'Lovers, of course, are notoriously frantic epistemologists, second only to paranoiacs (and analysts) as readers of signs and wonders"

Harold şi Erica. Mai ţii minte? Ai uitat, nu-i aşa? Hm…ceva rude în vârstă suferind de…ştii tu ce! Sau nu mai ştii? Cum ce rude? Deja nu le mai recunoşti? Măi, tu cum ai ajuns tu aici? Pleacă, uşurel, ia vezi dacă mai ţii minte unde e baia şi raftul cu medicamente.

Harold şi Erica deci. Cu ei am început acest blog în februarie şi am promis că voi reveni cu detalii despre ce-au mai făcut prin cartea, cartea….aştept! Care carte? Animalul Social, desigur. Nu, nu Aronson, feri m-ar sfântul care nu există, că altfel m-ar fi ferit!! David Brooks. Scrie pentru New York Times şi, deşi nu a studiat psihologia într-un mediu formal, academic, este pasionat de ştiinţele sociale, lucru care se vede în sutele de pagini ale cărţii şi în sutele de trimiteri la articole ştiinţifice din toate ramurile posibile şi imposibile ale psihologiei, dar şi ale sociologiei sau antropologiei culturale.  Acum, dacă nu ai citit prea mult în domeniu probabil că vei găsi informaţii noi, interesante, dar le vei uita destul de repede întrucât sunt pomenite în treacăt, unele într-un paragraf-două, pentru că David Brooks nu stă să dea prea multe detalii, fiind grăbit să abordeze alte şi alte teme (un fel de pot-pourri de teorii, idei şi subiecte); dacă deja eşti familiarizat cu cercetările prezentate cartea ţi se va părea adesea redundantă, chiar simplistă, însă printre picături vei găsi cu siguranţă şi câteva lucruri noi sau măcar perspective şi sinteze bunicele. Cum lucrarea se vrea o combinaţie între ficţiune (nereuşită) şi non-ficţiune (parţial reuşită), Harold şi Erica erau personajele-suport pentru teorii, urmărite de dinainte să se nască (de la părinţi) şi până la moarte (doar a lui, femeile de obicei trăiesc mai mult, nu sunt sigură dacă şi mai bine). Şi, cum spuneam, am promis că te ţin la curent cu ce li s-a mai întâmplat, iar cei care mă cunosc ştiu foarte bine că am obiceiul ciudat (de care sper să scap în 2014) de a nu păşi în noul an (refuz categoric!) câtă vreme am datorii karmice sau prozaice. Poate din cauza efectului Zeigarnik- sarcinile neterminate îmi stau înfipte în lobi până le „rezolv”. Sau o fi ceva need for cognition – muream şi eu de curiozitate să citesc întreaga carte. Să nu uităm însă nevoia de închidere- a unui cerc ce a stat cam mult timp deschis. Bun, mă urmăreşti, ai prins firul gândului? (Imprinting, anyone?) Unde mergem? Ei…unde se duc toţi oamenii…atunci când se duc.

Şi Harold s-a dus. Dar înainte de asta a făcut multe chestii pe care le cam fac majoritatea oamenilor înainte să se ducă. Multe împreună cu Erica. Nici nu ştiu la care să mă opresc. Hai ceva uşor, aşa, ca de sărbători. Ai auzit de limerence? Un termen complicat care vrea să spună aşa: personajele noastre s-au îndrăgostit. Îi vom spune şi noi limerenţă, întrucât cuvântul a fost inventat din nimic, în 1979, de psihologul american Dorothy Tennov, special pentru a deveni un concept de sine stătător în psihologie. Love and Limerence: The Experience of Being in Love este cartea în care sunt descrise manifestările acestui tip de iubire romantică, definită drept „o starea involuntară, emoţională şi cognitivă, în care simţi o foarte puternică dorinţă şi interes romantic pentru o altă persoană”.

Care sunt particularităţile acestei stări şi ce o diferenţiază de iubirea romantică de exemplu? Poate faptul că mecanismele ei sunt relativ uşor de descifrat. În primul rând, este deosebit de intensă, ceea ce înseamnă că de multe ori poate acapara întreaga energie psihică a subiectului îndrăgostit, care experimentează gânduri intruzive şi recurente (foaaarte recurente, adică aproape că se gândeşte în continuu) ce se îndreaptă spre nefericitul sau nefericita care îi trezeşte (scoală?) asemenea reacţii de necontrolat. De ce am spus nefericita? Pentru că de obicei limerenţa se instalează şi este întreţinută în condiţii de incertitudine şi ambiguitate. Ţi-a picat cu tronc o domnişoară blondă, cu părul strălucitor şi proporţii bine raţionalizate? Aşa-i că orice ai face îţi răsare tot ea în cap (chestia asta e la limita legalităţii şi se numeşte squatting!)? Automat eşti atent la fiecare gest şi cuvinţel sau porumbel ieşit din gura drăguţei tale. Însă acum începe distracţia- vezi titlul articolului. Toate gesturile şi cuvintele ei vor fi supuse unui riguros proces de supra-interpretare şi supra-analiză. Yupi, ţi-a zâmbit şi ai observat tu că a fost un zâmbet Duchenne cu doi centimetri mai întins spre urechi decât cel acordat celorlalţi! Sigur te place. Ah! A trecut pe lângă tine şi nici măcar nu a părut că te vede! E clar, se grăbea să se vadă cu altcineva.

Limerenţa este strâns (intim) asociată cu teama de respingere, aşa că este posibil ca în prezenţa ei să devii neobişnuit de timid, de nesigur şi în acelaşi timp hiper-conştient de orice stângăcie pe care o comiţi (self-consciousness – oare sesizează că sunt cocoşat? of mai bine nu mă bărbieream, m-am tăiat şi se vede urât). Pe de altă parte, combustibilul ei este speranţa. Mai mult decât orice altceva, îţi doreşti reciprocitate. Şi o cauţi peste tot. Cu lumânarea, cu felinarele roşii, cu chibriturile cu care nu ar trebui să te joci, cu artificiile din aer şi din stomacul tău. Aşa că până la urmă o găseşti, ca pe un ac preţios într-un car cu fân de care reuşeşti cumva să faci abstracţie. Dacă nu există, nu-i nimic, o vei inventa. Cum? Interpretând „realitatea” (poate tipa e doar prietenoasa din fire - scor mare la extraversie şi /sau agreabilitate) în moduri favorabile ţie (e nebună după mine!), uneori în discordanţă clară cu atitudinea ei manifestă (ei, a refuzat ultimele mele 84 de invitaţii în oraş pentru că e timidă, probabil suferă de anxietate socială, o formă ciudată ce apare doar în prezenţa mea). Acum înţelegi de ce celălalt nu e neapărat încântat de atenţia adesea complet nesolicitată şi neavenită pe care nu numai că o primeşte, dar de care nu mai ştie cum să scape? Nu, nu e cazul să o inviţi pentru a 85-a oară; iar dacă o faci şi te trezeşti cu un ordin de restricţie nu, nu înseamnă că s-a enervat un pic, probabil era la PMS, dar o să-i treacă. În definitiv, Cioran a fost deosebit de inspirat când a declarat că Nebunia este introducerea speranţei în logică.

Interpretarea semnalelor devine ocupaţia predilectă a îndrăgostitului limerent, ai cărui neuroni reuşesc nişte performanţe egalate doar de cele ale acrobaţilor la trapez: se conectează unii cu alţii într-o veselie şi fac nişte asociaţii de oamenilor normali (non-limerenţi) le stă mintea-n loc. Conexiuni ce sunt de fapt corelaţii iluzorii. Ai rezistat multe minute în preajma unui îndrăgostit în plin proces de frenezie cvasi halucinatorie? De câte ori într-o jumătate de oră ai auzit cât de minunată, extraordinară şi fără pereche este fiinţa râvnită de el? Îţi sunt cunoscute întrebările de tipul Dar tu de ce crezi că mi-a spus Pa în loc de La Revedere?, S-o sun la ora 18.30 sau par prea disperat şi mai bine aştept până la 19.00? Aşa-i că la un moment dat nu mai ştiai ce să inventezi pentru a scurta întâlnirea, mai ales că nu ai apucat să spui şi tu un cuvânt despre tine, iar celălalt nu manifesta pic de curiozitate pentru nimic în afara de obsesia lui?  Cât ar fi de neagră situaţia, îndrăgostitul speră. Este practic pregătit să se agaţe de orice crenguţă ce reprezintă o şansă de a fi în viitor cu persoana iubită. Un zâmbet este prilej de sărbătoare timp de două zile, iar un cuvânt mai afectuos aproape îl aruncă într-o stare de euforie cu care traficanţii de droguri se roagă să nu se întâlnească clienţii lor prea des pentru că ar rămâne fără ei.

Îndrăgostitul face scenarii. Zeci, sute de scenarii, produsul a ore întregi de ruminaţii ce par scoase din cărţile fantasy sau chiar de science fiction. Universul devine brusc un organism viu şi bine-inenţionat în care nimic nu mai este întâmplător, totul este interconectat şi are ca misiune supremă să îl conducă pe el, îndrăgostitul limerent, spre sufletul său pereche care îl aşteaptă într-un trup declanşator, la rândul lui, de cele mai înflăcărate fantezii. Acum, înţelegând cât de puţin îi trebuie cuiva aflat în stare de limerenţă pentru a spera şi a trăi şi mai intens toate aceste sentimente, nu cumva te gândeşti şi tu, ca şi mine, cât de uşor ar fi să provoci asemenea reacţii şi să întreţii emoţiile respective aruncând din când în când câte un semnal ambiguu în direcţia unei persoane care ai observat că te place, cu care nu îţi doreşti neapărat o relaţie de apropiere, dar cu care poate ţi se pare distractiv sau auto-gratificant să pui în scenă asemenea jocuri?

Harold şi Erica s-au îndrăgostit, dar în cazul lor dragostea romantică a devenit iubire matură şi o relaţie de câteva decenii. Pentru David Brooks, ca şi pentru Dorothy Tennov de altfel, limerenţa este expresia unei aspiraţii fireşti de a te fuziona cu persoana iubită, de a te conecta, prin iubire, la ceva mai larg şi mai profund decât fiinţa ta. Dacă sentimentele sunt reciproce, este o etapă naturală şi foarte frumoasă din viaţa de cuplu, iar dacă nu, e o experienţă dureroasă care însă la un moment dat se va stinge  (uneori după câteva luni, alteori după câţiva zeci de ani –dar, hai nu te speria, nu o fi tocmai cazul tău, media identificată de Tennov este de trei ani).

