? Trebuie sa recunosti ca ambele scenarii sunt, in fond, asemanatoare: sacrifici un om pentru a salva cinci, singura alegere morala, din punct de vedere utilitarist. Ambele instrumentalizeaza viata unei persoane, caci totul se reduce la a te folosi intentionat de cineva si a-l ucide ca sa eviti moartea altora. Dar creierul nostru nu le percepe ca fiind similare, prin urmare marea majoritate opteaza pentru a trage de maneta in primul caz si pentru a nu-l impinge pe grasan de pe pod in cel de-al doilea. Marea dilema, mai mare chiar decat dilema de la care am pornit, a devenit: de ce difera deciziile? Care este diferenta (subiectiva) dintre cele doua situatii, cea care genereaza schimbarea atitudinii?

Joshua Greene a testat subiectii la fMRI si a descoperit ca atunci cand subiectii primesc versiunea cu schimbarea macazului si aleg varianta utilitarista exista o activitate crescuta in cortexul lor prefrontal, cel care se ocupa cu functiile cognitive superioare; cei care se confrunta cu scenariul podului si aleg sa nu intervina au reactii emotionale mai puternice, fapt vizibil in scanarile ce atesta activarea insule si amygdalei. Gasesti si tu interesanta observatia ca iti este mai usor sa ucizi un om atunci cand gandesti dintr-o perspectiva utilitarista si cand iti pui la bataie tocmai neocortexul, acea parte a creierului care s-a dezvoltat ultima pe scara evolutiei si care iti permite exercitarea unui oarecare control pe emotii si impulsuri? Dar de ce sunt activate aceste emotii cu precadere in ultima situatie? Pentru ca este foarte greu sa arunci cu sange rece pe cineva de pe un pod. Actiunea ta presupune contact fizic, lupta, privirea victimei in ochi, practic patarea mainilor tale cu sange. Toate aceste „neplaceri” sunt evitate atunci cand il poti omori printr-o simpla actionare a unei manete. Sa mai adaug ca in mediul ancestral nu existau vagoane si cale ferata si ca acolo singura cale de a ucide era lupta fizica? 

In mod normal, creierul nostru a fost proiectat astfel incat sa genereze niste emotii (mila, compasiune) care ne impiedica, daca nu suntem psihopati, sa ranim (mai ales fizic) o alta fiinta (mai ales din specia noastra). Dar schimbarile accelerate din mediu, facilitate de dezvoltarile uriase din stiinta si tehnologie, au creat situatii noi, de care suntem adesea depasiti. In momentul in care poti omori pe cineva printr-o simpla apasare de buton, creierul tau nu va percepe situatia ca pe o adevarata crima, intrucat sistemul limbic, obisnuit cu altfel de provocari, nu se va activa, deci raspunsul tau emotional va fi considerabil scazut. In lipsa contactului fizic cu victima, un omor devine o decizie utilitarista care nu mai genereaza nicio traire emotionala, tu fiind convins ca ai facut ceea ce trebuie. Poate ca e greu de spus ce este corect din punct de vedere moral intr-o dilema precum cea a vaganului, unde oricum ai da-o tot exista morti. Dar si o bomba atomica este, la extrem, un buton, o comanda pe care o dai si de ale carei consecinte te poti delimita din cauza distantei fizice si psihologice dintre tine si cei spulberati.

Avem aici un exemplu de vulcanizare a creierului uman. Vulcanizarea este procesul prin care o substanta este tratata pentru a deveni mai puternica si mai rezistenta. Prin dezvoltarea cortexului prefrontal, evolutia a vulcanizat creierul uman, oferindu-i instrumente prin care sa lupte impotriva unor instincte, sa isi amane gratificatia in vederea unui scop mai inalt din viitor, sa actioneze inteligent, planificat. Functiile executive nu ar fi posibile fara aceasta parte a creierului. Nicorette, antabuzul sau Clocky sunt exemple de inventii minunate care ne ajuta sa scapam de dependentele create prin intarirea unor conexiuni neurale din partile mai putin evoluate ale creierului sau sa invingem tentatia de moment de a mai dormi o ora-doua. Ele nu ar fi fost create daca omul nu ar fi fost capabil de rationamente complicate si de inteligenta necesara proiectarii efective a acestor instrumente. Exista insa si un revers al acestei medalii, o parte mai putin buna de care trebuie sa fim constienti tocmai pentru a putea sa-i contracaram efectele. 

