50 de idei. Doar dacă iei Memo Plus

În seara asta viaţa m-a purtat pe cărările ce duceau înspre hypermarketul Cora- m-a împins la propriu de la spate, bine că nu a îndrăznit să-mi dea şi câteva şuturi în fund, nu de alta dar îşi rupea piciorul. La un moment dat m-am trezit contemplând secţiunea de cărţi, mai precis lucrările apărute în colecţia IQ23O a editurii Litera, din care face parte şi Memoria Inteligentă a lui Joshua Foer. Dar nu ea mi-a atras atenţia, ci o carte intitulată "50 de idei geniale care au schimbat omenirea". Era la ofertă. Iar prin ofertă trebuie să înţelegi (şi să reţii) că se vindea alături de un pacheţel sau de o folie de...Memo Plus. M-am întrebat de ce ea şi nu cartea lui Foer. Mi-am şi răspuns (da, mai nou mă întreb şi îmi răspund singură, lucru ce îmi place la nebunie, întrucât aud doar ce vreau să aud, dar îmi rezolv disonanţa spunându-mi că de fapt am reflectat critic, chiar maieutic). Probabil (vezi, nu spun sigur, da?) că băieţii de la editură s-au gândit că 50 de idei, mai ales geniale, sunt mult prea greu de reţinut de orice cititor şi, plini de compasiune, au introdus în ambalaj şi micuţele pastile cu rolul de a sprijini operaţiunea de înmagazinare a informaţiilor, pe bază unor coduri de bare cognitive uşor de reactualizat în viitor. Am vrut să o cumpăr şi eu, alături de un mic dejun cu Socrate, aşa că mi-am propus să mă întorc la raft înainte de a mă indrepta spre casă (să zicem că cea de marcat, că doar nu plecam acasă fără să plătesc), după ce îmi cumpăr de mâncare. Doar că odată ajunsă la rafturile cu de-ale gurii am fost furată de peisajele delicioase şi am uitat să revin la cartea cu Memo Plus. 

Just world hypothesis. Or, better, just world fallacy

Citeşte te rog următoarele fragmente şi vezi dacă ţi se par cunoscute - sunt aproape sigură (da, pe surse- manuale de introducere în statistică şi în calculul probabilităţilor) că ai fost şi tu martor, dacă nu chiar participant, la discuţii de tipul:

1. A: - A murit directorul executiv. A făcut infarct, n-avea săracul decât 44 de ani.

B: -Era bolnav?

A: -Nu, n-avea nici pe dracu’.

B: Fuma?

A: Nu, nu fuma şi nici cu băutura nu se omora...

B: Poate era supraponderal

A: Nu, chiar deloc, mânca sănătos, juca tenis de două ori pe săptămână.

B, din ce în ce mai iritat: S-a supărat de ceva?

A: Nu ştiu, umblă vorba că nu se înţelegea pre bine cu fii-su, ca nu vrea să dea la A.S.E.

B, luminându-se la faţă: Ahaa! Asta trebuie să fie! Stresul, necazurile, certurile. Odihnească-se-n pace!

2. A: Ai auzit, fată, ce a păţit vecina de la 3? A fost violată aseară, pe la 8, în parc.

B: Ce căuta în parc la ora aia?

A: Păi la 8 era plin parcul. Din câte am înţeles s-a apropiat unu’ de ea, a scos un cuţit, i-a zis că dacă ţipă o taie şi şi-a dus-o în boscheţi.

B: Auzi, nici nu mă mir. Tu ai văzut-o cum umblă pe stradă, cu fustele alea neterminate de nici fundu nu-l acoperă? A căutat-o cu lumânarea, îţi spun eu.

3. A: Ia uite-o pe tanti Geta, are ochiul bandajat. Iar a snopit-o bărbat-su în bătaie. Nici nu mai ştiu cum arată fără plasturi pe faţă.

B: Da’ cine-o pune dragă să stea cu el? Eu plecam de la prima palmă şi nici că mă mai întorceam. Las-o-n pace să moară în bătaie dacă atâta o duce pe ea capul..

Aş putea continua generarea de situaţii similare dar nu cred că mai este nevoie, probabil s-au (re)generat deja câteva în propria-ţi memorie sau imaginaţie. Eşti dezgustat de atitudinea lui B, de reacţiile lui la aflarea nefericitelor întâmplări (da, şi moartea e o întâmplare, mai mult sau mai puţin accidentală, uneori incidentală) prin care trec semenii săi? Sigur că eşti, ai şi tu pe undeva un rest de suflet imun la presiunile materialismului ce „animează” întreaga comunitate ştiinţifică din zilele nooastre. Şi totuşi....poţi să crezi că acele reacţii se datorează unei iluzii în general pozitive şi benefice? O iluzie pozitivă (asemănătoare cu biasul optimismului) care uneori are şi efecte negative (it backfires, pe principiul unde dai şi unde crapă, pentru că în creierul nostru nu există un soft atât de performant care să „computeze” sau să ia în calcul toate datele, aşa că ne mulţumim cel mai adesea cu nişte aproximări vagi). Se numeşte ipoteza lumii drepte, just-world hypotheses sau just-world fallacy şi intră în categoria biasurilor cognitive. Este credinţa de multe ori, atenţie! implicită (şi neconştientizată) că trăim într-un univers corect în care fiecare primeşte ceea ce merită, astfel încât acţiunile noastre au consecinţe previzibile, pe măsura faptelor săvârşite. Ce semeni aia culegi. Sigur, doar dacă eşti grădinar prin Eden, altfel, în livezile postlapsariene (ma folosesc de blog sa repet cuvinte noi, invăţate de curând, nu contează din ce (sau de pe a cui) limbă), se mai întâmplă ca de la o nevinovată adiere de vânt să te trezeşti cu recolta spulberată de ditamai furtuna sau să fii luat în ochiul ei de o tornadă, poate chiar de un uragan cu nume (oare de ce?) de femeie (pentru că suntem isterice şi asta merităm, de-aia! just world, hihi).

Ipoteza lumii drepte presupune că există o justiţie divină (sau cosmică, misterioasă sau cum vrei tu să o mai numeşti, în funcţie de credinţele tale spirituale) a cărei sarcină (la termen, nu există avort spontan sau provocat, nici malformaţii congenitale) este restabilirea dreptăţii şi împărţirea echitabilă a recompenselor şi pedepselor, cam ca un Moş Crăciun care îţi aduce cadouri dacă ai fost cuminte, o nuia dacă nu ai ascultat-o pe mama (bad, bad boy) sau nimic dacă....nu, ultima variantă e dintr-o altă lume, paralelă şi mai puţin justă, unde morile de vânt sunt exact ceea ce par a fi, adică mori de vânt (da, Freud, a cigar sometimes is just a cigar, acum scoate-ţi trabucul din gură sau vei muri de cancer într-o zi…a, deja ai murit? aşa-ţi trebuie!).