Nu de aceeaşi părere este însă Albert Wakin, expertul numărul unu în zilele noastre în materie de limerenţă, pe care o studiază cu tenacitate, ca să nu spun cu o îndârjire obsesivă. Concluzia sa, după ani întregi de cercetări, nu este deloc echivocă: „limerenţa este o tulburare (condition)  involuntară, întotdeauna negativă, problematică şi  invalidantă”. Da, da, o tulburare. Din ce spectru? Al compulsiilor şi al adicţiilor. Limerenţa este definită ca „o stare involuntară caracterizată printr-o dorinţă acută de reciprocitate emoţională, prin gânduri, sentimente şi comportamente obsesiv-compulsive şi prin dependenţă emoţională de o altă persoană”. Este invalidantă pentru că afectează şi acaparează toate sferele existenţei îndrăgostitului, acesta având dificultăţi în a mai fi performant la locul de muncă, în a păstra vechile relaţii sociale sau în a forma unele noi. De ce este obsesiv compulsivă am văzut deja, nu mă face să mă repet pentru a nu mai ştiu câta oară (am numărat, dar nu vreau să par obsedată). Cât despre dependenţă, este uşor de înţeles din moment ce starea ta de spirit ajunge să depindă de capriciile unei alte persoane care, doar cu un cuvânt, te poate trimite în curse astrale cu naveta spaţiale (Challenger sau Columbia?) ba în paradis (dormitorul ei?) ba în infern (pe uşă afară, eventual în pijamale). Devii labil afectiv, abilităţile tale de auto-reglare emoţională sunt precare, iar anxietatea, teama de abandon sau de respingere (în funcţie de natura relaţiei) şi ruminaţiile ajung să îţi fie tovarăşi nelipsiţi, după ce vechii prieteni au dat de mult bir cu fugiţii, plictisiţi, exasperaţi, îngrijoraţi sau pur şi simplu depăşiţi total de situaţie. În plus, rezultatele obţinute în scanările cu fMRI confirmă această ipoteză: în creierul îndrăgostitului se produc modificări neurobiologice identice cu cele din capul unui dependent de droguri.

Poate eşti curios şi ce propune domnul Albert Wakin în această situaţie. Limerenţa fiind considerată o afecţiune psihică, cei cu simptomele de mai sus ar trebui diagnosticaţi ca atare şi…trataţi. Prin urmare, Wakin a luptat pentru a introduce această tulburare în DSM-ul publicat anul acesta (un an aflat pe patul de moarte), acolo unde tronează şi alte afecţiuni şi reacţii aberante precum tristeţea prelungită în cazul unui doliu. Deocamdată nu i-a ieşit schema (medicamentoasă?) şi tu încă mai poţi să te îndrăgosteşti fără să fii târât cu salvarea la Obregia în timpul unei „crize” de agonie sau extaz. Însă mai bine fii prudent! La următoarea revizuire nu cred că vei mai scăpa fără diagnostic.

Acum nu pot să închei decât dorindu-ţi un an cu multă sănătate mintală! Te rog, nu pleca cu sorcova! (Oricât de tare ca piatra şi de iute ca săgeata ar fi ea).

PS: Of, ştii ceva? M-am luat cu vorba despre limerenţă când de fapt nu acesta a fost capitolul meu preferat din David Brooks. Vrei să îţi spun repede care? OK, se numeşte Métis. Te-am lămurit mai mult de-o grămadă, nu? Ce păcat că vine 2014 peste mine şi nu mai am timp să-ţi povestesc. Nu aş vrea însă să crezi că încerc să îţi induc o stare de incertitudine, aşa că îţi dau câteva indicii, pe care te rog să le iei ca atare, fără interpretări superflue. Metis are legătură cu cunoaşterea şi înţelepciunea, este foarte frumos explicat în carte. Originea cuvântului se pierde undeva prin mitologia greacă, acolo unde nişte zei psihopaţi, sociopaţi şi cu grave tulburări de personalitate (noroc că nu inventase nimeni un DSM) aveau tot felul de apucături canibale sau zeibale, nici nu ştiu cum să le cataloghez. (Disfuncţii grave la nivelul anatomiei creierului, spune Adrian Raine în The Anatomy of Violence, operă pe care am ţinut să o menţionez pentru că se află în majoritatea topurilor cu cele mai bune cărţi de psihologie sau chiar de non-fiction publicate în 2013. )

Articolul lui Wakins: http://www.persons.org.uk/ptb/persons/pil/pil2/wakinvo%20paper.pdf

Un TED cu David Brooks în care pomeneşte, spre sfârşit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de dragoste din timpurile noastre: http://www.youtube.com/watch?v=rGfhahVBIQw

Si, bineînţeles, cartea lui Brooks: http://www.amazon.com/The-Social-Animal-Character-Achievement/dp/0812979370

dar şi cartea lui Dorothz Tennov: http://www.amazon.com/Love-Limerence-Experience-Being/dp/0812862864/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1388523344&sr=1-1&keywords=love+and+limerence

bine, şi recenzia de la Anatomy of violence, doar aşa, să-ţi faci o idee: http://www.nytimes.com/2013/06/23/books/review/the-anatomy-of-violence-by-adrian-raine.html?pagewanted=2

Telefonul fără fir, cu agendă proprie

Eşti aici, conectat (legat fedeleş prin impulsuri neurale sau unde cerebrale) la un blog intitulat, deloc întâmplător,…”sinapse”.  Chiar în acest moment mai creezi, fără să îţi dai seama, nişte legături. (Cumva intenţionezi să te conectezi la o minte universală cu ramificaţii şi în creierul tău? Sau poate teoria evoluţiei emergente, frumos definită şi de Jeffrey Goldstein, îţi face uneori cu ochiul…pardon, cu axonul?)

Celulele tale nervoase (te rog, sensul de bază, nu te hazarda la legături periculoase cu conotaţii de tipul „iritate” sau „furioase”), dintr-un spirit gregar hard-wired până şi la nivelul dendritelor lor, caută cu disperare să intre în contact unele cu altele. Cu cât mai MULTE altele! Până la 2-3 ani, fiecare dintre neuronii tăi a putut realiza o medie de 15 000 de conexiuni cu alte celule, chiar dacă unele dintre ele s-au pierdut între timp, pe motiv de lipsă de întărire (nu, monogamia nu este o trăsătura selectată evoluţionist sau specifică darwinismului neural, dimpotrivă, ar fi o strategie dezastruoasă de tip kami-kaze sau sacrificiu nevrotic - dacă nu se conectează în reţele cât mai vaste, neuronii mor). La fel ca şi relaţiile sociale, dacă legăturile neurale nu sunt întreţinute regulat, ele se pierd, devin inactive, axonii care nu se văd se uită şi informaţiile stocate sunt aruncate într-un fel de pivniţă unde uiţi complet că ele există (dar vor fi reactivate mai uşor decât unele care nu au existat niciodată, aviz foştilor dependenţi de diverse substanţe care poate nu cred că o doză de heroină după ani buni de abstinenţă i-ar putea arunca din nou în iadul din care au ieşit atât de dificil prima dată).

Potrivit unor estimări, între a doua lună de viaţă şi cea de-a doua aniversare, creierul tău a creat 1,8 sinapse pe secunde pentru a stoca cantitatea uimitoare de informaţii noi cu care ai fost bombardat din mediul înconjurător. Îţi poţi imagina creierul desfăşurat ca pe un stadion de fotbal, să zicem Arena Naţională plină ochi de spaghetti dar redusă la dimensiunea craniului tău. Toate cunoştinţele acumulate de tine sunt practic organizate în aceste conexiuni neurale pe care le realizezi automat. Mai mult decât atât, tu, sinele tău unic, poţi fi definit ca un pattern (unic) de sinapse. Obiceiurile sunt sinapse reîntărite atât de des încât au devenit aproape nişte automatisme. Tu devii o persoană sau eşti ceea ce eşti (şi poţi evolua permanent, recreându-te, modificând pattern-urile) mai degrabă prin procesul de sinaptogeneză care are loc constant şi este, atenţie!, fluid, decât în momentul când un spermatozoid mai şmecher şi norocos a reuşit să îmbrobodească un ovul pretenţios. Da, sinaptogeneza este un proces care, deşi se produce de obicei automat, poate fi în mod activ „supravegheat” şi direcţionat de către tine: cu fiecare alegere pe care o faci, întărind sau slăbind anumite conexiuni şi tipare neurale, tu ai posibilitatea să activezi, naşti şi întreţii obiceiuri sănătoase sau să slăbeşti comportamente şi chiar moduri de gândire nocive, disfuncţionale (sau invers, desigur).  Câinele tău salivează şi se grăbeşte să îţi aducă mingea pe care i-ai aruncat-o, ştiind că urmează să-i răsplăteşti eforturile oferindu-i batonul de şuncă din buzunar. Neuronii tăi se aprind cum anticipează o recompensă pe care chiar tu le-ai furnizat-o de atâtea ori în trecut. Bineînţeles, un comportament învăţat poate fi şi stins. Cu multă muncă. Şi acum, zic şi eu, în loc să-ţi consumi energia dresând câini (sau condiţionând alţi oameni), nu ai putea să exersezi astfel de tehnici în primul rând cu neuronii proprii, devenind astfel autorul sinapselor ce-ţi modelează personalitatea sau caracterul ( adică ceea ce faci în mod repetat)?

În afara stingerii sau întăririlor conexiunilor şi, implicit, a comportamentelor, mai sunt şi alte lucruri pe care le poţi face cu „sinapsele” tale pentru le dezvoltă şi a le ajuta să se creeze. Cum spuneam, cu cât mai multe cu atât mai bine (hihi….cum ar fi un site, o reţea de socializare pentru neuroni?). Încurajează-ţi deci neuronii să se cunoască, să dea petreceri împreună, să comunice unii cu alţii, să-şi întindă antenele (dendritele) cât mai mult în spaţiul cutiei tale craniene şi, poate, nu numai. Cum? Le creezi contextul. Cum? Sintagma „mediu îmbogăţit” îţi spune ceva? Dacă nu, poţi dezvolta chiar acum noi legături neurale, citind, de exemplu, cartea lui Eric Jensen sau căutând informaţii din orice altă sursă.

Citind şi eu una-alta (nu doar psihologie ştiinţifică, pentru că „mediul îmbogăţit” înseamnă şi capacitatea minunată de a „lega” sau de a înfiripa un fel de noduri comunicaţionale între două sau mai multe reţele, de altfel diferite), am ajuns la o reprezentare foarte (neoro)plastică şi simpatică a felului în care se realizează sinapsele şi m-am hotărât, într-un abces (sau acces) de benevolenţă purulentă, să împărtăşesc cu tine (conectându-mă la neuronii tăi) acest citat din cartea lui Alison Gopnik (imposibil să nu fi auzit de ea dacă eşti interesat de psihologia copilului) , The Scientist in the Crib:

„Este ca atunci când, dacă îţi foloseşti telefonul mobil pentru a-l suna suficient de des pe vecinul tău, un cablu creşte în mod spontan între casele voastre. La început, celulele încearcă, pline de exuberanţă, să se conecteze cu cât mai multe altele este cu putinţă. Ele încep să dea o mulţime de telefoane, sperând că cineva le va răspunde şi le va spune „da! Alo!”. Când o altă celulă răspunde, şi răspunde suficient de des, o legătură mai stabilă tocmai s-a creat”.

Gata, te las să formezi (sinapse), ai grijă însă la interferenţe şi interceptări. 

Nozick reloaded. Sau "if you like it, does it matter if it's real?"