In primul rand, dezvoltarea neocortexului nu produce comportamente uniforme la nivelul tuturor indivizilor din toate palierele sociale, din cauza unor semnificative diferente individuale si culturale. Este nevoie doar de o mana de indivizi foarte inteligenti si pasionati de ceea ce fac pentru a crea noi tehnologii performante si puternice, insa acestea, odata intrate in circuit, pot ajunge pe „mana” unui cortex prefrontal nu tocmai capabil de a lua cele mai bune decizii. Bomba nucleara despre care vorbeam este construita de niste ingineri fara doar si poate inteligenti, dar butonul ce trebuie apasat pentru a o detona poate fi cu usurinta actionat pana si de o maimuta.

In al doilea rand, este tentant sa crezi ca am trai intr-o lume mai buna daca am lua decizii bazate exclusiv pe cortexul prefrontal. Dar fara emotii, gandirea nu este posibila- vezi relatarile lui Damasio. Emotiile sunt elementul motivator, forta energetica a rationamentelor si comportamentelor ulterioare. Daca eu as fi incapabila de a simti emotii si tu m-ai intreba daca diseara prefer sa mergem la un film sau in parc ar trece poate si mai bine de o ora inainte sa iti dau un raspuns; in lipsa oricarei preferinte as face nenumarate liste cu avantajele si dezavantajele fiecarei optiuni, proces in care m-as folosi din plin de functiile cognitive superioare, insa in cel mai steril mod cu putinta. 

Ce se intampla insa intr-o judecata morala? Se stie ca avem cu totii anumite intuitii morale care ne imping sa urmam un curs de actiune sau un altul. Cand refuzi sa arunci un om de pe pod te supui practic acelei intuitiii morale care iti sopteste ca este gresit sa omori pe cineva (dar daca pe sina ar fi copiii tai...?). Intr-o lume super-tehnologizata, aceste intuitii sunt insa adesea escamotate, nu le mai recunosti si iei decizii bazate in primul rand pe rationamentele logice facute posibile de neocortex. Insa acest neocortex, oricat de mult s-ar fi dezvoltat, nu poate tine pasul cu dezvoltarile tehnologice. Ajungem astfel la situatii paradoxale in care stiinta, facuta posibila datorita inteligentei omului, cea selectata evolutionist, scapa de sub controlul acestei inteligente, deoarece selectia naturala si adaptarile speciilor sunt procese mult mai lente decat mecanismele puse in miscare de stiinta. Dam nastere unor provocari carora nu le putem face fata mereu si construim gadgeturi usor de deturnat de la scopul lor initial (cresterea calitatii vietii) catre opusul acestui deziderat- compromiterea unor obiective pe termen lung.

Daca stai sa te gandesti putin realizezi ca si tu te folosesti zilnic de descoperirile tehnologice in moduri periculoase, nocive, deloc inteligente. Frigiderul! Remarcabila inventie care iti permite depozitarea alimentelor si pastrararea lor intr-o stare nealterata un timp indelungat. Folosit rational, existenta lui te scuteste de efortul de a pleca in fiecare zi la cumparaturi si de a petrece ore intregi in bucatarie gatind de trei ori pe zi ceva proaspat. Folosit irational, frigiderul de acasa iti ofera ocazia, atunci cand te afli in supermarket, sa iti umpli cosul cu o cantitate ridicola de alimente (mai ales daca ti-e foame chiar atunci), stiind ca ai unde sa le depozitezi. Dupa cateva zile sau saptamani constati ca unele produse s-au stricat si arunci o parte din mancarea pe care ai achizitionat-o dintr-un impuls al creierului limbic generat de privelistea imbietoare a rafturilor pline de tentatii gustative dulci sau sarate. Sau poate nu arunci nimic, dar mananci mult mai mult decat ai nevoie pentru simplul motiv ca ai mancarea la indemana. Ai observat ca frigiderele devin din ce in ce mai mai mari, mai voluminoase cu fiecare noua generatie (adica nou model)? Crezi ca exista vreo legatura intre marimea frigiderelor si marimea burtilor oamenilor ce traiesc in state cu o economie dezvoltata?