Credinţa într-o lume dreaptă am spus că este o iluzie pozitivă deoarece corelează cu un well-being ridicat, funcţionând ca un fel de scut împotriva depresiei, iar în plus are un rol energetic şi motivator, dinamizator. Pe de o parte eşti mai înclinat să te comporţi faţă de ceilalţi conform celebrei reguli de aur: „Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine” cu varianta „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” sau să încerci să duci la bun sfârşit un proiect atunci când eşti sigur că eforturile tale vor fi cumva monitorizate şi recompensate de cel care reglează conturile în acest univers şi realizează, lună de lună, balanţa contabilă. Pe de altă parte, ai şanse mai mari să experimentezi, dacă nu mai multe emoţii pozitive, atunci măcar mai puţine emoţii negative (cele două neaflându-se, contrar opiniilor populare, pe un continuum al unei axe comune, ci mai degrabă pe două „linii” paralele), să înregistrezi un scor scăzut la factorul nevrotism din Big Five, deci să ai un nivel al anxietăţii mai redus câtă vreme crezi („a fundamental delusion”, cum e numită ipoteza lumii drepte de însuşi primul său teoretician, Melvin Lerner) că ţi se pot întâmpla doar lucruri corecte şi juste, tu fiind de altfel o persoană cu calităţi peste medie, ca marea majoritate a oamenilor ce trăiesc pe o planetă guvernată mai degrabă de biasuri de tipul self-serving decât de legi statistice impersonale şi indiferente la „miracolul” şi „inefabilul” existenţei umane (a fine-tuned universe, of course!). Ceea ce te face să te duci în fiecare seară la culcare cu încrederea un pic naivă că te vei trezi şi a doua zi (Hume ştie de ce crezi asta- vezi the problem of induction) şi că vei avea un somn liniştit, eventual populat de zeiţe sau fetiţe dătătoare de poluţii nocturne ce te vor face de dimineaţă să te întrebi dacă a fost vis sau realitate. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi, nu? Da, poţi fi sigur că un cutremur devastator în zona Vrancei va fi intimidat de frumuseţea lenjeriei tale de pat bine întinse la colţuri, drept pentru care va face o mică piruetă şi va ocoli tocmai blocul tău, netulburându-ţi visele, fanteziile sau, după caz,isprăvile nocturne.

Şi totuşi nu este nevoie să ai un IQ peste medie (dar tu sigur că eşti la vreo două abateri standard în stânga (ups! femeile încurca mereu stânga cu dreapta, scuze, scuze!), nu mă îndoiesc de abaterile astea ale tale că mă bate Dumnezeu şi se abate vreun cataclism peste mine să-mi închidă de tot gura cea spurcată) ca să observi că în jurul tău se petrec însă lucruri ce nu par a fi un paragon al dreptăţii şi justiţiei cosmice. Ce faci atunci? Recunoşti că trăieşti într-o nedreaptă? Haha, da’ ce eşti prost? (a se citi eşti dispus să trăieşti recunoscând un adevăr dureros în loc să te agăţi de o iluzie confortabilă ce îţi aduce mai multe avantaje practice decât adevărul, numit şi cea mai bună ipoteză, pentru că şi pretenţia de a avea certitudini este la rândul ei o iluzie). Normal că vei continua să crezi într-o lume dreaptă. La naiba cu adevărul, cu dovezile, cu common sense, chiar şi cu observaţiile tale sau cu cortexul frontal intimidat de amygdală. Oamenilor de mai sus li s-au întâmplat lucruri nedrepte? La naiba şi cu ei! Au meritat! Au făcut ei ceva de şi-au atras şi provocat moartea, violul sau violenţa domestică. Credinţa (pozitivă) într-o lume dreaptă are drept efect secundar învinovăţirea victimei, un fenomen larg întâlnit în viaţa de zi cu zi şi studiat în psihologia socială. Acum îţi poţi vedea liniştit de măruntele (pardon, măreţele) tale îndeletniciri cotidiene pentru că ai pus o distanţă psihologică între tine şi cei care păţesc asemenea nenorociri. Tu nu eşti ca ei. Tu ai un stil de viaţă sănătos şi te enervezi foarte rar, deci un atac de cord este exclus. De asemenea, nu porţi fuste atât de scurte, poate chiar te îmbraci numai în pantaloni, aşa că nu vei provoca nici un violator prin parc. Nici nu ai tolera un comportament agresiv al partenerei tale (sau partenerului), prin urmare nu meriţi o bătaie domestică care să te lase cu buza umflată în asemenea hal că nici ochii nu ţi se mai văd.

Credinţa într-o lume dreaptă te face să simţi mai puţină compasiune pentru cei care se află într-o situaţie dificilă. (nu, nu este valabil şi pentru tine însuţi, când tu păţeşti ceva de vină sunt mereu ceilalţi). Credinţa într-o lume nedreaptă te predispune însă la o anxietate mai mare, întrucât te vei confrunta cu absurdul, cu aleatorul, cu lipsa de sens, cu fragilitatea, efemerul şi precaritatea existenţei; dar şi la o putere mai mare de a empatiza şi de a manifesta compasiune şi înţelegere faţă de „tovarăşii” de călătorie tăi îmbarcaţi şi ei în aceeaşi croazieră absurdă cu singura destinaţie finală „naufragiul”. 

Cum faci să găseşti un echilibru, adică (numai dacă vrei să trăieşti având credinţe adecvate la realitate, măcar atât cât putem cunoaşte din ea pe baza unor metode de încredere) să renunţi la fanteziile dreptăţii divine sau universale dar în acelaşi timp să găseşti în tine motivaţia de a investi realitatea cu un sens personal şi să îţi păstrezi o stare psihica pozitivă? Sunt mai multe metode sau variante, un rol important aici l-ar avea şi virtuţile şi punctele tale tari (taxinomia lui Seligman). De exemplu, o calitate precum „aprecierea frumuseţii şi excelenţei” te va ajuta să te bucuri de o multitudine de aspecte ale vieţii şi să simţi chiar recunoştinţă pentru faptul că ele există (o formulă matematică elegantă, o poezie, o piesă de teatru, culorile toamnei, un număr reuşit de…gimnastică artistică, nu fi pervers!). La fel şi altele, chit că vorbim de curiozitate, dorinţa de a învăţa, iubirea sau responsabilitatea socială, lucrul în echipă (Citizenship). Tot ce trebuie să faci este să îţi creezi condiţiile în care „tăriile” (ups!) tale principale să se poată manifesta cât mai plenar: dacă preferi munca în echipă îţi vei alege o profesie pe măsură, iar dacă eşti foarte curios poţi încerca o carieră în serviciile secrete sau în psihoterapie (glumeeesc!). 