Dacă îţi place şi ţie filosofia, probabil te-ai întrebat de multe ori, ca şi mine, câtă încredere poţi avea în concluziile trase de tot felul de indivizi din locul călduţ al fotoliului în care îşi desfăşoară intensele contorsionări cognitive consumatoare de glucoză dar nu şi stimulatoare de factori neurotrofici eliberaţi în cantitate mai mare atunci când îţi mişti fundul şi faci, de exemplu, un experiment. Ei bine, unii filosofi mai activi şi probabil amatori de tot felul de forme de mişcare (Joshua Knobe, de exemplu) au hotărât să-şi dea foc la fotoliu (la propriu, după cum vezi aici) şi să testeze empiric diversele idei zămislite din adâncurile neurale ale puţului gândirii lor. Şi aşa s-a născut filosofia experimentală. Era şi timpul, nu? Interdisciplinaritatea sau comunicarea continuă între ramurile cunoaşterii mi se pare esenţială mai ales în zilele noastre, când devine steril să vorbim despre sau să facem filozofie în gol,adi fără să luăm în calcul descoperirile din neuroştiinţe, sau chiar din genetică, economie comportamentală, psihologie socială, psihologie cognitivă, psihologie evoluţionistă şi lista poate continua.

Ce se întâmplă prin filosofia experimentală? Se fac experimente, normal. Şi ce se testează? Păi uite, îţi dau un exemplu: mai ştii experimentul mental al lui Nozick, cel cu maşina experienţei? Ai posibilitatea să intri într-o maşină sofisticată care va transmite creierului tău senzaţia că duci exact viaţa pe care ţi-ai dori să o trăieşti, numai că nu ar fi nimic real; o simulare, însă tu nu vei şti, vei crede că minunatele întâmplări generate de respectiva maşinărie au loc aievea şi vei uita tot ce ai trăit înainte să accepţi acest târg. Ce faci, te bagi? Majoritatea oamenilor spun nu, ceea ce l-a făcut pe Nozick să concluzioneze că hedonismul este o filozofie defectuoasă, pentru că viaţa înseamnă mai mult decât experienţe pozitive şi noi valorizăm mai degrabă adevărul şi autenticitatea. Ne place, chipurile, să trăim „în contact cu realitatea” (Nozick, literal; mă rog, în traducere deloc liberă). Ptii, hai să scuipăm în sân să nu ne deochem, câtă nobleţe şi înţelepciune ne umflă nouă glanda (cea pineală)! Nope! Îmi pare rău că îţi stric buna părere pe care o aveai despre tine, dar datele nu susţin concluzia. Între experienţe plăcute şi realitate nu vei alege realitatea. Nu adevăr şi autenticitate îţi doreşti (hm), ci o confirmare a existenţei pe care o trăiai deja, vrei să rămâi în acelaşi status quo cu care te-ai obişnuit, indiferent că este iluzie sau adevăr. (vezi, dacă ai timp, biasul status-quo-ului şi experimentele derulate de Knetsch )

Hai să vedem ce au răspuns participanţii când cercetătorii au manipulat variabilele experimental şi au răsturnat scenariul lui Nozick. Să zicem că îţi bei liniştit cafeaua într-o dimineaţa, aşa cum faci mereu la aceeaşi oră, când la uşa ta sună cineva. Suspans! Un bărbat cu un aer sobru, respectabil („om serios”, ce mai!) îţi spune că trebuie să îţi comunice ceva extrem de important. Îl inviţi înăuntru, îi torni şi lui un pic de cafea şi...asculţi ce are să-ţi spună. Este membrul unei societăţi de inteligenţă artificială şi acum trei ani a făcut o greşeală pe care încearcă prin această vizită să o repare. Ai fost introdus în locul altcuiva într-o maşină a experienţei creată de nişte neuroscientists ţicniţi şi toate experienţele şi amintirile pe care le ai în prezent sunt rezultatul unui program de simulare pe calculator. Nimic nu e real. Soţia pe care o iubeşti atât de mult? Un avatar! Aia mică? Alt avatar! Profesia ta? O ficţiune. Ca într-un joc pe calculator. Însă ai posibilitatea acum să alegi. Dacă vrei, domnul Smith te poate deconecta de la maşina experienţei şi vei „reveni” la viaţa ta reală, aşa cum era înainte să ajungi pe mâna cercetătorului care a făcut greşeala respectivă. Din păcate, domnul Smith nu îţi spune şi cum anume era viaţa ta înainte, doar că era total diferită şi acolo nu te vei mai întâlni cu persoanele şi situaţiile din prezentul iluzoriu, creat de maşina experienţei. Poţi însă decide să rămâi în maşinărie şi să trăieşti bine mersi ca şi până acum, în plus vei uita fiecare moment al întâlnirii cu bine-intenţionatul domn Smith. (Singura problemă e că va trebui să pui din nou de cafea, pentru că, desigur, vei uita şi că deja ai băut-o) Deci, ce faci? 

Poate eşti curios ce au ales participanţii la experimentul „pus la cale” de Felipe de Brigard şi descris într-un articol din 2010 intitulat, sugestiv, „If you like it, does it matter if it’s real?”. În condiţia pe care ţi-am prezentat-o (au mai fost două, în care primeau informaţii şi despre ce erau în viaţa reală: deţinuţi într-o închisoare sau milionari în Monte Carol- citeşte singur ca să vezi rezultatele fiecărei „manipulări” experimentale), 59% dintre subiecţi nu au vrut să se deconecteze. Au ales, aşadar, iluzia în care erau deja scufundaţi. So much for humans’ quest for truth. Au refuzat să iasă din maşina experienţei şi să revină la existenţa lor reală. Avem impresia, adică ne place să credem că valorizăm adevărul şi realitatea. Astfel de experimente ne arată însă că, mai mult decât ceea ce este adevărat sau real, preţuim ceea ce avem (avem, credem, simţim, trăim, experimentăm) deja. De ce? Pentru că ne-am ataşat de ele. Am investit în credinţele pe care ni le-am format, în oamenii semnificativi, în cariera aleasă, până şi în banalele obiecte ce ne umplu casa, şifonierul şi sertarele; motiv pentru care nu ne este deloc uşor să renunţăm la ele, uneori nici măcar atunci când aflăm, fără putinţă de tăgadă, că ele sunt doar iluzii, că nu au existat niciodată decât ca impulsuri nervoase generate de un program de calculator. (Experimentul lui de Brigard este descris, adică desenat chiar, aici: http://www.youtube.com/watch?v=EVoZCOVzdaU)

Sigur, acesta este un experiment mental cu care nu te vei întâlni, în forma asta, de-a lungul vieţii tale. Însă vei avea o mulţime de „ciocniri” cu mulţi domni Smith metaforici care te vor pune în faţa unor alegeri similare. De multe ori nici nu vei fi conştient, „alegând” să negi până şi existenţa acestor provocări şi rămânând conectat la „experienţa ta”, graţie unor gândaci  cerebrali de diverse specii: bias de confirmare, efectul sunk-cost, aversiunea faţă de pierdere, endowment effect, biasul status quo-ului etc. Dacă ai crezut până la 14-15 ani într-o forţă superioară ce are grijă de univers şi de tine îţi va fi greu să accepti dovezile împotriva călduţei şi confortabilei tale rutine mentale, mai ales că, hai să fim serioşi, nu ai foarte multe de pus în schimb. Dacă toată viaţa ta ai trăit cu gândul că soţia ta ţi-a fost fidelă, probabil că pe patul de moarte ai prefera să nu afli că de fapt te-a înşelat de câteva ori şi ţi-ai dori doar să mori liniştit fără aceste informaţii ce oricum nu-ţi mai servesc acum, în al doişpelea ceas, la nimic (dar mai ştii, poate chiar şi atunci mai tragi de timp fie pentru o mică reglare de conturi înainte să-ţi dai duhul fie pentru hotărârea de a o ierta, dar ai cel puţin consolarea că ai acţionat în deplină cunoştinţă de cauză şi în acord cu realitatea- nu e totuna pentru tine dacă te-a înşelat sau nu, iar de susţii contrariul, că nu contează, ipoteza mea este că ai iubit o idee şi nu o persoană în carne şi oase- voi reveni, pe larg, într-un articol separat).

Mai mult sau mai puţin conştient (în funcţie de „abilităţile” tale de self-deception, escapism şi negare), alegi foarte des să te conectezi sau să te deconectezi de la „maşina experienţei”. Este adevărat şi că există limitări intrinseci condiţiei umane şi că nu ai acces la o cunoaştere absolută şi obiectivă a realităţii. Însă există, să-i spunem aşa, „o marjă de realitate”, o plajă suficient de extinsă în care tu să te poţi mişca şi să faci alegeri. Pe această plajă poţi vedea un cort în care, dacă te hotărăşti să arunci o privire, o vei găsi poate pe soţie cu un alt bărbat; tot pe această plajă poţi vedea cortul şi totuşi să alegi să nu te uiţi ce este înăuntru. Ca să păstrăm metafora maşinii, este ca şi cum conduci un autoturism (viaţa ta?) ghidându-te după un GPS interior sau după nişte hărţi care nu au mai fost actualizate de ani buni pentru ca ele să coincidă cu teritoriul în care te afli. Tu mergi acum pe un drum închis, te îndrepţi spre o fundătură sau pur şi simplu înaintezi pe un drum gol, sterp, în timp ce îţi imaginezi că eşti pe autostrada care te scoate la mare. Şi mergi. Şi mai vezi nişte gropi care în mod normal nu ar avea ce căuta acolo. Dar mergi înainte. Şi mai dai ba de o groapă, ba de nişte animale sălbatice nespecifice zonei de câmpie în care îţi imaginezi tu că te afli. Nu-i nimic, mergi în continuare, tot înainte, mai ales că după câteva mii de kilometri, mii de lei investiţi în benzină, atâtea ore petrecute pe drum şi zeci de vise despre cum va fi la mare, chiar nu îţi vine deloc să recunoşti că te afli pe un drum greşit. Dar acum, întreb şi eu...cum faci? Nu te mai uiţi deloc pe geam ca să reduci disonanţa cognitivă creată de un peisaj (un teritoriu) complet diferit de imaginea ta mentală (harta)? Nici în oglindă, nu?

Eşti în maşina experienţei şi ai în fiecare moment de ales între a conduce mai departe şi a trage pe dreapta pentru a-ţi reactualiza hărţile, chiar cu preţul de a constata că trebuie să te întorci sau că marea este departe şi este imposibil, pe această rută cel puţin, să mai ajungi la ea. (Şi nici ea nu va veni spre tine, doamne fereşte de un tzunami). Deşi dezamăgit, eşti ceva mai conştient şi mai atent la drum, în plus poţi privi din nou pe geam şi în oglindă, ba chiar poţi vedea şi alţi călători, aşa cum sunt ei (sau cât mai aproape de cum sunt ei) şi îi poţi întreba încotro se îndreaptă, acceptând (şi crezând) răspunsul ce îţi este oferit.

