Dacă tu nu te-ai fi născut

Rămăsese că dacă totul decurge normal voi continua discuţia despre liberul arbitru şi libertate (ca sentiment subiectiv, altfel nu aş putea spune cum de avem libertate în absenţa liberului arbitru). Nope! Data viitoare…cred. Uite aşa, ca să mă simt mai puţin parte dintr-un univers determinist!

Iar vin sărbătorile. Vrei să ne uităm împreună la un film? It’a wonderful life (1946) este considerat unul dintre mai frumoase filme de Crăciun din toate timpurile şi nu ar strica să te uiţi dacă nu cumva ai intoleranţă la zahăr şi la îngeraşi. Clarence Oldboy este un înger de clasa a doua, adică se zbate pe lângă Doamne Doamne ca peştele pe uscat să îi dea şi lui nişte aripi pentru ca a ajuns de râsul lumii…pardon, de râsul celorlalţi îngeri, mai descurcăreţi şi ceva mai isteţi (cine a zis că în Rai scapi de competiţie şi de comparaţia socială? nu cumva te-ai plictisi?) Până la urmă se alege cu un târg mai bun decât cel faustian: va primi aripi dacă îl salvează pe George Bailey de la moarte, adică dacă îl convinge să nu se sinucidă pe acest bărbat aflat într-un moment de cotitură (se pregătea să dea colţul, să se arunce de pe pod tocmai de Crăciun pentru că aproape îşi pierduse afacerea, casa şi chiar numeroasa familie din cauza unor încurcături financiare). A win-win situation în care îngerul se descurcă de minune, îi vine o idee genială pe care i-o vor fura ulterior psihologi renumiţi precum Sonja Lyubomirsky, Daniel Gilbert sau Timothy Wilson: îl ia pe George la o plimbare prin orăşelul natal să îi arate cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut. Noroc că tipul ăsta făcuse ceva fapte bune la viaţa lui: când era mic îşi salvase fratele de la înec (iar acesta, la rândul lui, a fost mai târziu pilot de război şi a salvat foarte mulţi oameni doborând rachetele ce îi aveau ca ţintă); apoi a sesizat că farmacistul pentru care lucra era cât pe ce să otrăvească un copil din greşeală  (aflase printr-o telegramă că îi murise fiul şi, derutat, încurcase borcanele cu medicamente); păstrase mica afacere de familie şi ajutase astfel întreaga comunitate ţinând piept unui speculant fără scrupule a cărui singura grijă era să facă şi mai mulţi bani indiferent de consecinţe; nu în ultimul rând, se căsătorise cu fata pe care o iubea şi aveau mai mulţi copii împreună. În lumea (paralelă) în care îl însoţeşte însă îngerul, nimic din toate lucrurile astea minunate nu s-au întâmplat, iar George vede ce gol ar fi lăsat lipsa lui în viaţa celor apropiaţi dar şi a întregii comunităţi: fratele lui s-ar fi înecat, farmacistul ar fi otrăvit copilul în mod accidental, ar fi făcut mulţi ani de închisoare, iar apoi ar fi ajuns cerşetor, afacerea de familie ar fi fost preluată de bogătaşul cel fără milă şi oamenii din oraş ar fi avut numai de suferit, unchiul său şi-ar fi pierdut slujba şi minţile, fiind acum închis într-un ospiciu, soţia nu s-ar fi căsătorit niciodată, iar copiii lor nu ar fi existat. În faţa acestei „reprezentaţii” personajul nostru înţelege că a fost şi este mereu important pentru ceilalţi şi se întoarce acasă unde sărbătoreşte împreună cu familia şi prietenii strânşi în jurul bradului.  , spune, din braţele sale, fetiţa lui în timp ce undeva mai sus Clarence este în sfârşit upgradat devenind a full-blown angel. (Acum, pentru a echilibra balanţa, despre altfel de îngeri poţi citi în poeziile lui Nichita Stănescu, aici şi aici) 

  