Ca o soluţie generală însă: fă mişcare şi vei secreta (de la secreţie, nu de la secret, ok?) proteina numită BDNF, altă minune ce ţine depresia la distanţă. De unde mai ştiu si chestia asta? De la domnul Seramis Sas, evident: http://www.sasseramis.ro/fertilizatorul-simpatic-sau-despre-gradinarit-in-propriul-cap. (Dacă nu mă înşală memoria şi dacă nu sunt o victimă precoce a unei demenţe incipiente pe care o merit cu vârf şi îndesat (iar ups!) pe motiv de vieţi anterioare zbuciumate şi destrălăbate (typo? nu sunt sigură) iar prin vieţi anterioare înţeleg, desigur, tot ce s-a întâmplat mai devreme de astăzi, ca să nu zic de clipa prezentă, pentru că ne transformăm neîncetat şi în fiecare moment mai moare câte o versiune a noastră, în ciuda impresiei de identitate în continuitate). Şi ca să vezi coincidenţă, că tot vorbeam de lup (Homo homini lupus, nu că Seramis ar suferi de licantropie), a scris şi dumnealui astăzi despre lumea dreaptă. Nu, nu ne-am vorbit, nici nu am urlat la luna plină la unison. Cu toate acestea, cineva acolo sus (the man on the moon?) ne-a auzit tăcerile şi s-a gândit să facă ceva dreptate. Nu, nu a reuşit! Dar poate încearcă mai mult data viitoare. (Nu vreau să îl descurajez, empatizez cu dezamăgirea sa). 

Puterea situaţiilor. Partea a-II-a

Hai să-ţi spun o poveste, vrei? A fost odată ca niciodată un păstor pe nume Gyges; într-o zi a fost surprins de o furtună în urma căreia s-a cutremurat pământul şi la picioarele lui s-a căscat o prăpastie. Curios din fire şi având probabil un scor înalt la factorul din Big Five numit deschiderea către experienţă, Gyges a coborât în ea şi a găsit acolo un cal de aramă în interiorul căruia era un om mort, cu un inel pe deget. A luat inelul şi a constatat că acesta avea puteri miraculoase: când îl întorcea către el, Gyges devenea invizibil. „Văzând” acestea, eroul nostru a făcut în aşa fel încât să ajungă la curtea regelui. Folosindu-se de noile abilităţi a ajuns nu doar la curte, ci chiar în patul reginei, unde probabil că a rămas o vreme vizibil; cert este că reginei i-a căzut cu tronc păstorul şi împreună au complotat uciderea regelui, apoi au rămas amândoi la cârma ţării. Cumva povestea asta ţi se pare cunoscută, îţi aduce aminte de altceva? Poate de...un film? Hm…da, Stapânul Inelelor s-a inspirat din mitul lui Gyges, mult timp după ce Platon l-a descris în Republica, pentru a susţine ideea că oamenii, atunci când au posibilitatea, devin egoişti, nedrepţi, poate chiar ucigaşi:

„Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină pe calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără sa se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Insă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte”.

În articolul precedent îţi prezentam o situaţie ipotetică în care un necunoscut ar fi putut beneficia de o mână de ajutor din partea ta. Mână pe care i-o dădeai sau nu, în funcţie de caracteristicile situaţiei, de elementele contextuale mai mult decât de trăsăturile tale stabile de personalitate. Marea provocare a psihologilor evoluţionişti este însă să explice de ce suntem capabili de altruism îndreptat spre o persoană care nu ne este rudă de sânge, cu care este chiar foarte puţin probabil să interacţionăm în viitor (adică să ne întoarcă într-un fel serviciul, conform modelului altruismului reciproci). Daca aceste comportamente s-au perpetuat, trebuie că ele au conferit iniţiatorilor unele avantaje în materie de supravieţuire şi reproducere, şi că dezavantajele evidente (împarţi resurse preţioase cu un străin) au fost mai puţin importante decât beneficiile. Şi ce au oamenii de câştigat când ajută pe cineva cu care poate nu se vor mai întâlni niciodată? Un capital de imagine. Foarte important, deloc de neglijat.

Este în interesul tău să fii bine văzut de grupul din care faci parte, sa treci drept o persoană de încredere, dispusă să coopereze şi să renunţe la o parte din resursele şi chiar din drepturile sau libertăţile sale în vederea unui scop mai înalt, cum ar fi binele comunităţii. Micile tale opere de binefacere vor avea astfel funcţia de signaling: la fel cum păunul îşi etalează penajul atunci când caută să se împerecheze, tu, la nivel inconştient, eşti programat să „etalezi” diverse gesturi care să le sugereze celorlalţi cum că ar fi in interesul lor să te aleagă pe tine ca partener sexual (mai ales femelele) sau ca invitat la cină. Contează mai puţin dacă îl mai revezi vreodată pe cel pe care l-ai ajutat adineauri şi mai mult faptul că acţiunea ta a fost remarcată, observată de membrii grupului din care faci parte. Aceştia din urmă vor trage concluzia că la fel vei proceda, la nevoie, pentru oricare dintre ei. Ţii minte exemplul la care te-am invitat să meditezi? Cineva are nevoie de sprijunul tău la scurt timp după ce ai donat o sumă de bani unei organizaţii caritabile. Studiile spun că sunt şanse mari ca în această situaţie să nu faci nimic. De ce? Pentru că deja ai făcut dovada altruismului şi generozităţii tale, astfel încât nu mai este nevoie să te afirmi încă odată la un interval atât de scurt de timp. 

Ce spune asta despre noi? Că suntem preocupaţi în primul rând de reputaţie. Nu de soarta celor cu care intrăm în contact, ci de felul în care vom fi priviţi, judecaţi, evaluaţi în momentul în care acordăm sau nu ajutorul. Urmărim consecinţele gestului nostru, maximizarea propriului fitness adaptativ. Desigur, asta se întâmplă în subsol; la nivel conştient ne vom auto-felicita pentru abnegaţia manifestată.