Dacă eşti însă ca majoritatea respondenţilor lui de Brigard, nu vei trage pe dreapta să confrunţi hărţile tale cu drumul şi vei conduce în continuare, „spre mare”. Este de înţeles, dar mai există o mică problemă. În experimentul răsturnat al maşinii lui Nozick, domnul Smith îţi oferea posibilitatea să alegi să trăieşti mai departe experienţe iluzorii şi să uiţi totodată momentul alegerii şi întâlnirea cu el. În viaţa de zi cu zi foarte rar se întâmplă aşa ceva, să uiţi complet o experienţă neplăcută (chiar şi în şocul post-traumatic efectul este mai degrabă invers, retrăieşti faptele, cu încetinitorul chiar, le repeţi mental şi emoţional fără să te poţi împiedica). În mod normal, dacă optezi pentru a trăi totuşi în iluzie, o parte din tine va şti asta mereu şi o mare cantitate din energia ta va fi canalizată spre operaţiile de escamotare, de ascundere, de ignorare activă a adevărului. (atunci când a închide ochii şi a te chinui să nu vezi că eşti înşelat devine mai epuizant decât a recunoaşte evidenţa, oricât de dureroasă). Alte scopuri, poate mai valoroase, vor avea astfel de suferit. Pe de altă parte, mai ştiu şi că mintea umană are nenumărate şi ingenioase modalităţi (un fel de self-deception toolkit) prin care întâlnirile cu domnii Smith să fie în cele din urmă reconfigurate, ignorate, „resemnificate”.

Paradoxul Abilene

Eşti in vizită la socri, cu soţia. Ştiu, te strâmbi acum, vezi cum îţi induci singur (embodied cognition, propria grimasă este cauza tristeţei tale)  o stare psihică proastă, negativă? Ce vrei, vin sărbătorile, trebuie să dai o fugă, mai ales că sunteţi căsătoriţi de puţin timp şi părinţii ei se plâng vecinilor că te-au văzut doar de trei ori şi abia dacă ştiu pe mâna cui şi-au dat fata. Sunteţi deci la Ploieşti la ei acasă, e duminică după prânz, jucaţi poker sau remi şi comentaţi ultimele declaraţii ale lui Băse când…

Tata socru: V-ar plăcea să mergem la Sinaia să mâncăm acolo? Nu prea-mi mai merge însă încălzirea la maşină, să ştiţi!

Soţia: Daa...ar fi super! Mergem la Taverna Sîrbului, au cel mai bun vin acolo.

Mama-soacra: Mergem, cum să nu?

Tu (nu ai nici un chef, dar…): Păi haideţi! De acord!

Şi duşi aţi fost. Frig în maşină de nu ştiai pe unde să-ţi mai încălzeşti mâinile (pe sub hainele soţiei) fără să te vadă socrii, în restaurant fum cât cuprinde, mâncarea vine după o oră, rece şi băltind în ulei, nota de plată sare de 500 de lei (iar a exagerat ea cu vinul ăla!!), la întoarcere ditamai aglomeraţia, ajungeţi într-un final acasă, frustraţi, beţi (doar unii, adică doar ea) şi ce mai! un car de draci. Nimeni nu spune o vorba, până când soţia, ceva mai dezgheţată şi la propriu şi la figurat, sparge tăcerea mormântală:

- Măi oameni buni, pentru ce m-aţi târât pe mine la dracu-n praznic pe geru-ăsta când puteam să beau şi-acasă?

Mama soacră, ignorând limbajul fiicei sale, la care a devenit imună (da, la fii-sa, cu limbaj cu tot): Sinceră să fiu, eu aş fi preferat să rămânem aici. Chiar m-am simţit prost că aţi vrut la restaurant când eu gătesc de trei zile ştiind că veniţi. M-am gândit că nu v-a plăcut mâncarea mea şi am zis hai să mergem ca să vă fie vouă bine.

Tata socru: Eu am propus să mergem pentru că mi s-a părut că vă cam plictiseaţi şi am vrut să vă simţiţi bine, să nu vă ţin doar în casă, ce ştiu eu, poate la Bucureşti ieşiţi des. Cât despre mine, normal că nu aş fi mers nicăieri, Sinaia îmi trebuia mie?

Tu, excedat, siderat, scos din toţi pepenii şi din toate ţâţânile: Eu nici atât nu am vrut să merg. Aşa ceva nu se poate! Să nu-mi spuneţi că noi, patru oameni în toată firea şi toţi într-o stare de conştiinţă încă nemodificată la acel moment ne-am urcat în maşină ca să mergem undeva unde nici unul dintre noi nu îşi dorea să ajungă??! Ce a fost în capul nostru? Cum am ajuns într-o situaţie atât de penibilă şi de ingrată?

Hai că îţi spun eu cum, ajutată de un nene, Jerry Harvey, care a trecut printr-o situaţie similară când s-a dus cu familia nu la Sinaia, ci la Abilene, o localitate din statul Texas. După ce s-a întors a meditat un pic la cele întâmplate, fiind profesor şi cercetător cu doctorat în psihologie, apoi a scris o carte (şi câteva articole) despre ceea ce a numit el paradoxul Abilene: o situaţie în care acţiunile unui grup sunt în evidentă neconcordanţă cu dorinţele tuturor membrilor, stare ce conduce de fapt la consecinţe neplăcute, în defavoarea grupului, şi care ar fi putut fi uşor evitate. Cu alte cuvinte, tot familionul s-a trambalat la Abilene sau la Sinaia în condiţiile în care nimeni nu îşi dorea asta cu adevărat, pentru că fiecare a presupus că ceilalţi erau de acord şi tuturor le-a fost jenă să-şi spună adevărata părere. Crezând că acţionează în interesul majorităţii, membrii grupului au luat o decizie care, paradoxal, s-a dovedit a fi tocmai în dezavantajul colectivului şi contrară opiniei fiecărei persoane luate separat.        

Harvey a studiat paradoxul aplicat mai ales în domeniul psihologiei organizaţionale. Gândeşte-te ce consecinţe dezastruoase ar avea votarea, în consiliul director al unei companii, a unui proiect despre care toţi ştiu că nu va funcţiona şi că poate produce pierderi financiare uriaşe, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte să îl combată de teamă că ar intra în conflict (imaginar) cu restul board-ului. Paradoxul Abilene riscă să apără însă oriunde avem un grup, la orice scală, fie că vorbim de guvernul unei ţări sau de cei doi parteneri ai unui cuplu. Doi oameni pot ajunge să se căsătorească fără ca vreunul să îşi dorească cu adevărat, presupunând de exemplu (şi înşelându-se) că celălalt este foarte entuziasmat şi nu ar suporta o amânare sau un alt tip de relaţie. Invers, ei se pot şi despărţi, culmea! fiind ultimul lucru pe care şi l-ar dori: ea interpretează diverse gesturi ale partenerului ca un semn de respingere şi de detaşare sau indireferenţă şi, pe principiul „mai bine mă despart eu de el azi decât să îmi dea el papucii mâine”, îi propune acestuia să înceteze relaţia; el, surprins şi rănit de această iniţiativă, se refugiază în orgoliu şi se declară de acord, spunând ceva de genul „perfect, asta îmi doream şi eu”.

Cauzele paradoxului, identificate de Harvey, au o pronunţată tentă existenţialistă – acesta fiind şi factorul definitoriu ce m-a făcut să citesc cap-coadă un articol ce părea a fi axat preponderent pe psihologia organizaţională. Ele sunt următoarele: anxietatea de a acţiona, derularea în imaginaţie a unor scenarii negative, anxietatea de separare, teama de risc şi transformarea incertitudinii în certitudine.

Îţi este frică. Frică să spui ce gândeşti cu adevărat deoarece îţi imaginezi că ceilalţi sunt de o altă părere. Îţi închipui de asemenea că le faci un bine, că îi menajezi sau că renunţi la ideile şi dorinţele tale pentru binele comun. Dar nu ştiu cât o faci pentru ei sau pentru tine. Eşti atât de sigur că ceilalţi nu ar fi capabili să se confrunte cu o părere opusă? Păi asta este doar o formă subtilă de desconsiderare, câtă vreme nu îi creditezi cu încrederea că vor suporta şi chiar vor încuraja şi apre dezvăluirile tale oneste. De fapt, în spatele grijii tale faţă de ei, se află o altă frică: cea de separare, de singurătate, de ostracizare. Ţi-e teamă să spui ce gândeşti pentru că rişti să fii respins şi exclus din grup, aşa că ajungi să întreţii, alături de toţi ceilalţi, o ficţiune sau o iluzie colectivă care vă menţine în zona de confort a unor relaţii sociale de suprafaţă, în care autenticitatea este învinsă de căutarea cu orice preţ a siguranţei. O siguranţă falsă şi artificială, fie şi numai pentru că viaţa însăşi este fragilă şi plină de incertitudine. Certitudinea nu există. Dar tu o poţi, desigur, căuta cu lumânarea, inventa şi vâna în detrimentul sincerităţii, apropierii sau intimităţii reale. Să trăieşti autentic înseamnă să îţi asumi riscuri.  Fără asta nu se poate. Practic, orice acţiune iniţiezi, ştii că există nişte consecinţe şi că ele pot fi plăcute, neplăcute sau amestecate. Să acţionezi în acord cu propriile convingeri şi cu un accent mai mic pe consecinţe este unul dintre cele mai riscante şi mai chinuitoare lucruri pe cale le poţi face, mai ales când eşti aproape sigur că vei fi judecat şi respins. Pe de altă parte este poate şi cel mai împlinitor şi minunat sentiment pe care îl vei încerca, odată teama învinsă sau măcar ţinută sub control. Pentru că atunci când ai acceptat riscul şi provocarea vei trăi în continuare cu senzaţia că, indiferent ce s-a întâmplat şi ce reacţii negative au avut cei din jur, tu ai făcut ceea ce ai simţit că era corect şi onest să faci. În schimb, când îţi negi, ascunzi sau reţii opiniile din teama de a stârni furia sau supărarea altora nu vei fi cu adevărat împăcat cu tine însuţi, undeva vei şti mereu că ţi-ai trădat opiniile, principiile sau valorile pentru a face parte dintr-un grup şi aproape sigur din acel moment nici nu te vei mai simţi la fel de bine în grupul respectiv. Riscuri există la fiecare pas. Nici măcar nu le poţi anticipa sau evalua în mod corect. Riscul perceput de tine, subiectiv, rar exprimă probabilitatea reală ca un anumit eveniment să se întâmple. Ai propria grilă prin care priveşti lumea. Iţi imaginezi diverse lucruri, faci scenarii, proiectezi, de multe ori nici măcar nu mai verifici presupunerile pe care le iei drept certitudini. Devii de exemplu convins că ceilalţi nu te vor accepta decât dacă eşti într-un anumit fel şi îţi este atât de frică să rişti a fi neacceptat încât nici nu îţi vei pune problema să verifici credinţa ta, întrucât asta ar putea atrage după sine tocmai consecinţele acelea, atât de temute. Ai devenit prizonierul unui cerc vicios în care nu te simţi atât de bine precum vrei să pari, dar în care continui să te învârţi pentru că eviţi să te gândeşti, te porţi ca şi cum totul ar merge strună pentru că nu vrei să te confrunţi cu posibilitatea unui rău pe care îl consideri mai mare. Eşti prizonier în fricile tale, în scenariile negative pe care ţi le-ai creat, în credinţele pe care eşti prea îngrozit să le supui testului realităţii. Iar scenariile astea se pot dovedi complez false, departe de adevăr, aşa cum am văzut în paradoxul Abilene. Nimeni nu a îndrăznit să spună că nu ar fi o idee bună să plece să mănânce la zeci de kilometri distanţă de casă. Fiecare şi-a imaginat că ceilalţi vor să meargă şi că ar respinge o părere contrară. Toţi au minţit crezând că este mai bine aşa. Şi toţi au descoperit la sfârşit că s-au înşelat şi au provocat o situaţie nedorită de niciunul dintre ei. Ar fi putut fi atât de uşor evitată! Da, uşor, cu condiţia ca măcar unul să îndrăznească să spună adevărul. Cu orice preţ. Adică să facă, totuşi, un lucru foarte greu.