Dar autoturismul? Este o minune a tehnologiei si in mod clar o dovada a intelgentei speciei umane- atat a indivizilor care au creat-o cat si a ta, cel care ai castigat banii necesari achizitionarii ei, ai facut calcule, ai amanat alte placeri, ti-ai planificat actiunile si ai ales modelul care ti se potriveste. Masina iti permite sa ajungi mai repede (zau?) unde ai nevoie, sa te deplasezi pe distante mari impreuna cu familia, sa transporti diferite obiecte grele, sa iti lasi copilul la gradinita sau tatal batran si bolnav la spital. Comportamente inteligente pana aici, nu am ce spune. Dar pariez ca nu te folosesti de masina doar in aceste scopuri. Pentru o mare parte a compatriotilor nostri din mediul urban, masina a devenit mijlocul de transport by default, in locul picioarelor. Te urci in masina sa te duci la magazinul aflat la doua strazi distanta, sa iesi in oras la o cafea, obligatoriu sa te duci la mall, iar drumul spre serviciu, pe care poate l-ai parcurge pe jos in 20-40 de minute devine de neconceput fara sa stai cu posteriorul intr-un scaun. Nu este deloc de mirare  ca atunci cand te confrunti intr-adevar cu o urgenta (sa zicem ca esti intr-o ambulanta, zbatandu-te intre viata si moarte) nu vei ajunge la destinatie in timp util din cauza altor paricipanti la trafic care au iesit si ei din casa, evident cu masina. Cu un frigider voluminos si o masina confortabila in dotare, dar fara capacitatea de a rezista impulsului de a le folosi nediscriminat, calitatea vietii tale scade in loc sa creasca, iar tu s-ar putea nici sa nu iti dai seama, intrucat procesul este insidios si/ sau considerat firesc, inevitabil („asa-i viata, mereu pe fuga, cum sa renunt la masina?”).

Mai vrei exemple? Poate televizorul, care ar fi inofensiv si chiar util daca ar servi intr-adevar scopurilor sale declarate: informare, educare, divertisment de buna calitate...Calculatorul? Telefonul? Te-ai despartit vreodata de cineva printr-un sms sau printr-un email? Sau invers, ti s-a intamplat sa primesti un mesaj electronic prin care ai fost anuntat lucruri ce ar fi fost mult mai potrivite unei comunicari fata in fata? Este mult mai usor, desigur sa comunici cuiva intentia de a inceta o relatie in maniera impersonala oferita de operatorul de internet sau de telefonie mobila. Adauga si un emoticon trist si gata, ai rezolvat problema si te-ai spalat pe maini de toata afacerea. Este o situatie asemanatoare celei din dilema vagonului, cand apesi pe maneta si calci o persoana fara sa te murdaresti de sange, cum te-ai murdari daca ai impinge-o de pe pod. Ai la dispozitie un instrument inteligent (yahoo, gmail etc.) care face the dirty job in locul tau, si te ajuta sa-ti atingi scopul (comunicarea intentiilor tale). O actiune inteligenta ce iti serveste perfect interesele, mai ales ca vei avea grija sa iti si rationalizezi decizia egoista prin justificari de tipul „economisim timp si drame inutile, ce rost are sa ne vedem in particular, sa-i dau aceasta veste si sa asist la mai stiu eu ce manifestari emotionale scapate de sub controlul ei? Mai bine scriu un mail, e mai igienic si mai putin dureros pentru amandoi”. Internetul este astfel cortina pe care o pui intre tine si emotiile tale (si ale altora) in situatii in care acele emotii sunt de fapt absolut firesti, adaptative si de preferat a fi exprimate in mod direct (atat cele negative cat si cele pozitive).

Care este responsabilitatea noastra in folosirea cu adevarat inteligenta si rationala a tehnologiei? In primul rand ar trebui sa nu incetam sa gandim, sa fim constienti de felurile in care ne putem submina singuri planurile si scopurile mai inalte. Daca ai un copil de 10 ani si ii oferi cadou un calculator, responsabilitatea iti apartine in mare parte, la fel si vina, in cazul in care acesta ajunge sa se joace ore intregi, iar tu te trezesti depasit de situatie. Conexiunile sale neurale nu s-au format inca, deci o inventie precum calculatorul va fi cel mai probabil folosita nediscriminativ, in satisfacerea unor „scopuri” hedonice. Nu-ti poti nega responsabilitatea, asa-i? Dar daca lucrezi la o companie care te plateste sa creezi niste jocuri pentru calculator sau consola cat mai creative, mai atractive, mai adictive? Poate ca este o munca pe care o prestezi cu mare placere, intrucat iti pune in valoare creativitatea si inteligenta, dar nu stiu in ce masura te gandesti la sutele de mii de copii si adolescenti care vor deveni dependenti de jocul creat de tine. Nu i-ai oferi propriului copil un astfel de cadou (si cred ca nici macar copiilor unor prieteni), dar asta nu te opreste sa creezi un joc cu potential adictiv pentru alti tineri, pe care nu ii vezi, care nu iti trezesc nicio reactie emotionala, deci esti oarecum la adapost de consecinte. Slabiciunile creierului reptilian al altora sunt foarte usor de exploatat de neocortexul tau, mai ales daca detii si un pic de cunoastere psihologica. Un comerciant inteligent se poate folosi de rezultatele unor masuratori fMRI pentru a afla de exemplu ce produse trezesc cea mai puternica activare in zonele primitive ale creierului uman, urmand apoi sa iasa pe piata cu ele. Cata vreme nu va asista personal la suferinta pe care produsul promovat de el (o tigara ultra-light, de exemplu) o genereaza intr-o persoana in carne si in oase (nu niste numere din statistici), comerciantul nostru nu isi va abandona proiectul; creierul sau reptilian va ramane inactiv, nu va simti emotii negative, deci nu va fi motivat sa renunte la distrbuirea tigarilor.