Cu cât sunt mai multe şanse să fii văzut de membrii grupului tău, cu atât te vei comporta mai altruist şi vei fi mai cooperant. Această tendinţă (acest calcul inconştient efectuat rapid de mintea noastră) poate fi manipulată, pardon! folosită cu inteligenţă de cei interesaţi de promovarea comportamentelor prosociale. De fapt nici măcar nu este nevoie să fii efectiv văzut, ci e suficient să fii expus unor indicii din mediu care să îţi sugereze simpla posibilitatea de a fi observat. Cum ar fi poza cuiva care te priveşte frontal, doi ochi desenaţi, ba chiar şi trei puncte dispuse în aşa fel încât să semene cu un ochi. Într-o serie de experimente, subiecţii aşezaţi în faţa unui ecran de calculator pe care era afişată poza unui robot ce îi „privea” au oferit o sumă de bani mai mare altor persoane, în sarcini experimentale de tipul jocul dictatorului sau jocul bunurilor comune.

Atunci când percepi imaginea unor ochi, semnalul este rapid înregistrat şi tradus de creierul tău în următorul mod: „sunt văzut, trebuie să am grijă cum mă port, voi face acele lucruri care sunt considerate dezirabile din punct de vedere social”. Nici măcar nu mai contează că este vorba de ochi fotografiaţi, pictaţi, stilizaţi, reacţia ta este automată, implicită şi, bineînţeles, îţi vei raţionaliza la nivel conştient cu totul altfel comportamentul: „mă simt bine când pot fi de folos cuiva”.  Acum că ştii acest lucru ai la dispoziţie un nudge deloc de neglijat cu ajutorul căruia poţi influenţa subtil acţiunile, poate chiar şi atitudinile (pe care adesea le inferăm, tot automat, din observarea comportamentului) altora. Subordonaţii tăi vor lucra cu mai mult spor dacă pe peretele biroului se află, din întâmplare, un portret, iar soţia ta se va gândi de două ori înainte să formeze numărul acelui tip care i se pare fermecător dacă ecranul telefonului îi afişează o poză cu tine, privind-o fix, cu multă dragoste, evident.

Într-un experiment desfăşurat în cantina unui campus universitar s-a constatat că atunci când afişul „Vă rugăm să debarasaţi masa după ce aţi consumat” a fost însoţit de imaginea unor ochi desenaţi studenţii şi-au dus tăvile în număr mult mai mare decât cei din grupul de control, care au fost expuşi aceluiaşi mesaj scris, dar acompaniat de o imaginea neutră din punct de vedere psihologic- nişte flori.

Dincolo de faptul că ne oferă un insight nu tocmai măgulitor în privinţa naturii altruismului fiinţei umane,  astfel de experimente ne aduc aminte şi cât de limitată este libertatea noastră de a alege dintre mai multe posibile comportamente. Mai mult, cel mai adesea nici măcar nu suntem conştienţi de ce am procedat într-un fel şi nu într-altul, însă ne pricepem să fabricăm explicaţii pe care să le credem, asemenea subiecţilor lui Gazzaniga, cei cu corpus callosus secţionat. Dacă ai fi fost unul dintre clienţii cantinei din experimentul descris anterior, probabil că în zilele în care era afişat mesajul cu desenul ochilor ai fi debarasat masa înainte să pleci, în timp ce în zilele când textul era însoţit doar de poza cu flori ai fi „uitat”. Întrebat de ce, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut că ai fost manipulat subtil în direcţia respectivă. Ai fi găsit în schimb un motiv, poate chiar şi mai multe, unele plauzibile, altele de-a dreptul fantasmagorice, toate departe, în orice caz, de cel real: „eram foarte grăbit”, „am vrut să strâng, dar chiar atunci m-a sunat un amic şi a trebuit să plec”, „am văzut că nici alţii nu şi-au dus tava”, „din cauza oboselii”, „mi-a luat minţile drăcuşorul de pe umărul stâng”, „ a fost un semn că ar trebui ca patronul cantinei să schimbe regulile”.  

În câte alte situaţii nu procedăm oare la fel? Iar eu de ce îmi pun această întrebare acum?

Auzi la mine, de ce?! Păi eu ştiu de ce! Pentru că sper totuşi că situaţia nu este atât de dramatică şi că, măcar într-o anumită măsură, putem fi sau deveni conştienţi de raţiunile din spatele comportamentului nostru. Cât despre altruism şi cooperare, să ştii că sunt cu ochii pe tine! Da, da, la propriu! (aşa-i că simţi cum te gâdil cu genele?). Iar la figurat, te văd! Cu al treilea ochi! Sunt mioapă? Normal că sunt, toţi suntem, tocmai din acest motiv este necesar să ne antrenăm la sportul aruncatului cu privirea la distanţă.

Cum care al treilea ochi? Credeam că ai înţeles…cel format odată cu lecturarea şi înţelegerea unor cărţi, lucrări şi articole din care mai învăţăm câte ceva despre cum funcţionează în realitate mintea umană. Ca de exemplu:

Platon, Republica

Bateson, M., Nettle, D. & Roberts, G. (2006). Cues of being watched enhance cooperation in a real-world setting. Biol. Lett. 2, 412–414

Ernest-Jones, M., Nettle, D. & Bateson, M. (2010) Effects of eye images on an everyday cooperative behavior: a field experiment. Evol. Hum. Behav. 32, 172–178

Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone, Especially Ourselves, Harper.