Paradoxul Abilene este o extraordinară lecţie despre asumare. A ceea ce crezi, ce gândeşti, ce îţi doreşti, ce simţi, ce preţuieşti. A ceea ce eşti tu. Asumarea totodată a riscului, a anxietăţii existenţiale, a incertitudinii inerente vieţii, a provocărilor pe care ar fi de preferat să le accepţi într-un mod curajos. A fricii. Îţi asumi teama atunci când o recunoşti, o accepţi, o ştii lângă tine, dar în acelaşi timp nu o laşi să ia decizii în locul tău. Îţi asumi şi consecinţele, în sensul mai profund că, orice s-ar întâmpla (şi nu ştii sigur ce se va întâmpla), îţi rămâne totuşi o certitudine, singura pe care o ai în momentul unei alegeri: că ai ales să faci ceva ce este în acord cu tine. Şi s-ar putea să fii uneori plăcut surprins (ca în cazurile de mai sus) să descoperi că nu erai în contradicţie cu ceilalţi, dimpotrivă, şi că prin gestul riscant de a spune lucrurilor pe nume ţi-ai salvat grupul de la căderea în prăpastia spre care toată lumea se îndrepta, paradoxal, cu ochii deschişi şi închişi în acelaşi timp. Alteori poate nu vei fi acceptat, dar vei avea satisfacţia că ai spus ce-ai gândit şi vei beneficia în plus de şansa de a te îndrepta spre alţi oameni cu care vei avea mai multe în comun, îţi vei permite să îţi exprimi opinia fără să fii înlăturat şi vei reuşi astfel să dezvolţi unele relaţii mai profunde şi mai pline de sens.

Pentru a nu ajunge în plin paradox Abilene este necesar şi să înveţi să comunici mai constructiv, să-ţi exprimi dorinţele, aşteptările şi convingerile într-o manieră clară, directă, asertivă. Nu eşti obişnuit să faci asta? Nu-i nimic, poţi învăţa, există metode. Ce metode? Vrei să afli? Ţi-ai dori să ţi le spun? Poate mă convingi dacă îmi vorbeşti despre această nevoie a ta în modul enunţat mai sus. Adică fără să fii nici agresiv (Zi măi odată că îţi trag şi una dacă nu-mi spui), nici pasiv (nu îmi soliciţi nimic, deşi ai vrea să ştii), nici chiar ambele în acelaşi timp (nu îmi spui nimic azi, dar mâine mă trezesc cu nişte comentarii ironice pe care iniţial nici nu voi putea să mi le explic). Lasă, mai bine încheiem subiectul, nu ai tu nevoie de alte informaţii, ne oprim aici cu dezbaterile. Mai mergem şi noi la o plimbare? Sinaia, zici?

http://www.youtube.com/watch?v=z_iGdiYO7gI

Câteodată prietenos, alteori ciufut

Printre multele teste de personalitate pe care le-am aplicat zilele astea, ţi-am făcut şi ţie portretul robot. Psihologic doar, nu te-am desenat pentru că ai fi spus, dacă ai fost  deja contaminat cu teoriile proiective, că ochii tăi mari spun mai multe despre mine decât despre tine. Acum citeşte te rog descrierea pe care ţi-am realizat-o şi, pe o scală de la 1 la 5, spune-mi cât de mult te recunoşti în ea:

Simţi o mare nevoie să fii plăcut şi admirat. Ai tendinţa să fii destul de critic cu tine însuţi. Deşi ai unele slăbiciuni, în general le poţi compensa. Deşi ceilalţi te percep ca fiind disciplinat şi cu un înalt autocontrol, în interior eşti nesigur şi predispus să îţi faci griji. Uneori ai dubii foarte mari dacă ai luat cea mai bună decizie sau dacă ai făcut ceea ce trebuia. Preferi să existe o oarecare varietate şi schimbare în viaţa ta, aşa că nu îţi place să ţi se impună restricţii şi limitări. Pe de altă parte, apreciezi foarte mult siguranţa şi liniştea. Crezi despre tine că gândeşti cu propria minte şi nu accepţi afirmaţiile altora dacă nu sunt sprijinite de dovezi. Deşi îţi place să îi ajuţi pe ceilalţi, ai observat că nu este înţelept nici să fii prea sincer şi să le spui prea multe despre tine. Uneori eşti extravert, dezinvolt, sociabil, în timp ce alteori eşti introvert, precaut, rezervat.

Ştiu, te-ai recunoscut cel puţin de  nota 4 din 5. Şi probabil te-ai gândit „Iar efectul Barnum” dacă nu eşti aterizat întâmplător pe aici, căutând de exemplu, citez din curiozităţile manifestate de cititori (îmi apar cuvintele de căutare prin care au ajuns pe blogul meu) „cum o convingi pe prietena soţiei tale să aibă o relaţie cu tine şi co placi şi să nui spună soţiei” (e simplu, pot răspunde într-un mail privat) sau „leo di caprio, oare îl voi întâlni vreodată?” (sigur! ai nimerit unde trebuie! stai să fac o incantaţie!). 

Frazele de mai sus constituie un test folosit, după cum bine ştii, pentru a arăta cum ajung oamenii să creadă că horoscopul spune ceva despre personalitatea lor: tuturor studenţilor dintr-o clasă li s-a dat aceeaşi descriere, ce reprezenta chipurile trăsăturile zodiei fiecăruia. La sfârşit marea majoritate au declarat că li se potriveşte aproape perfect (scorul mediu a fost 4,26 din 5), senzaţie ce nu putea decât să le întărească şi convingerea că există ceva în astrele astea.  (categoric, există cel puţin hidrogen şi heliu). Dar ce anume din textul prezentat face posibilă respectiva identificare? Afirmaţiile foarte vagi, generale, introduse prin expresii de tipul: „uneori”, „câteodată”, „pe de altă parte”, „în exterior eşti aşa, dar în sinea ta eşti altfel”, „deşi în general X, alteori y”, „adesea Y, dar se intâmplă şi să Z”.

Stop. Acest articol nu este despre efectul Barnum şi nici despre astrologie sau despre gândire magică, nici măcar critică. Nu sesizezi ceva neliniştitor (sau fascinant, depinde cum stai cu factorul Nevrotism hihi)  tocmai în faptul că îţi este atât de uşor să te identifici cu nişte caracteristici vagi, generale şi, mai ales, circumstanţiale? Ce spune asta despre personalitatea ta?

Despre situaţionism şi efectul circumstanţelor asupra comportamentului şi „caracterului” nostru am mai vorbit. În unele situaţii eşti amabil şi dispus să-l ajuţi pe cel de lângă tine, în altele respectivul e norocos că (sau dacă) a scăpat nevătămat. Am putea spune deci că Agreabilitatea ta variază. Am însă un sentiment ciudat că lucrurile sunt ceva mai grave (sau mai interesante) decât atât. De ce? Pentru că nu cred că e vorba doar despre Agreabilitate. Atunci când eşti pe punctul de a-l ataca (fizic sau verbal) pe cel de lângă tine probabil şi nevrotismul atinge cote maxime. Iar Openness presupun că e mai mică decât ştii că o ai de obicei, deoarece ai devenit brusc rigid, opac la păreri alternative şi intolerant. Iar dacă deja trei factori din cei cinci care-ţi reflectă personalitatea cunosc simultan fluctuaţii majore, ce se întâmplă cu tine, cu personalitatea ta obişnuită? Eşti sigur că tu mai eşti acelaşi?

Cum crezi că ar fi mai potrivit să interpretăm un scor de 6 din 10 la extraversie? Ca o diferenţă de grad, adică cineva prezintă 60% din caracteristicile extraversiei, este 60% de vorbăreţ în relaţiile cu ceilalţi? Sau ca o diferenţă de moment, adică în 6 situaţii din 10 eşti extravert, iar în celalalte 4 eşti introvert? Poate în ambele moduri? Şi dacă tot am ajuns aici, ce ar fi să observi care sunt acele patru situaţii, ce au în comun şi cum te manifeşti tu în fiecare dintre ele, eventual stabilind şi scorul (sau polaritatea) celorlalţi factori atunci când eşti introvert. Nu intru în detalii, nu este un exerciţiu uşor şi nici măcar nu este recomandabil tuturor, ţi-aş putea face cu mâna mea (care scrie) mai mult rău, în cazul în care personalitatea ta tinde deja spre conflicte interne, autonomie sporită sau descentralizare. Însă acum că ţi-am zgândărit un pic O-ul (factorul care te face curios şi amator de provocare intelectuală), probabil că vei continua singur operaţiunea, pentru o stimulare prelungită.

“I don't think we did go blind, I think we are blind, Blind but seeing, Blind people who can see, but do not see.”

Profit de întâmplarea că domnul Seramis Sas a scris de curând despre ceva ce mă interesează şi pe mine, blindsight sau vederea oarbă, pentru a fabula şi eu puţin pe marginea a ceea ce vedem, ce credem că vedem, ce ne imaginăm că vedem sau ce nu ştim că vedem.

Dacă ai leziuni în cortexul striat este posibil să orbeşti. Aparent nu mai vezi nimic, adică nu mai ai percepţii vizuale, eşti incapabil să mai priveşti un meci de fotbal, ochii iubitei, hamburgerul din farfurie sau primii paşi ai copilului tău. Cu toate acestea, cumva, dacă insist să îmi spui ce culoare are tricoul meu, după ce, iritat de insistenţa mea, îmi vei repeta de câteva ori că nu vezi, vei ghici. Adică vei nimeri. Dar nu poate fi atât de des o nimereală, prin urmare înseamnă că tu de fapt vezi ceva. Interesant este că tu nu ştii că vezi. Eşti foarte mirat când îţi spun că am într-adevăr un tricou negru. Poate nici nu mă crezi şi îţi imaginezi că îmi bat joc de un biet nevăzător sau că mi-e milă de tine şi încerc să te fac să te simţi mai bine. Pentru Robert Burton, fenomenul vederii oarbe ilustrează faptul că a şti şi a fi conştient nu se suprapun întotdeauna şi pot avea circuite neurala separate. Tu te vei comporta ca şi cum ai şti: vei ocoli un obstacol din drumul tău fără să fii conştient că acolo era ceva. Dacă te întreb de ce ai făcut câţiva paşi în stânga vei găsi o explicaţie plauzibilă pe care tu chiar o crezi. Şi e normal să fie aşa câtă vreme tu nu ai impresia că nu vezi. Ceva asemănător li se întâmplă suferinzilor de amnezie amterogradă, cei care nu pot înmagazina amintirile recente şi păstrează în memoria de scurtă durată decât ultimele câteva minute ale conversaţiei, dar, cu toate acestea, acumulează încă unele amintiri procedurale, ba chiar şi semantice, de la o zi pe alta, fără a şti cum.