Un domeniu deosebit de sensibil in care dezvoltarile stiintei au creat situatii pe care nu sunt sigura ca necortexul nostru este la ora actuala pregatit sa le gestioneze este bioetica si alte subiecte conexe: alimentele modificate genetic, ingineria genetica, bionanothenologia, clonarea umana si alte interventii ce se circumscriu miscarii intelectuale si culturale  numite transumanism. Adeptii acestui curent sustin faptul ca imbunatatirea speciei umane cu ajutorul stiintei, inclusiv a ingineriei genetice, este nu doar posibila ci si de dorit. Depasirea limitelor naturale ale biologiei a fost tot timpul un deziderat al speciei umane care a permis dezvoltarea medicinei, prelungirea vietii si cresterea calitatii acesteia. Posibilitatile de astazi sunt imense, chiar infricosatoare, iar deciziile (morale) extrem de greu de luat de catre un creier care se dezvolta si se tot dezvolta la randul lui, insa care nu o face in ritmul pe care l-a prins. Ti-ar placea sa hotarasti ce culoare va avea ochii copilul tau si cat de inalt va fi? Eventual si coeficientul de inteligenta? Orientarea sexuala? Ce altceva sau cate alte lucruri? Deja nu mai sunt scenarii sciece-fiction, ci dileme cu care oamenii de stiinta si filosofii contemporani se confrunta deja: este o idee buna sa creezi niste fiinte umane cu gene modificate in scopul manifestarii unor caracteristici dezirabile? Dar copii cu gene de la trei parinti (prin transfer ooplasmatic, deja realizat)? Macar un pic de PGD (diagnostic genetic preimplantare) si ceva family balancing? Un transplant de cap in genul celui efectuat pe maimutele rhesus de neurochirurgul Robert White (acum mort) si care, ne anunta un alt neurochirurg, Sergio Canavero, poate deveni o realitate si pentru Homo Sapiens?

Vulcanizarea creierului uman a creat o lume paradoxala, in care neocortexul a permis materializarea, prin intermediul stiintei, a unor scenarii considerate multa vreme simple utopii (sau distopii) si extrem de dificil de gestionat tocmai de catre acest neocortex. Putem sa ne proiectam copiii asa cum dorim, dar ce facem mai departe, folosim aceasta „sansa”? Si ce argumente avem, fie pentru, fie impotriva? Einstein rezuma astfel situatia in care ne aflam in prezent: „The world we have made, as a result of the level of thinking we have done thus far, creates problems we cannot solve at the same level of thinking at which we created them.

PS: Ultima barfa de pe net este ca Adrian Nuta, cunoscut oponent al mentalitatii fataliste, a inaugurat si pe taramurile mioritice operatiunea Clone Umane, prima sa victima fiind Seramis Sas, cel care i-a deconspirat planurile intr-un articol ce ar putea fi amuzant, daca nu ar fi ingrijorator: http://www.sasseramis.ro/aghiuta. Intrucat simt ceva miscare haotica prin amygdala si ma tem ca as putea fi urmatoarea pe lista, nu-mi ramane decat sa imi pun la bataie lobii frontali si, depasita de situatie, sa ma intreb repetitiv si steril: „O fi bine, o fi rau....?”


Cohen, Jonathan D., “The Vulcanization of the Human Brain: A Neural Perspective on Interactions, Between Cognition and Emotion,” Journal of Economic Perspectives, 19(4), Fall 2005, 3-24.

Evans, Dylan, “Emoţia. Foarte scurta introducere”, 2005, Ed. All

Precht, Richard David, „Cine sunt eu. O calatorie prin mintea mea”, 2012. ed. Litera

Despre transumanism si valorile pe care si le atribuie („critical thinking; open-mindedness, scientific inquiry; open discussion of the future):

http://www.newscientist.com/article/mg21729093.400-dont-fear-babies-made-with-genes-from-three-parents.html#.UgC8jmOI5JF 

http://www.independent.co.uk/life-style/health-and-families/health-news/human-head-transplants-a-feasible-enterprise-says-italian-neurosurgeon-dr-sergio-canavero-8682851.html