Puterea situaţiilor. Partea 1

Mini-test de personalitate, just a quick screening ca să te cunosc mai bine (decât te cunoşti chiar tu). Eşti o persoană generoasă? Altruistă? Mai concret, când cineva are nevoie de ajutorul tău, eşti dispus să i-l acorzi? Presupun că ai răspuns afirmativ. Şi nu pentru că locuieşti pe malul lacului Wobegon, ci pentru că cine se aseamănă se adună chiar şi în uriaşa baltă în care s-a transformat de câteva zile draga noastră capitală (dacă m-ai fi prins într-o dispoziţie romantică aş fi numit-o Mica Veneţie şi te-aş fi invitat acum să ne dăm un pic cu gondola pe canal; însă nu m-ai prins! de fapt simpla deschidere a paginii blogului meu este un trigger foarte puternic al manifestării a cu totul altor tendinţe, potenţialităţi şi dispoziţii –asta, aşa, apropo de forţa situaţiei). Ce, e o capcană? Halal încredere ai în mine! De unde până unde ai inferat aşa ceva? Aa, mă cunoşti deja? Adică te-ai obişnuit cu felul meu de a scrie? Nu prea îmi convine (teza acestui articol este că nu avem un caracter stabil), însă în cazul de faţă mă văd obligată să îţi dau dreptate. Parţial! Sigur că este vorba de capcane, dar nu de una, ci de mai multe. Până la urmă, chiar şi fericirea este o mare capcană, dacă ai citit cartea lui Russ Harris (The Happiness Trap), dar pun pariu că nu te-ar deranja să îţi prinzi un pic urechile sau mustăţile în ea. Spui că îţi place să-i ajuţi pe ceilalţi. Nu te lăuda! Nu e mare şmecherie, doar un mecanism adaptativ selectat de-a lungul istoriei evoluţiei pentru a-ţi păstra genele în cărţi- cărţile cu gene transcrise (cu ceva noroc) fără prea multe erori de tipar în ADN-ul urmaşilor- nu vorbesc acum de tradiţia orală, din gură în gură pentru că nu aşa se scriu cărţile sau se fac copiii (ploaia e de vină! şi inteligenţa mea logico-matematică insuficient dezvoltată pentru a-mi permite acum să număr bani; din fericire, stau ceva mai bine cu cea lingvistică, când nu îmi înghit cuvintele sau nu se ascund ele de mine sublingual). Ce ziceam? Nu-mi spune, îmi stă pe limbă! A alunecat! Freudan slip? Nope, poate ego depletion. Sau un pic de febră de la vremea asta neprietenoasă; stai aşa să mă dreg cu un ceai cald de prune fierte. Gata, a crescut şi glucoza cu această ocazie şi am mai făcut rost de câţiva jouli de energie să continui. Repede, că se împrăştie în câmpul energetic şi îmi perturbă chakerele şi-aşa dislocate.

Să zicem că ai ieşit de la muncă şi pe drum treci pe lângă o persoană care a scăpat pe jos un teanc de hârtii pe care încearcă acum disperată să le recupereze, luptând contra curentului atmosferic destul de puternic. Ce faci? Da, ajuţi, cum să nu? Indiferent de situaţii precum cele de mai jos?:

1.    Nu ai dormit mai deloc azi-noapte (nu, nu sunt curioasă ce naiba ai     făcut!)

2.    Persoana respectivă poartă un tricou cu Dinamo, iar tu eşti stelist- vezi stele verzi când întorci cerul cu fundu-n sus în călătoriile tale astrale.

3.    Este rrom- a nu se confunda cu băutura aia care dă tot gustul unei Pina Colada (sau era Piňa Colada?)

4.    Puţin mai devreme ai transferat o sumă de bani unei organizaţii caritabile ce oferă consiliere gratuită victimelor hărţuirii sexuale (de orice sex, hai să nu facem discriminări, acum şi femeile ocupă poziţii superioare în ierarhia unei companii şi cine ştie, din cauza stresului şi-ar putea ciupi asistent managerul de fund; dacă nu le crezi în stare de asemenea fapte dai dovadă de sexism belevolent).

5.    Pe stradă se află în acest moment cel puţin zece alte persoane.

6.    Plouă.

7.    Înainte să pleci o colegă grijulie (da, şi eu sunt plină de aceleaşi prejudecăţi) s-a oferit să termine ea raportul în locul tău (mai contează de ce? zi bogdaproste şi pune o lumânare la morţi- o fi vreo datorie transgeneraţională pe care tipa trebuie să o achite şi te-a găsit tocmai pe tine- se numeste reglare de conturi karmice).

8.    Eşti însoţit de o altă colegă pe care vrei să o impresionezi arătându-i ce tată săritor ai fi pentru copiii ei (calcul inconştient al genelor, la nivel conştient vrei doar să o convingi să vă petreceţi pauza de masă împreună- la motelul de lângă firmă).

9.    Incidentul are loc pe înserate- iar ai făcut ore suplimentare; cu şefa!; la ea în birou.

Nu cumva ţi-ai mai nuanţat răspunsul iniţial? Da, fireşte că ai ajuta pe cineva la ananghie. În unele situaţii! În altele nu. Fiecare dintre contextele de mai sus a fost studiata experimental (mai puţin nr. 6, testată doar empirirc, mai devreme, de moi) de nişte tipi care mie personal nu îmi sunt deloc simpatici pentru că i-am supus unei psihanalize imaginare şi am identificat nişte instincte foarte periculoase camuflate, adică sublimate în onorabila profesie de psiholog social- instincte care, evident, pe mine nu mă caracterizează absolut deloc, indiferent de situaţie. Însă trebuie să le recunosc meritele. Datorită lor (a psihologilor, nu a instinctelor, repet, inexistente!) de exemplu am învăţat să-i privesc cu suspiciune pe cei care simt nevoia să se spele foarte des pe mâini. Dacă mă scoţi la cină şi în timpul mesei te ridici de 3-4 ori să te duci la baie sau foloseşti obsesiv un pachet întreg de şerveţele umede (ar trebui inventat un termen mai puţin conotativ sau mi se pare mie, el fiind de fapt doar denototiav după toate regulile semanticii şi pragmaticii? Lingviştii să mă scoată din ceaţa epistemică în al cărei obscurantism mi-am pierdut reperele semiotice- de la semne de bună purtare) mi se va aprinde un bec. Ce păcate încerci matale să iţi speli? Ce minciuni îmi tot îndrugi de o oră? Crezi că nu am citit despre efectul MacBeth? Ştii la ce mă refer, nu are rost să te prefaci surprins. Hai, mai ia de aici un şerveţel (tot umed), spală-te pe mâini şi citeşte în continuare.  Ceva nelămuriri în legătură cu situaţia nr. 4? Te las să meditezi la ea, nu te ajut de această dată pentru că simt că ţi-am dat deja prea multe explicaţii.

Ai înţeles bine: în unele situaţii ajuţi, în altele nu. Imaginea clasică este cea a unui debate aprins între drăcuşorul şi îngeraşul care te cocoşează fiecare pe câte-un umăr (e bine, vei fi cocoşat simetric dacă nu cumva unul dintre ei câştigă mai toate bătăliile). Adică ai mereu de ales între a face bine şi a face rău. Şi acum vin eu şi îţi dau o veste bună! (Ştiu, eşti şocat! în general eu aduc veştile proaste- surpriză, na! în această situaţie mă port altfel).  Lucrurile sunt mult mai nuanţate, iar o metaforă mai potrivită decât cea care le conţine pe cele două fiinţe născute din imaginarul colectiv ar fi una cu două vietăţi cât se poate de reale din regnul nostru animal: greierele şi furnica. Ştii povestea! Da, de sezon, acum că a venit toamna cu bobocii ei cu tot şi ce ai semănat aia culegi. Nu este ideea mea, mi-a fost plantată în lobi de doi italieni cu care mi-a făcut lipeala Pinker (thanks, dude!) şi în căror carte am avut plăcerea de a mă cufunda ziele trecute ca într-o baie de soare fierbinte şi iluminatoare. Băieţii se numesc David DeSteno şi Piercarlo Valdesolo, îi recomand, sunt pricepuţi, mai ales când lucrează împreună. Iar cartea…cine mai ştie titlul….a, Out of Character: Surprising Truths About the Liar, Cheat, Sinner (and Saint) Lurking in All of Us.