Ce ţi-e şi cu conştiinţa asta, te gândeşti tu acum. Iată dovada că există un câmp energetic sau nu ştiu ce vibraţii pe care le primim fără să ne dăm seama şi acţionăm în consecinţă. Aha, ştiai tu ceva, ai simţit că trebuie să o iei la stânga ieri când te-ai întâlnit tocmai cu tipa aia hot, educatoare la grădiniţa copilului. O fi şi aici vreo intuiţie (gut feeling) care te ajută să iei decizii inconştient, în virtutea unei înţelepciuni a organismului sau a firii. Not so fast!

Acum să ne imaginăm că te-ai pricopsit cu altceva, un atac cerebral care ţi-a distrus întregul cortex vizual. Tu spui însă că te simţi bine (mereu ai fost un optimist) şi că vezi (prin lentile roz) tot ce este în jur. Destul de sceptică, eu te întreb iar ce culoare are tricoul meu. „Roşu!” spui tu sigur pe tine. E negru, te contrazic eu, oftând cu compasiune. Ba e roşu! te enervezi tu, iar eu tac, ştiind că este inutil să insist în aceste momente delicate pentru tine. Te ridici din patul de spital şi începi să mergi, iar eu te las ca să nu te descurajez, însă sunt lângă tine, pregătită să te prind în caz că faci vreo prostie. Uite, ai dat cu capul de televizor pentru că nu l-ai văzut. Nici asta nu te convinge că nu vezi. Pentru că tu nu te prefaci că vezi, ci chiar vezi, pardon, ai impresia că vezi, alte zone ale creierului tău confabulează şi îţi proiectează nişte imagini care par foarte reale, însă nu corespund cu nimic din realitate. Sunt un fel de halucinaţii, reconstrucţii aleatorii ale cortexului. Vise dacă vrei. Sau ca atunci când te droghezi, doar că de această dată eşti convins că eşti perfect treaz, sănătos şi că vezi. Mai faci câţiva paşi şi iar te loveşti de mobilă. Tot înainte, te încăpăţânezi, deşi eu încerc să îţi explic, cu blândeţe, că ai suferit un accident şi ai orbit. Eşti culmea. În loc să mă crezi pe mine continui să crezi ceea ce „vezi” cu ochii tăi. Mai dai odată cu capul, acum de uşă. Într-un sfârşit, de preferat înainte să îţi fi spart de tot capul, eşti silit să recunoşti că ceva nu este în regulă, deşi imaginile nu dispar, ai în continuare halucinaţii. După câteva zile dispar şi ele, moment în care mă rogi să caut pe internet un câine dresat să călăuzească persoanele nevăzătoare. Ceea ce ţi se întâmplă se numeşte sindromul Anton şi este, dacă vrei, tulburarea complementară vederii oarbe.

Se întâmplă deci ca uneori să vedem fără să ştim că vedem iar alteori să vedem ceva ce nu există. Desigur, acest lucru nu se întâmplă doar în zona disfuncţiilor neurologice. Aş spune chiar că aproape mereu ne aflăm, mai mult sau mai puţin (pe grade) într-una sau cealaltă dintre situaţii. De câte ori un ţânţar nu ţi-a părut a fi un armăsar? Iar când cauţi ceva cu lumânarea…sigur găseşti ceva care să semene cu ce ai tu nevoie să crezi, mai ales că ai un fel de senzor specializat să selecteze cea mai mică "dovadă" care să-ţi confirme ipotezele preferate (dacă îmi zâmbeşte sigur mă place, ar accepta şi o invitaţie la o cafea). Uneori (foarte des) te agăţi (cu genele?) de acele imagini frumoase pentru că le preferi, fireşte, realităţii, şi nu accepţi cu uşurinţă ideea că ele nu sunt adevărate, doar le vezi, le simţi, le auzi. 

Tu de câţi pereţi trebuie să dai cu capul înainte să înţelegi că realitatea nu este mai deloc aşa cum o „vedeai” tu?

                             

PS: însă poate tu nu eşti ca mine şi doar ai avut ghinionul să te rătăceşti, precum eroul povestirii lui H.G. Wells, în ţara orbilor. Caz în care ai grijă nu la cap, ci la ochii pe care vor ceilalţi locuitori să ţi-i scoată!

Dacă tu nu te-ai fi născut

Rămăsese că dacă totul decurge normal voi continua discuţia despre liberul arbitru şi libertate (ca sentiment subiectiv, altfel nu aş putea spune cum de avem libertate în absenţa liberului arbitru). Nope! Data viitoare…cred. Uite aşa, ca să mă simt mai puţin parte dintr-un univers determinist!

Iar vin sărbătorile. Vrei să ne uităm împreună la un film? It’a wonderful life (1946) este considerat unul dintre mai frumoase filme de Crăciun din toate timpurile şi nu ar strica să te uiţi dacă nu cumva ai intoleranţă la zahăr şi la îngeraşi. Clarence Oldboy este un înger de clasa a doua, adică se zbate pe lângă Doamne Doamne ca peştele pe uscat să îi dea şi lui nişte aripi pentru ca a ajuns de râsul lumii…pardon, de râsul celorlalţi îngeri, mai descurcăreţi şi ceva mai isteţi (cine a zis că în Rai scapi de competiţie şi de comparaţia socială? nu cumva te-ai plictisi?) Până la urmă se alege cu un târg mai bun decât cel faustian: va primi aripi dacă îl salvează pe George Bailey de la moarte, adică dacă îl convinge să nu se sinucidă pe acest bărbat aflat într-un moment de cotitură (se pregătea să dea colţul, să se arunce de pe pod tocmai de Crăciun pentru că aproape îşi pierduse afacerea, casa şi chiar numeroasa familie din cauza unor încurcături financiare). A win-win situation în care îngerul se descurcă de minune, îi vine o idee genială pe care i-o vor fura ulterior psihologi renumiţi precum Sonja Lyubomirsky, Daniel Gilbert sau Timothy Wilson: îl ia pe George la o plimbare prin orăşelul natal să îi arate cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut. Noroc că tipul ăsta făcuse ceva fapte bune la viaţa lui: când era mic îşi salvase fratele de la înec (iar acesta, la rândul lui, a fost mai târziu pilot de război şi a salvat foarte mulţi oameni doborând rachetele ce îi aveau ca ţintă); apoi a sesizat că farmacistul pentru care lucra era cât pe ce să otrăvească un copil din greşeală  (aflase printr-o telegramă că îi murise fiul şi, derutat, încurcase borcanele cu medicamente); păstrase mica afacere de familie şi ajutase astfel întreaga comunitate ţinând piept unui speculant fără scrupule a cărui singura grijă era să facă şi mai mulţi bani indiferent de consecinţe; nu în ultimul rând, se căsătorise cu fata pe care o iubea şi aveau mai mulţi copii împreună. În lumea (paralelă) în care îl însoţeşte însă îngerul, nimic din toate lucrurile astea minunate nu s-au întâmplat, iar George vede ce gol ar fi lăsat lipsa lui în viaţa celor apropiaţi dar şi a întregii comunităţi: fratele lui s-ar fi înecat, farmacistul ar fi otrăvit copilul în mod accidental, ar fi făcut mulţi ani de închisoare, iar apoi ar fi ajuns cerşetor, afacerea de familie ar fi fost preluată de bogătaşul cel fără milă şi oamenii din oraş ar fi avut numai de suferit, unchiul său şi-ar fi pierdut slujba şi minţile, fiind acum închis într-un ospiciu, soţia nu s-ar fi căsătorit niciodată, iar copiii lor nu ar fi existat. În faţa acestei „reprezentaţii” personajul nostru înţelege că a fost şi este mereu important pentru ceilalţi şi se întoarce acasă unde sărbătoreşte împreună cu familia şi prietenii strânşi în jurul bradului.  , spune, din braţele sale, fetiţa lui în timp ce undeva mai sus Clarence este în sfârşit upgradat devenind a full-blown angel. (Acum, pentru a echilibra balanţa, despre altfel de îngeri poţi citi în poeziile lui Nichita Stănescu, aici şi aici) 

  

Te întrebi oare dacă tribulaţiile lui George Bailey au avut vreun efect pe termen lung? Cum să nu! Se numeşte, în psihologia socială şi pozitivă, efectul George Bailey. Probabil că ştii cât de important este, în dinamica well-beigului tău, să te simţi recunoscător pentru ceea ce ai şi ceea ce primeşti de la viaţă. Un exerciţiu recomandat foarte des este cel al enumerării sau trecerii în revistă (de preferat în scris) a lucrurilor bune care ţi s-au întâmplat azi sau în ultima săptămâna, în scopul conştientizării şi aducerii aminte că ele există şi îţi fac viaţa frumoasă în fiecare zi, mai ales dacă nu le laşi să treacă neobservate. Counting your blessings se numeşte tehnica şi pare a fi eficientă…dar nu la fel de eficientă precum efectul Geroge Bailey, în care avem o diferenţă de nuanţă ce mută un pic perspectiva. De ce uităm să apreciem micile sau marile miracole cotidiene şi chiar prezenţa persoanelor dragi (bine, şi a animalelor, mă grăbesc să adaug acum sub „presiunea” dulce a colţilor…nu, a  privirii celei mai drăgălaşe căţeluşe din lume)? Pauză de pupat jăvruţa…aşa. Păi uităm pentru că le percepem drept de la sine înţelese, mereu acolo, familiare şi cât de cât previzibile. Intervine adaptarea hedonică. Daniel Gilbert continuă să mă surprindă în mod plăcut cu articolele sale din domeniul affective forecasting, prin care încearcă să afle, printre altele, cum putem împiedica adaptarea hedonică să se producă sau măcar cum să îi atenuăm efectele pentru a experimenta emoţii pozitive o perioadă cât mai îndelungată. Într-un articol din 2008 publicat împreună cu Timothy Wilson şi Minkyung Koo din pădurile virgine…pardon, de la Universitatea Virginia, Gilbert a ajuns la următoarea concluzie: subiecţii care au fost instruiţi să descrie cum li s-a întâmplat ceva frumos în viaţă (cum au primit un loc de muncă pe care şi-l doreau, cum au publicat primul articol într-o revistă de specialitate sau cum şi-au întâlnit actuala parteneră) au trăit o oarecare amplificare a stării de bine şi a emoţiilor pozitive faţă de grupul de control, dar mai degrabă nesemnificativă şi mult mai mică decât un alt grup experimental, cel al participanţilor care au scris cum ar fi fost ca acel lucru extraordinar să NU se fi întâmplat niciodată. Este contraintuitiv, pentru că ne-am aştepta mai degrabă să ne întristăm atunci când ne imaginăm o viaţă fără omul pe care îl iubim sau fără realizările profesionale pe care le-am obţinut. Însă prin sustragerea mentală (mental subtracting) a tot ce au însemnat acele evenimente pentru noi, prin focalizarea pe posibila absenţă decât pe prezenţă se produce un efect de contrast care înlătură adaptarea hedonică şi creşte sentimentul de apreciere. Efectul de contrast este de altfel o formă de gândire contrafactuală la care mulţi dintre noi apelăm, dar mai ales în cazul unor evenimente negative, pentru a atenua pe cât posibil emoţiile neplăcute. De câte ori nu ai auzit şi tu „Putea să fie şi mai rău, a avut un accident, dar bine măcar că e în viaţă” sau „Am luat un şase, dar zic mersi că nu am picat examenul”? Asemenea raţionamente sau consolări sunt foarte frecvente când s-a întâmplat ceva nasol. Puţini dintre noi folosesc însă efectul de contrast pentru amplificarea emoţiilor pozitive când am trăit ceva deosebit de frumos. Pur şi simplu nu ne trece prin cap să ne gândim aşa: „Puteam să nu o întâlnesc niciodată pe soţia mea, a fost o întâmplare fericită să fie şi ea la petrecerea de acum cinci ani, mai ales că mi-a zis că ezitase îndelung dacă să vină sau nu. Era de ajuns o secundă să se fi răzgândit şi acum nu am fi fost împreună iar copiii ăştia ai noştri, cu ţipetele lor cu tot, nu ar fi existat”.

