duminică, 17 martie 2013

Oxitocina, bat-o vina!


Adica increderea. Pardon, lipsa ei…Ca sa nu iti creez asteptari nerealiste, te avertizez din start ca nu urmeaza un articol despre neurostiinte, biologia creierului sau neurotransmitatori. Nici macar, intr-un context mai larg, despre radacinile (evolutioniste) si modalitatile de manifestare ale comportamentului altruist si cooperant prezent la specia umana, domeniu pe care abia acum il aprofundez si eu, cu fascinatia pe care inca mi-o permit (inepuizabilele, as vrea eu!) rezerve de zest cu care te-am vrajit data trecuta.

Iti pot spune insa ca suntem programati (nu-ti place cuvantul? normal, tot o instructiune este de vina, te predispune spre iluzia unui „sine” liber) sa fim in acelasi timp egoisti si altruisti. Ambele calitati te conduc spre diverse comportamente adaptative ce ta ajuta (sau i-au ajutat pe stramosii tai) sa te reproduci si sa supravietuiesti. Ca sa ai urmasi este nevoie sa cooperezi cu un partener de sex opus, adica sa ii intri in pantaloni, ups! am vrut sa spun in gratii – cu diacritice, nu dupa gratii! (ingratiation, e si aici o intreaga teorie din psihologia sociala, trebuie sa il amintesc pe Edward Jones, cu riscul sa te prinzi si tu in sfarsit ca folosesc de ceva timp o tehnica numita name-dropping). Adica este necesar sa construiesti o relatie bazata pe incredere. Nimic romantic, nu te ambala, iti traduc imediat: inseamna doar maximizarea sanselor tale de a investi in copiii tai si nu ai altuia sau, pentru partenera ta, speranta ca nu o vei lasa cu plozii agatati de fusta si vei pleca sa mai insamantezi (pentru siguranta, daca ceilalti puradei mor?) si alte femele tinere si fertile. Vezi ce simplu este? Intelegi care este rolul increderii? Bine, acum intervine si sofisticarea, adica strategiile tale de a forma relatii profitabile (da, astazi romantismul meu este sub nivelul marii moarte, dispozitie explicabila, la urma urmei evolutioniste, prin banalul fapt ca nu sunt la ovulatie, deci nu am nevoie sa fiu fermecatoare si sa atrag parteneri sexuali). Tot ca sa te reproduci trebuie insa sa fii si egoist, competitiv, ba chiar viclean. Nu esti singurul barbat cu care domnita aleasa de tine (in baza indicatorilor de fitness) ar putea sa faca copii. Si nu este o strategie inteligenta sa fii suportiv cu rivalii tai, cand ai face mult mai bine sa ii elimini (intelegi limbajul figurat, da?).  Vrei urmasi? Trebuie sa stii cand sa ai incredere si cand sa fii egoist. La fel si in lupta pentru supravietuire (la propriu, de aceasta data). In mediul ancestral, oamenii au invatat ca pentru a avea ce sa manance este preferabil sa se ajute unii pe altii. Si asa au inceput sa coopereze. Cei care au refuzat si au trisat au fost eliminati si au murit de foame. Pe de alta parte, au ramas in continuare si egoisti (vezi distributia resurselor in societatile moderne), si competitivi (arme nucleare iti spune ceva?) si…suspiciosi. Paranoia, forma extrema a lipsei de incredere, are si ea o ratiune evolutionista. Gandeste-te ca Ion si George sunt in padure si aud un fosnet. „Bate vantul”- isi spune, intelept, Ion si nici macar nu catadicseste sa arunce o privire in spate. „Ursuuuu!” gandeste automat, George, si a si zbughit-o in directia opusa. Nu sari la concluzii inca! Este foarte posibil ca, de aceasta data, sa fi fost doar vantul. Ambii au supravietuit. Maine la fel. Si poimaine, si peste o luna (vezi cat de generoasa sunt, le dau zile de la mine….) Dar….peste o luna si o zi sunt sanse mari ca acel fosnet sa nu mai fie produs de vant ci chiar de urs. Ion nu reactioneaza si moare, George fuge (apoi, inca sub influenta adrenalinei, se si culca cu Georgica cateva ore mai tarziu, rezultand Georgel) si traieste. Intelegi acum mai bine de ce unele erori sunt mai periculoase decat altele? Poate chiar iti poti explica biasul negativitatii singur, fara ajutorul meu (dezinteresat, ce as putea sa vreau de la tine?). Pentru siguranta (nu cumva sa te induc in eroare si sa te fac sa iti pierzi timpul pistonand o pista falsa), citeste-i pe Robert Trivers (teoria investitiei parentale) si, mai ales, pe Martie Haselton si pe David Buss- informatii valoroase despre sexual overperception by men (ah! ignoranta costa si ustura rau! De ce nu am invatat despre asta mai devreme, eventual in anul 1, daca tot am fost la facultatea aia? bila neagra ma omoara incet acum, pe masura ce scriu…), committment underperception by women (vezi, aici trebuie sa lucrezi tu, sa o convingi pe ea ca ai intentii serioase), dar si euristica schimbului social, prejudecatile la adresa altor grupuri, intr-un cuvant…EMT.