De ce spun ei că ar trebui să renunţăm la vechea poveste cu îngeri şi demoni? Pentru că în viaţa reală nu este atât de uşor de stabilit ce este rău şi ce este bine la modul absolut, nici a cui voce ar trebui să o asculţi în fiecare moment. Apoi, lupta nu este niciodată corectă, iar factorii contextuali, de care de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, contează foarte mult în această ecuaţie cu destule necunoscute. Ştii că dacă te afli într-o încăpere slab iluminată ai mai multe şanse să te comporţi incorect sau imoral? Poate acum după ce ţi-am zis asta pare logic şi normal, dar mă îndoiesc că ai fost vreodată cu adevărat atent la acest aspect până în prezent sau că ţi-ai explicat unele fapte (şi) în ne-lumina volţilor becului de pe tavan. Analogia esopiană ne permite în schimb să vedem micile bătălii ce se dau în conştiinţa noastră dintr-un alt unghi, diferit de polaritatea bine/ rău. Furnica a muncit toată vara pentru că a avut în vedere interesele sale (şi ale furicarului) pe termen lung. Greierele în schimb a trăit clipa de parcă toamna ar fi stat într-un sac, iar acum se lamentează patetic „cri cri cri, toamnă gri, nu credeam c-ai să mai vii”. Sic! na că a venit! Interesul pe termen  scurt nu a fost suficient să evacueze toamna din calendar, iar acum va suporta consecinţele purtării sale lipsite de responsabilitate, mai ales că şi cumătra furnică pare destul de rasistă, favorizând şi ajutând doar exemplarele din aceeaşi specie.

Ai trecut şi tu prin asta, nu? Ies la alergat sau mă uit la televizor? Comand o salată sau o pizza? Îmi ajut colegii să termine proiectul sau mă fac că sunt foarte ocupat în timp ce admir pozele postate pe Facebook de tipa de la PR? Îi dau un pumn dobitocului care mi-a blocat maşina sau nu spun nimic acum dar la noapte îi înţep cauciucul? (ups! paranteză superfluă, trebuia să mă opresc la nu spun nimic) O agăţ pe tipa asta bună (la suflet) sau mă duc acasă la soţie şi copii? Beau şi a şaptea bere sau plec acasă? Învăţ pentru examen sau joc un fotbal? În week-end plec la mare sau fac o gardă la spital? Descarc de pe internet ultima carte a Patriciei Churchland sau scriu pe blog despre vechile teorii ale lui Freud, deja aflate la liberă (şi gratuită- ambele sensuri) distribuţie?

Dileme clasice de auto-control şi totodată un mod mai relaxat de a privi „binele” şi „răul”, virtutea şi viciul. Şi îţi mai dau o veste bună, deşi nu sunt arhanghelul Gabriel: uneori furnica si greierele se cred la carnaval, la bal mascat, şi se costumează, adică îşi schimbă hainele între ei şi devine destul de greu se stabilit which is which. Care e vestea bună? Vezi dacă nu poţi scăpa de dihotomii şi continuu să gândeşti categorial? Poate că nu e plăcut să ştii că adesea îţi poţi confunda interesele pe termen lung cu cele pe  termen scurt, dar data viitoare când furnica din tine se repede să-l judece pe greiere bine ar fi mai întâi să se auto-observe ceva mai atent, poate cine ştie, descoperă o antenă ce-i iese de sub mască. Te-am pierdut? In literatura de specialitate cand vine vorba despre auto-control se aduc de asemenea in discutie conceptele de miopie si de alegeri intertemporale (intertemporal decision making). Pe scurt, atunci când decizi să îţi aprinzi o ţigară iei în calcul plăcerea sau beneficiile oferite de aceasta în momentul prezent şi te concentrezi mai puţin pe consecinţele pe termen lung (risc crescut de cancer, boli cardiovasculare şi alte minuni asemănătoare). Eşti miop, ai ochelari de cal (nu te autoflata, nu era un compliment, in caz că asociezi termenul cu masculii alfa dintr-o herghelie) şi nu vezi mai departe de lungul nasului (dacă eşti Pinocchio, norocul tău! dar atunci când spui „nasul meu creşte chiar acum” minţi sau spui adevărul?). Renunţi la ani întregi din viaţa ta pentru nişte fumuri care mai costă şi o mică avere daca stai să faci socoteala pe termen lung, eşti la cheremul unei adicţii pe care se pare că nu o poţi controla şi ţi se duce naibii orice credibilitate în faţa copiilor tăi, cărora să nu ai pretenţia de a le mai transmite un mesaj de tipul „fumatul e un obicei dăunător şi stupid”. Dezavantajele din viitor sunt net superioare „avantajelor” din prezent în cazul fumatului, stilului de viaţă sedentar, dietei nesănătoase, consumului exagerat de alcool sau de anumite droguri (spun anumite pentru că în prezent există controverse puternice în ceea ce priveşte efectele pozitive şi negative ale canabisului- consumat după ce ai depăşit vârsta adolescenţei). Însă unui miop îi este greu să „vadă” până acolo, deci va continua să ia decizii proaste pe care le va regreta (prea) târziu.