Încearcă şi tu. Cât de puţin probabilă, surprinzătoare şi norocoasă a fost întâlnirea ta cu ea? Scrie ce ar fi putut să se întâmple astfel încât voi doi să NU vă fi cunoscut. Ce alte lucruri încântătoare nu ar fi fost acum prezente în viaţa voastră? Cum crezi că ar fi arătat acum o zi obişnuită din viaţa ta, dar fără ea? Ai nevoie doar de un strop de imaginaţie, nu e necesar să îţi trimit un înger păzitor să te ajute (sau trebuie?). În caz că te surprinzi având nişte fantezii ciudate despre ce bine te-ai simţi fără ea…e o problemă, depăşeşte cadrul de interes al acestui articol.

Şi acum, ca să ne menţinem într-o zonă sigură, fă-o să experimenteze efectul Bailey. Pentru a fi însă ultra-sigur, mai toarnă-i un pahar de Baileys (Irish Cream)!

PS: Filmul se găseşte pe diverse site-uri, iar articolul It’s a Wonderful Life: Mentally Subtracting Positive Events Improves People’s Affective States, Contrary to Their Affective Forecasts poate fi citit aici.  Pe Sonja o achiziţionezi de pe Amazon. Pe ea însă nu ştiu unde o găseşti. 

"You must believe in free will; there is no choice."

Te-ai înzăpezit? Nu-i aşa că timpul ăsta te-a luat prin surprindere? Nu degeaba se spune că vremea e schimbătoare la fel ca şi femeia...vaai! ce urât! ca şi omul am vrut să spun (aaa, nu, nu că bărbaţii nu sunt şi ei oameni, înţelegi tu…).  Există prognoze şi previziuni care ne spun, cu un anumit grad de probabilitate asumat, cam ce temperatură va fi mâine. Ba chiar şi poimâine, dar probabilitatea de a „nimeri” este ceva mai mică. Băieţii de la Institutul de Meteorologie scrutează conştiincios cerul şi fac tot felul de calcule şi diagrame complicate pentru a vedea ce cuadraturi şi sextile mai realizează planeta Marte şi cum îţi va influenţa acest aspect relaţia belicoasă (ochii mari! pupilele dilatate semnalează...curiozitatea) cu partenera de cuplu care vine cu mătura de pe Marte. Am greşit. Ei fac calcule să vadă ce şanse sunt să plouă în weekend pentru ca tu să ai pe cine să înjuri şi cui să trimiţi energii negative dacă îţi faci planuri de o excursie la munte şi te trezeşti în mijlocul unei avalanşe. Au, desigur, anumiţi algoritmi şi indicii pe care se bazează. Cu toate acestea, meteorologia rămâne o ştiinţă probabilistică.

Tot o ştiinţă probabilistică este şi psihologia, care ar trebui să nu se limiteze la explicarea unui comportament, ci să îl şi anticipeze, adică să realizeze predicţii. Un psiholog are la dispoziţie anumite date din care încearcă să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra funcţionării psihicului uman în general şi al tău în particular, să sustragă pattern-uri, legi, formule, propoziţii de tipul „dacă x, y şi z atunci A.” X, y şi z sunt condiţiile, iar A este comportamentul tău. De exemplu: dacă azi noapte nu prea ai dormit (x), ai un scor mediu la agreabilitate (y) şi înalt la nevrotism (z) atunci sunt 80 % şanse ca astăzi să ai un conflict cu prietena. Hm…habar nu are despre ce vorbeşte, i-au scăpat o grămadă de alte variabile sau posibile cauze, cum ar fi personalitatea partenerei tale, dacă nevrotismul te face să acţionezi agresiv sau dimpotrivă submisiv (teamă de abandon), ce ai mâncat şi băut în ultimele ore, în ce casă este Mercur sau ce spun cărţile de Tarot aşezate în cruce celtică. Hai să presupunem că a luat cam tot se putea în calcul şi a ajuns la concluzia că este foarte probabil ca tu diseară să te cerţi cu ea. Normal că nu îţi spune aşa ceva, ţi-ar face mai mult rău, păstrează pentru sine întregul raţionament şi aşteaptă următoarea şedinţă pentru a-şi confirma ipoteza.

Te duci în vizită la prietena ta. Eşti nedormit, supărat pe vreme, constaţi că nu e nimic de mâncare în toată casa şi ea se uită din nou la telenovele turceşti, urmând ca apoi să-ţi povestească în detaliu ce au făcut personajele principale, secundare, ba chiar şi cei din figuraţie. Simţi aşa un puseu de agresivitate şi…te opreşti. Îţi aduci aminte ce am scris eu că ar fi de preferat să faci în asemenea situaţii. Te porţi ca şi cum ai fi calm. În loc să te încrunţi zâmbeşti. O îmbrăţişezi, o săruţi fără să o întrerupi din  film, iar când s-a terminat episodul, abia atunci…nu, nu îi faci nici un reproş, îi propui să vă mutaţi împreună. Săptămâna viitoare psihologul va afla decizia ta şi se va bucura într-un fel pentru tine, dar nu te va ierta complet că i-ai contrazis predicţiile.

Ce te-a făcut să iei această decizie când toate circumstanţele arătau într-o cu totul altă direcţie? Deh, omul e imprevizibil, nu? La urma urmei, ai avut de ales şi ţi-ai manifestat liberul arbitru (definit ca „ai fi putut să faci altceva”). Deşi nu erai în cea mai grozavă dispoziţie ai făcut efortul de a-ţi inhiba primul impuls şi te-ai gândit la interesele tale pe termen lung, drept urmare ai întrebat-o dacă nu vrea să locuiţi împreună, cu speranţa (secretă) că o vei păcăli ulterior să renunţe la abonamentul la cablu.

Psihologul s-a înşelat. Predicţia lui nu a fost corectă. Între timp şi meteorologul a greşit, a anunţat că se opreşte ninsoarea dar parcă ninge şi mai tare. Ar trebui oare să deducem de aici că vremea are liber arbitru? Au ales liber norii să mai cearnă nişte zăpadă?

Nu e acelaşi lucru, te grăbeşti să spui. Tu ai liber arbitru, vremea nu. Dar de ce? Şi tu şi norii faceţi parte din natură şi vă supuneţi legilor universului, deşi ele nu ne sunt toate cunoscute şi nu putem anticipa mereu ce va urma. Nu ştim când va fi următorul mare cutremur, dar nu credem că plăcile tectonice sunt libere să se mişte când le vine lor cheful. Numai Dumnezeu ştie şi demonul lui Laplace.

Pierre Simon Laplace, matematicianm, astronom şi fizician, a fost primul din istoria ştiinţei care a scris argumentat, în 1814, despre determinismul cauzal sau ştiinţific. Starea prezentă a universului, spunea el, este efectul stărilor trecute şi în acelaşi timp cauza stărilor lui viitoare. O fiinţă capabilă de a înţelege absolut toate forţele ce declanşează un efect în natură, de a vedea fiecare atom din care este compus universul şi de a efectua rapid toate operaţiile necesare ar şti tot ce se va întâmpla în viitor şi nimic nu ar mai fi nesigur şi indeterminat pentru ea. Asta înseamnă că fiecare mişcare a naturii de la  Bing Bang încoace (dar de ce nu şi înainte?) are cauze precise şi nimic nu ar fi putut fi altfel decât este în prezent. Starea prezentă a universului, să-i spunem c, nu poate genera decât starea viitoare d. Imaginează-ţi că mergi cu maşina pe DN1 şi îţi pică un bolovan pe capotă. Al naibii, bolovan, te gândeşti, nu putea şi el să cadă doi metri mai în spate sau cinci secunde mai târziu? Ei bine, nu ar fi putut. Sau ar fi putut, dar doar dacă ar fi fost mai uşor, dacă viteza vântului era mai mică sau dacă nu ar fi plouat mai devreme. În starea în care se afla universul când ai trecut tu bolovanul nu putea pica în nici un alt loc sau moment decât în locul şi momentul în care a făcut-o. Într-un univers paralel poate că maşina ta este întreagă iar bolovanul l-a fericit pe cel din spate. În acest univers însă bolovanul este în singurul loc în care putut ajunge date fiind starea iniţială a lucrurilor şi legile naturale. Teza determinismului este momentan cea mai plauzibilă. Da, culmea ironiei, nici determinismul acesta nu mai e sigur dacă e să ascultăm de teoria haosului şi să încercăm să desluşim ce se întâmplă la nivel micro-atomic. Dar până se pun de acord fizicienii (unii dintre ei sunt convinşi că există şi acolo algoritmi clari şi previzibili, doar că nu îi ştim noi, alţii cred că de fapt viitorul poate influenţa prezentul – retrocauzalitate, deci avem şi liber arbitru) ipoteza ştiinţifică la care ne raportăm este încă cea a determinismului cauzal.

În acest univers tu ai la fel de mult liber arbitru precum placa tectonică sau vaporii de apă din nori. Nu se pune problema de alegere liberă pentru că nu există o acţiune care să se producă din senin, în absenţa oricărei cauze. Iar orice cauză are în spate o altă cauză şi tot aşa până ajungem la cauze asupra cărora tu nu ai avut nici un control sau cuvânt de spus, mult înainte de naşterea ta. Trăieşti însă cu sentimentul că faci alegeri şi, mai ales, că ai putea alege altceva. Dar ca să alegi altceva ar trebui ca ceva din prezent să fie uşor diferit, cum am văzut în exemplul bolovanului. Însă eu gândesc, spui, evaluez acţiunile, hotărăsc cel mai bun curs de urmat, am numite valori după care mă ghidez. Sigur că da. Dar gândurile şi valorile ce sunt? Unde se află?  Ai fi putut avea alte gânduri şi alte valori? Reprezintă mintea ta o substanţă diferită, ruptă de materie, în afara legilor fizice?

PS: Dacă legile universului nu o iau razna presimt (precognition facilitată de retrocauzalitate) că data viitoare vom vorbi despre un fel de libertate pe care (simţim că) o deţinem totuşi în această lume predeterminată şi pe care avem chiar datoria să o cultivăm, fie şi numai pentru că putem.

As if in a relationship

Ţi-am promis că exersăm nişte aplicaţii practice ale principiului as if în relaţiile de cuplu şi moartă coaptă mă ţin de cuvânt, am venit la datorie. Pentru că eul meu idealist ce medita la permanenţa obiectelor şi la solipsism a fost încălecat (what?!) de unul ceva mai pragmatic (şi un pic hipomaniacal, motiv pentru care mă simt foarte bine în pielea lui, păcat că pleacă repede cu înveliş cu tot şi mă lasă nu chiar în pielea goală dar destul de descoperită), îţi propun să începem cu un chestionar care măsoară implicarea ta în actuala relaţie de cuplu.