Te întrebi oare dacă tribulaţiile lui George Bailey au avut vreun efect pe termen lung? Cum să nu! Se numeşte, în psihologia socială şi pozitivă, efectul George Bailey. Probabil că ştii cât de important este, în dinamica well-beigului tău, să te simţi recunoscător pentru ceea ce ai şi ceea ce primeşti de la viaţă. Un exerciţiu recomandat foarte des este cel al enumerării sau trecerii în revistă (de preferat în scris) a lucrurilor bune care ţi s-au întâmplat azi sau în ultima săptămâna, în scopul conştientizării şi aducerii aminte că ele există şi îţi fac viaţa frumoasă în fiecare zi, mai ales dacă nu le laşi să treacă neobservate. Counting your blessings se numeşte tehnica şi pare a fi eficientă…dar nu la fel de eficientă precum efectul Geroge Bailey, în care avem o diferenţă de nuanţă ce mută un pic perspectiva. De ce uităm să apreciem micile sau marile miracole cotidiene şi chiar prezenţa persoanelor dragi (bine, şi a animalelor, mă grăbesc să adaug acum sub „presiunea” dulce a colţilor…nu, a  privirii celei mai drăgălaşe căţeluşe din lume)? Pauză de pupat jăvruţa…aşa. Păi uităm pentru că le percepem drept de la sine înţelese, mereu acolo, familiare şi cât de cât previzibile. Intervine adaptarea hedonică. Daniel Gilbert continuă să mă surprindă în mod plăcut cu articolele sale din domeniul affective forecasting, prin care încearcă să afle, printre altele, cum putem împiedica adaptarea hedonică să se producă sau măcar cum să îi atenuăm efectele pentru a experimenta emoţii pozitive o perioadă cât mai îndelungată. Într-un articol din 2008 publicat împreună cu Timothy Wilson şi Minkyung Koo din pădurile virgine…pardon, de la Universitatea Virginia, Gilbert a ajuns la următoarea concluzie: subiecţii care au fost instruiţi să descrie cum li s-a întâmplat ceva frumos în viaţă (cum au primit un loc de muncă pe care şi-l doreau, cum au publicat primul articol într-o revistă de specialitate sau cum şi-au întâlnit actuala parteneră) au trăit o oarecare amplificare a stării de bine şi a emoţiilor pozitive faţă de grupul de control, dar mai degrabă nesemnificativă şi mult mai mică decât un alt grup experimental, cel al participanţilor care au scris cum ar fi fost ca acel lucru extraordinar să NU se fi întâmplat niciodată. Este contraintuitiv, pentru că ne-am aştepta mai degrabă să ne întristăm atunci când ne imaginăm o viaţă fără omul pe care îl iubim sau fără realizările profesionale pe care le-am obţinut. Însă prin sustragerea mentală (mental subtracting) a tot ce au însemnat acele evenimente pentru noi, prin focalizarea pe posibila absenţă decât pe prezenţă se produce un efect de contrast care înlătură adaptarea hedonică şi creşte sentimentul de apreciere. Efectul de contrast este de altfel o formă de gândire contrafactuală la care mulţi dintre noi apelăm, dar mai ales în cazul unor evenimente negative, pentru a atenua pe cât posibil emoţiile neplăcute. De câte ori nu ai auzit şi tu „Putea să fie şi mai rău, a avut un accident, dar bine măcar că e în viaţă” sau „Am luat un şase, dar zic mersi că nu am picat examenul”? Asemenea raţionamente sau consolări sunt foarte frecvente când s-a întâmplat ceva nasol. Puţini dintre noi folosesc însă efectul de contrast pentru amplificarea emoţiilor pozitive când am trăit ceva deosebit de frumos. Pur şi simplu nu ne trece prin cap să ne gândim aşa: „Puteam să nu o întâlnesc niciodată pe soţia mea, a fost o întâmplare fericită să fie şi ea la petrecerea de acum cinci ani, mai ales că mi-a zis că ezitase îndelung dacă să vină sau nu. Era de ajuns o secundă să se fi răzgândit şi acum nu am fi fost împreună iar copiii ăştia ai noştri, cu ţipetele lor cu tot, nu ar fi existat”.

Încearcă şi tu. Cât de puţin probabilă, surprinzătoare şi norocoasă a fost întâlnirea ta cu ea? Scrie ce ar fi putut să se întâmple astfel încât voi doi să NU vă fi cunoscut. Ce alte lucruri încântătoare nu ar fi fost acum prezente în viaţa voastră? Cum crezi că ar fi arătat acum o zi obişnuită din viaţa ta, dar fără ea? Ai nevoie doar de un strop de imaginaţie, nu e necesar să îţi trimit un înger păzitor să te ajute (sau trebuie?). În caz că te surprinzi având nişte fantezii ciudate despre ce bine te-ai simţi fără ea…e o problemă, depăşeşte cadrul de interes al acestui articol.

Şi acum, ca să ne menţinem într-o zonă sigură, fă-o să experimenteze efectul Bailey. Pentru a fi însă ultra-sigur, mai toarnă-i un pahar de Baileys (Irish Cream)!

PS: Filmul se găseşte pe diverse site-uri, iar articolul It’s a Wonderful Life: Mentally Subtracting Positive Events Improves People’s Affective States, Contrary to Their Affective Forecasts poate fi citit aici.  Pe Sonja o achiziţionezi de pe Amazon. Pe ea însă nu ştiu unde o găseşti.