Este timpul să afli însă că există şi hiperopia (sau hipermetropia) în paradigma alegerilor intertemporale. Există oameni care văd foarte departe în timp, în viitor. I-ai putea numi clarvăzători dacă nu ar avea şi ei o problemă: nu mai văd de aproape, deci pot trece nepăsători pe lângă o găină cu ouă de aur deoarece nu o observă, fiind prea preocupaţi de ideea unei ferme avicole ai cărei proprietari să fie cândva în viitor. Sunt acei oameni care îşi caută ochelarii prin toată casa înainte să înţeleagă că i-au avut tot timpul pe nas. Anat Keinan şi Ran Kivetz au studiat acest fenomen şi, în urma unor experimente în laborator dar şi pe teren, au reliefat existenţa unui alt tip de regret pe termen lung asociat cu hiperopia sau autocontrolul împins la extreme. Să zicem că ai un examen peste o lună la o materie plicticoasă şi eu îţi propun să mergem weekendul ăsta la munte. Fiind conştiincios, mă refuzi şi rămâi să înveţi. Faci asta pentru a evita sentimentul de vină care te-ar chinui dacă ai alege să faci ceva plăcut şi distractiv în loc de ceea ce trebuie. E sâmbătă. Deşi te gândeşti din când în când la mine şi restul găştii care ne relaxăm acum la aer curat şi admirăm peisaje superbe în timp ce tu stai între patru pereţi şi înveţi legile lui Claparede, nu regreţi nimic. Dimpotrivă, eşti tare mândru de tine că ai rezistat tentaţiei şi te feliciţi pentru înţelepciunea şi responsabilitatea de care ai dat dovadă. Buun. Suntem în anul 2020. Între timp ai mai refuzat, fireşte, nenumărate alte drumeţii pentru că aveai de învăţat clasificarea senzaţiilor sau funcţiile limbajului, varianta lui Jakobson. Şi vine un psiholog să te întrebe ce regreţi cel mai mult din timpul facultăţii. Ştii ce vei spune? Că îţi pare rău că nu ai venit cu noi în excursii mai des. La fel dacă toată viaţa ai fost un workaholic (excepţie poate fac aici cei care au avut nu (doar) o carieră sau o profesie, ci o vocaţie) şi ai ratat din acest motiv momente importante din viaţa partenerei şi a copiilor. Spre finalul vieţii sunt şanse mai mari să regreţi că nu ai petrecut mai mult timp alături de cei dragi decât că nu ai muncit suficient. Ai cheltuit un sfert din salariu pentru o rochie pe care să o porţi la prima petrecere la care mergi împreună cu el? Da, e posibil să te simţi vinovată timp de o lună-două şi să te tot gândeşti în câte feluri mai utile ai fi putut folosi acei bani. Dar peste zece ani, când veţi răsfoi împreună albumele cu poze vechi şi vei vedea din nou acea sclipire în ochii lui când ajunge la fotografiile făcute la petrecere iţi vei spune cu siguranţă „Rochia aia a meritat toţi banii”.

Spuneam mai devreme că greierele şi furnica îţi pot juca feste, se costumează unul în hainele celuilalt şi rişti să nu mai apreciezi corect adevăratele tale interese pe termen lung. Care nu, nu sunt mereu atât de evidente. Să presupunem că părinţii tăi te-au recompensat sistematic pentru notele mari obţinute la matematică şi te-au descurajat când ai vrut să faci înot de performanţă. Acum eşti anul 1 la ASE, nu îţi place deloc ceea ce faci şi eşti tentat să dai o tură de bazin în loc să înveţi contabilitate. Dar dai dovadă de autocontrol şi repeţi materia, cu gândul la presupusele avantaje pe termen lung – o promiţătoare profesie în domeniul bancar. Crezi că ai dat ascultare vocii furnicii. Dar dacă ai dat cu piciorul adevăratei tale vocaţii, cea de înotător de performanţă care ar fi participat chiar la câteva concursuri importante şi ar fi iubit fiecare moment din cariera sa pentru o poziţie mediocră într-o bancă pe care de fapt o deteşti? Altă situaţie: fosta prietenă te-a înşelat, v-aţi despărţit în urmă cu câteva luni iar acum nu mai vrei să suferi, motiv pentru care acum te menţii la o distanţă afectivă confortabilă de orice reprezentantă a sexului frumos şi păcătos. Nu vrei să mai fii dus în ispită de nicio Evă şi te concentrezi mai degrabă pe profesie, convins că este în cel mai bun interes al tău. Şi chiar atunci o cunoşti pe ea, cea cu care ai fi putut o avea o relaţie ca-n poveşti-nu, nu mă gândeam acum la poveştile fraţilor Grimm hihi…ba se pare că exact la ele mă gândeam şi m-am mai dat şi de gol, nu?

Dar gata cu gândirea contrafactuală, ai prins ideea. Îngeraşul şi drăcuşorul sunt izgoniţi de pe umerii noştri prea greu încercaţi (deşi credeam că fiinţele angelice nu au masă, deci nici energie de altfel), iar locurile lor au fost luate de un greiere şi o furnică cărora uneori le arde glumă şi nu mai ştii pe cine să asculţi. Dacă totuşi i-ai identificat corect dar ai făcut o prostie şi ai ales gratificarea imediată în locul urmăririi unor scopuri mai valoroase încearcă să te raportezi la acest incident cu realism şi compasiune. Foarte posibil ca lupta să nu fi fost egală: anumiţi factori contextuali au înclinat balanţa înspre greiere fără ca tu să îţi dai seama. Este important să îi cunoşti pentru ca data viitoare să îi poţi lua în considerare şi pe ei. În lipsa informaţiilor necesare, este ca şi cum te-ai pregăti pentru un concurs de lupte greco-romane crezând că adversarul tău are 1metru 70 şi 80 de kilograme şi te trezeşti în faţa unui munte de om pe care nu poţi îl doborî în condiţiile actuale.  De asemenea, când eşti tentat să judeci prea aspru pe cineva care a a cedat ispitelor de moment sau nu s-a comportat aşa cum tu şi ceilalţi v-aţi fi aşteptat, opreşte-te câteva minute şi analizează situaţia în ansamblul ei; adu-ţi aminte totodată că ţi s-a întâmplat şi ţie de multe ori să nu te poţi împotrivi cântecului greierului, că o fiinţă întreagă nu are un singur umăr şi că uneori raţiunile din spatele unor acţiuni aparent incongruente au propriile justificări, chiar dacă ţie acum îţi sunt inaccesibile.