Te rog să iei o foaie de hârtie şi pe o scală de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) să notezi în ce măsură următoarele afirmaţii reflectă realitatea relaţiei voastre.

1. Prefer să petrec timpul liber cu ea în locul oricăror altor activităţi

2. Îi spun des cât de mult contează pentru mine.

3. Particip mereu la treburile domestice.

4.O ascult cu atenţie orice mi-ar povesti.

5. O sărut şi o mângâi tot timpul.

Acum, tot de la 1 la 5, cât de implicat te consideri tu în relaţia de cuplu (1-deloc; 5- foarte implicat)?

Dacă nu ai momentan o parteneră probabil eşti în perioada de tatonare, există o tipă pe care o placi şi căreia încerci să îi atragi atenţia. Vrei să se îndrăgostească de tine. Dacă ai citit cu atenţie articolul meu anterior cam ştii ce ai de făcut, nu? Este esenţial să se simtă bine în preajma ta. În preajma ta nu înseamnă neapărat datorită ţie, e suficient să experimenteze anumite emoţii pozitive (sau nici măcar pozitive, dar emoţii să fie) pe care apoi le va atribui, mai mult sau mai puţin corect, prezenţei tale. Fă-o să zâmbească şi mai ales (zic şi eu…) să râdă. Nu e nevoie să faci pe bufonul, dacă nu reuşeşti în mod spontan (hm…nu sugerez că e semn bun dacă izbucneşte în hohote de râs cum te vede) invit-o la o comedie sau la un spectacol de stand-up comedy.  Sau la un film de groază pentru a-i provoca o stare de excitaţie fizică (vezi experimentul cu podul lui Dutton şi Aron, nu mă mai repet ca o moară stricată că te plictisesc şi nu ăsta este scopul meu!) pe care o va percepe drept atracţie faţă de tine (asigură-te că lângă ea pe scaunul celălalt nu stă un bărbat). Nu cumva să faci greşeala să o duci într-un loc plictisitor sau într-un grup cu oameni obosiţi şi sictiriţi de viaţă care eventual mai şi cască. Mare grijă la căscat (gura), e contagios, explică, în Secretele creierului uman, Sandra Aamdot, o psih-oloagă pe care nu o suport din motive pe care nu este momentul să le detaliez acum. (of, aşa-i că ai căscat doar când am vorbit despre asta? vezi cum mă sabotez singură şi îmi pierd cititorii?) Şi, bineînţeles, nu o înfuria! Deci în faţa ei (dar şi la spatele!!) ar fi de preferat să fii cât poţi tu de indiferent şi de rece cu alte reprezentante ale sexului gelos, pentru că altfel...

Ce trucuri science-based ne mai oferă Wiseman? Chestii simple, la mintea cocoşului, mai puţin a găinii. În primul rând lasă visarea cu ochii deschişi şi vizualizarea unor scene onirice pe principiul „universul va avea grijă ca ele să devină realitate”. Aşa nu! Universul mai are şi alte treburi decât să-ţi rezolve ţie problemele, aşa că treci la acţiune. 

Mai ţii minte ce spunea Watson, marele psiholog behaviorist? Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi, bine-informaţi şi mediul necesar pentru a-i creşte şi vă voi garanta că îl voi alege pe oricare dintre ei şi-l voi educa pentru a deveni orice tip de specialist: doctor, avocat, artist, comerciant ori - da - cerşetor sau hoţ. După ce citeşti Rip-it-up şi arunci un ochi şi peste articolele lui Robert Epstein vei ajunge şi tu să spui aşa: daţi-mi un bărbat şi o femeie de preferinţă (poate nu obligatoriu) heterosexuali şi, indiferent de compatibilitate, status social, atractivitate sau alte detalii nesemnificative îi voi face să se îndrăgostească unul de altul. Cum? Făcându-i să se comporte fără să-şi dea seama ca şi cum ar fi deja îndrăgostiţi. Ia să vedem, ştii ce fac oamenii îndrăgostiţi? Nu? Nu-i nimic, vei afla acum, deci ignoranţa nu îţi va mai servi drept scuză. Dragul meu, oamenii îndrăgostiţi se privesc în ochi, stau foarte aproape unul de celălalt, îşifac semne cu picioarele pe sub masă, îşi oglindesc gesturile, se ating, îşicomunică tot felul de secrete, după care fac chiar şi sex. Iar dacă ţi se pare ceva exagerat sau tras de păr în ce am spus şi nu mă crezi ţi-am pus şi linkul ladiverse articole ştiinţifice din care vei aprofunda, teoretic, noţiuni precum soul gazing (sau copulatory gaze într-o altă exprimare, al lui Helen Fisher), love aura sau let me inside (nu, în nici un caz melodia lui Stephen Lynch, vorbeam de tehnici pe care le găseşti la Epstein, aici: http://www.columbia.edu/~jhb2147/articles/fall_love_stay.html).

Acum să trecem la nişte metode ceva mai subtile de a face lucrurile de mai sus fără ca ea să se prindă imediat de intenţiile tale. Nu e greu, un strop de imaginaţie şi gata scenariul, o poţi convinge chiar să îţi facă semne pe sub masă şi nu va bănui nimic. Invit-o la un joc de poker acasă la tine (nu măi, nu pe dezbrăcatelea, am spus subtil!) fii cu ea în echipă şi propune-i următoarea strategie chipurile de trişat: vă veţi comunica dacă aveţi cărţi bune printr-un mic semn cu piciorul pe sub masă. Evident, nu ar fi înţelept să jucaţi pe bune, prietenii tăi de la masă trebuie să ştie asta şi să îţi fie complici, altfel vei pierde toţi banii de roşu ca racul ce te faci iar mâine nu vei avea bani nici să-i plăteşti taxiul să se care mai repede la ea acasă în caz că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor tale. După poker, dacă atingerile ilicite nu au fost de ajuns, jucaţi adevăr şi provocare. Astfel îţi va dezvălui secretele ei, după care va găsi ca justificare cum că tu eşti de încredere şi este în siguranţă când îţi împărtăşeşte trăirile ei cele mai intime, iar tu va trebui să te prefaci interesat şi să o mângâi afectuos pentru a nu opri eliberarea de oxitocină, hormonul implicat în ataşament care (numai) atunci când creşte,duce la atingeri şi mai îndrăzneţe.

Mai vrei una? Împuşti mai multe iepuroaice dintr-o lovitură. Adică bifezi mai multe tehnici dintr-un foc. Îi spui că te-au învăţat babele de la ţară cum să ghiceşti în palmă şi, just for fun, nu că ai crede tu în aşa ceva, îi iei mâna într-a ta. Te poziţionezi foarte aproape de ea, te uiţi ba în palma ba în ochii ei (vezi să nu ajungi la degetul ei mic) în timp ce cu arătătorul îl urmăreşti pe piele fiecare linie cu mişcări fine, cât mai senzuale fără să devină totuşi suspecte sau de prost gust (îţi dai seama după limbajul ei non verbal dacă îi place sau se simte deranjată). În acelaşi timp îi spui blabla-uri despre linia vieţii, după care treci la cea a inimii, strecori ca din întâmplare că se va căsători din dragoste cu un tip pe care-l va întâlni la în jurul vârstei de cât are ea acum şi că îi este scris în palmă că va fi foarte fericită alături de el (dacă e căsătorită anunţ-o cu regret că vezi o cumpănă, probabil un divorţ urmat de o întâlnire providenţială). Cu aşa ceva nu ai cum să dai greş, ai folosit şi soul gazing şi touch and sexuality, şi efectul proximităţii, ba chiar ai antrenat şi un pic de autodezvăluire, pentru că sigur pe parcursul acestui exerciţiu îţi va da un feed-back şi va începe să vorbească despre ea: da, da, aşa e, mie îmi dictează inima de obicei (hm, semn bun, pică repede, bagă-i o replică de genul: bine faci, linia inimii e clar definită, sigur îţi dictează bine).

Încă două-trei recomandări, pentru viitorul relaţiei: nu o lăsa să poarte haine sau accesorii care nu sunt originale, chiar dacă pe ea nu o deranjează şi insistă că nu are nevoie de haine de firmă. De ce? Studiile arată că atunci când purtăm ceva contrafăcut sau imitaţii cresc şansele să ne purtăm imoral sau să trişăm şi în alte situaţii. Aşa că mai bine cumpără-i tu lenjeria aia de la Victoria’s Secret decât să se îmbrace într-un body contrafăcut şi să ajungă să-l îmbrace (pardon, dezbrace) mai târziu în patul altuia. Apoi, oricât de subţiri ar fi buzele ei (cică astea cu buze subţiri sunt ale dracului, ai auzit şi tu?), nu o trimite să-şi injecteze botox pentru că îi va fi afectată sensibilitatea muşchilor faciali şi automat nu va mai simţi întreaga gamă de emoţii pe care le trăieşte acum. Cât despre implantul cu silicon….ia mai gândeşte-te! E posibil ca sânii ei să nu mai fie la fel de sensibili la atingerile tale după intervenţie şi să interpreteze asta ca pe o scădere a atracţiei sexuale faţă de tine, deci va dori să-şi verifice ipoteza experimentând şi cu alţi bărbaţi.

Sper că ţi-am mai aprins nişte beculeţe (ecologice) în cortexul anterior cingulat, insula (şerpilor?) şi nucleul caudat, de aici încolo te descurci pe cont propriu, ai totuşi adresa mea de email în caz că întâmpini dificultăţi sau apar nelămuriri şi situaţii noi, neprevăzute. Pentru că simt  (undeva prin chakra Swadhisthana) că nu ai înţeles prea bine rolul ariei ventral-tegmentale în apariţia dragostei romantice, îţi mai dau o sursă bibliografică, cu încrederea că te axezi pe informaţii şi nu te laşi furat de peisaj: http://www.psychologytoday.com/blog/thriving101/201102/brain-study-reveals-secrets-staying-madly-in-love.

Stai aşa, unde te grăbeşti? Trebuie să repetăm! Nu am terminat chestionarul de la începutul articolului. Te rog să reiei şi să produci un număr de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) pentru situaţiile de dedesupt (sau era cu b?):

1. În timpul liber stau mai mult singur sau cu amicii decât cu ea.

2. Uit să îi spun cât de mult contează pentru mine.

3. Nu o ajut la treburile domestice.

4.Nu reuşesc să o ascult cu atenţie când îmi povesteşte câte ceva.

5. Nu o sărut, nici nu o mângâi prea des.

Fă abstracţie de ce ai răspuns iniţial, deasupra, şi spune-mi cum ţi-ai autoevalua implicarea în relaţie? În mod normal ai ajuns la un scor mai mic, deşi singura diferenţă este că primul set conţinea afirmaţii, iar ultimul negaţii. Dar dacă prima dată te-am lăsat să te concentrezi pe ceea ce faci bine, acum la sfârşit te-am forţat să vezi şi ceea ce nu prea faci, ca tu singur să te tragi la răspundere şi, eventual, să iei măsurile, şi ele furnizate deja de mine mură-n gură.

PS: dacă partenera ta observă vreo schimbare în bine şi este curioasă ce s-a întâmplat, fă-mi legătura cu ea, am şi pentru ea câte ceva!