Eşti la restaurant şi ţi se aduce supa. Arată foarte bine, nu este zeamă lungă, plutesc prin ea tot felul de legume şi bucăţi de carne apetisante. Şi-un gândac! Hihi, îţi stă bine şi când strâmbi din nas! Hai măi, un gândăcel! Unul singur, da? În rest numai chestii bune. Cum adică nu-ţi mai trebuie nicio supă? Bine, dar dacă felul doi este un platou cu gândaci şi o măslină? Tot nu mănânci, nu? Păi eu mă gândeam că dacă un gândac te-a făcut să ignori toată supa, o măslină va reuşi şi ea să contrabalanseze muşuroiul de gândaci din jur. Dar m-am înşelat. Am uitat de asimetria pozitiv-negativ şi de acea tendinţă a minţii noastre de a se focaliza pe evenimentele negative. Biasul negativităţii, descris în două articole foarte cunoscute în breasla psihologilor (poate mai puţin ai noştri; nu-ţi convine? zi repede care sunt ele, fără să tragi cu ochii la bibliografie), explică de exemplu de ce adaptarea afectivă la evenimentele negative este mai lentă decât cea la evenimentele pozitive, te ajută să înţelegi cum apare aversiunea faţă de pierdere (loss aversion) şi de ce absenţa lucrurilor negative contează uneori mult mai mult decât prezenţa aspectelor pozitive în domenii precum sănătatea, creşterea copiilor sau relaţiile apropiate. A fi sănătos este echivalent practic cu o stare destul de neutră, în care organismul nu îţi transmite niciun semnal – nu simţi cine ştie ce emoţii pozitive sau o plăcere deosebită atunci când eşti în formă maximă. În schimb, o migrenă sau o entorsă vor fi resimţite acut drept durere, fapt ce nu poate fi ignorat precum o sănătate excelentă.

Care sunt consecinţele biasului negativităţii în relaţiile cu ceilalţi? Partenerul tău a uitat anul acesta de aniversarea căsătoriei voastre, pentru prima dată în 15 ani iar tu ai făcut o adevărată tragedie din chestia asta? Copilul tău a luat un şapte la fizică după un şir de nici tu nu mai ştii câte note de zece? Şeful te-a repezit astăzi deşi de obicei îţi vorbeşte foarte frumos şi este evident că te apreciază? Iubita ta ţi-a spus azi noapte că este foarte obosită şi ar prefera să nu faceţi sex, în condiţiile în care de o lună aproape că nu a trecut o zi fără să desfăşuraţi asemenea activităţi înainte de culcare? Nu cumva reacţiile tale în aceste situaţii sunt exagerate şi depăşesc cu mult intensitatea celor avute în momentele (mult mai frecvente!) când soţul şi-a amintit aniversarea, copilul a luat nota zece sau şeful ţi-a lăudat eforturile depuse? Nu degeaba spunea Gottman că o interacţiune verbală negativă între parteneri „se spală” doar cu cinci interacţiuni pozitive -  faimoasa proporţie de 1 la 5.

Pe lângă reacţiile disproporţionate pe care le avem când cineva face o greşeală, biasul negativităţii mai are câteva implicaţii îngrijorătoare. Ne obişnuim mult prea repede cu lucrurile bune pe care ceilalţi le fac pentru noi, fără să aibă nicio obligaţie în acest sens. Da da, soţia ta nu e obligată să se culce cu tine, nici soţul tău să îşi încarce memoria cu data când aţi trecut pe la primărie- poate chiar vrea să o uite hihi-  iar şeful are şi alte treburi decât să îţi dea ţie un feed-back pozitiv. Cu toate acestea, adică deşi ar putea să nu facă nimic niciodată, se pare că în majoritatea cazurilor au făcut-o şi încă o fac. Remarci asta sau ţi se pare atât de normal încât nu mai observi decât atunci când lanţul binefacerilor se întrerupe? Have you been taking everything for granted lately? Cumva cuvintele şi gesturile frumoase, pline de afecţiune ale persoanelor dragi au ajuns să treacă neobservate şi să ţi se pară la fel de banale ca o zi în care nu se înregistrează fenomene meteorologice extreme sau ca o noapte în care dormi fără întreruperi sau coşmaruri? Înainte să ţipi la copil că a luat un 7, adu-ţi aminte dacă ţi-ai exprimat bucuria şi recunoştinţa pentru ultimul zece scris pe carnetul lui (iar dacă notele nu contează prea mult pentru tine, felicitări!, cu atât mai bine). Extinde ce am spus eu şi la relaţia cu tine însuţi. Ai fost la sală cu regularitate în ultimele luni dar astăzi nu ai reuşit şi te-ai simţit extrem de vinovat, intrând într-un cerc vicios de auto-culpabilizare şi auto-sabotaj? Nu uita că ai fost capabil să te duci de mai multe ori decât ţi-ai încălcat angajamentul luat faţă de tine însuţi. Nu te îndemn nici să minimalizezi incidentul, doar cunoaştem efectul de what-the-hell- „dacă tot nu am ajuns azi la sală, stau acasă toată săptămâna” şi ştim şi ce înseamnă „panta alunecoasă” sau, mai popular, „cine fură azi un ou mâine va fura un bou”. Eu te invit doar să îţi propui (da, e nevoie de un efort conştient pentru a contrabalansa tendinţa din oficiu către negativitate) să fii la fel de atent şi de receptiv atunci când tu sau cineva apropiat aţi reuşit să vă îndepliniţi un scop, să vă ţineţi o promisiune, să faceţi o faptă bună sau un gest frumos la adresa altcuiva.

Despre puterea altor situaţii şi cum le poţi manipula pe unele dintre ele mai vorbim data viitoare. Până atunci te las să citeşti o mică pildă pe care Dan Ariely a aflat-o de la un lăcătuş care i-a explicat care este rostul yalelor sau de ce este bine să încui uşa de la intrare.

Există un procent de 1% de oameni care sunt mereu cinstiţi şi nu ar fura niciodată. Un alt 1% sunt hoţii profesionişti care se gândesc doar la cum să mai spargă o casă şi data viitoare. Yala nu te va apăra de aceştia din urmă, care, dacă vor neapărat să îţi spargă casa şi să fure, o vor face. Restul de 98% dintre oameni sunt oneşti atunci când se află circumstanţele potrivite, dar în prezenţa unor tentaţii  puternice vor fi şi ei necinstiţi. Încuietorile de la uşă  te vor proteja doar de aceşti mulţi oameni, în general cinstiţi, care ar putea fi ispitiţi să intre în casa ta dacă ar şti că nu obişnuieşti să încui uşa.

Ce faci acum? Cumva verifici uşa?

Valdesolo, P. & DeSteno, D.A. (2013).Out of Character: Surprising Truths About the Liar, Cheat, Sinner (and Saint) Lurking in All of Us, Harmony

Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone---Especially Ourselves, Harper.

P. Rozin and E. Royzman, “Negativity Bias, Negativity Dominance, and Contagion,” Personality and Social Psychology Review 5 (2001): 296–320.

Ran Kivetz and Anat Keinan, “Repenting Hyperopia: An Analysis of Self-Control Regrets,” Journal of Consumer Research 33 (2006): 273–82

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., & Vohs, K.D. (2001). Bad is stronger than good.Review of General Psychology, 5, 323-370.