Hm…si am spus ca nu iti tin un curs de psihologie evolutionista. Nu de alta, dar de ce sa scriu un articol lung acum, in ultima zi de week-end, in loc sa pun la cale strategii reproductive infailibile? A, stiu de ce! Pentru ca sunt altruista (prin self-domestication - alta teorie interesanta) si imi pasa de spermatozoizii tai, asa ca iti pun la dispozitie niste informatii ce te-ar putea ajuta sa castigi increderea reprezentantelor sexului frumos (si capricios!).

Nu mai traim in padure! Ei, nu mai spune, de parca tu nu stiai, halal informatii prestioase! Ei bine, nu, creierul tau ( o parte din el) nu stie asta! Adica uita si reactioneaza automat in unele situatii, ca si cum ar fi inca in padure! Daca intelegi ideea asta ai inca un avantaj adaptativ acum, in prezent..Pentru ca vei putea discrimina intre optiunile tale comportamentale, astfel incat sa o alegi pe cea mai adecvata conditiilor de viata actuale. Convingerea mea este ca increderea este astazi o strategie mult mai eficienta decat opusul ei, iar pariul este ca va deveni tot mai importanta, fiind preferabila chiar si prin prisma teoriei managementului erorilor. Mass-media, din pacate, nu face insa decat sa intareasca predispozitia spre neincredere, facandu-te sa crezi ca oribilitatile de la stiri sunt mult mai raspandite decat chiar sunt si intretinand imaginea unei lumi nesigure si periculoase.

Trecand in planul psihologic, hai sa vedem ce presupozitii (cognitive) se afla in spatele lipsei tale de incredere. Voi face distinctia intre formele evidente (crase) si cele mai subtile (care nu scapa insa unei overperception, I’ve got it!). La extrema, nu ai incredere in celalalt pentru ca esti convins (nu neaparat si constient, mintea este modulara si departamentul de relatii publice, adica modulul cu care te identifici, nu stie decat ceea ce are absoluta nevoie sa stie) ca oamenii iti vor face rau. Te vor rani. Vor profita de tine. Iti vor simti slabiciunea si te vor taxa. Ceilalti sunt rai, amenintatori si egoisti. Lumea e rea, de cate ori ai auzit asta in ultimul timp? Daca asta este convingerea (si, implicit, asteptarea) ta, vei actiona in consecinta, protejandu-te anticipativ. Si vei gresi! Deoarece costurile sunt mult mai mari, iar amenintarile sunt supra-evaluate de creierul tau ramas in urma, in mediul ancestral. Te vei priva de o sursa esentiala de sens si de well-being, adica de relatiile pozitive cu cei din jur. Da, iti spun ca vei fi mai feircit si ca vei avea mai multe avantaje de toate felurile daca ai incredere in ceilalti. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa le dai cheia de la casa din prima zi cand i-au cunoscut, ci doar ca ai putea incerca sa nu ii (mai) privesti ca pe niste potentiali adversari, agresori sau intrusi.

Imi place sa cred despre mine ca, de cele mai multe ori, sunt la adapost de aceste forme extreme de neincredere. Adica nu traiesc cu gandul ca ceilalti sunt acolo pentru a-mi face mie rau sau ca natura omului este esentialmente negativa. Mai mult decat atat, am incredere in legi (da, si la noi in Romania) si in faptul ca majoritatea semenilor mei s-ar gandi de doua ori inainte de a-mi da in cap pe strada (cu toate astea, nu am obiceiul de a ma plimba noaptea singura prin parcuri). In principiu, sunt trei feluri mari si late de reactii pe care ma astept ca ceilalti sa le experimenteze in prezenta mea; si, pentru fiecare dintre ele, increderea este cea mai fireasca atitudine pe care as putea sa o am. Cel mai adesea, ma astept deci sa fiu relativ indiferenta (relativ pentru ca na! afecte minime exista in prezenta oricarui stimul) marii majoritati a oamenilor cu care ma interesectez. Iar daca se intampla ca cineva sa ma calce in autobuz am incredere atat ca nu a facut-o intentionat cat si ca- atentie!-  respectiva persoana nu este implicit nesimtita, neatenta, un „animal”. Mi se pare ca se uita cineva insistent la mine pe strada? Nu stiu de ce o face, dar am incredere ca nu se va manifesta agresiv; poate chiar doar se uita prin mine. Nu sunt centrul universului, asa ca nu iau personal orice remarca, nu caut vinovati (agency) pentru vremea de afara si nu am impresia ca necunoscutii (sau cunostintele indepartate) au ceva de impartit cu mine in mod special. Ca sa fiu sincera pana la capat, aceste supozitii ma si avantajeaza. E momentul sa afli un secret: sunt mai degraba introverta si nu simt nevoia sa interactionez cu un numar prea mare de persoane, mai ales necunoscute. Nici tendintele histrionice nu ma caracterizeaza (excludem cazurile speciale cand incerc si eu sa atrag atentia unuia altuia), asa ca imi este foarte usor sa cred ca ceilalti nu au nimic personal cu mine si astfel sa imi vad in continuare de activitatile mele mai solipsiste si mult mai interesante (pentru mine) decat conversatii irelevante cu oameni…irelevanti. Cu totul altfel stau lucrurile cu acele persoane de care imi pasa, dar asta este o alta poveste.

Am vazut deci prima situatie: nu am motive sa presupun ca persoanele (cvasi) necunoscute reprezinta o amenintare pentru mine, asadar am incredere in ele. Se intampla insa uneori sa fi deranjat si eu pe cineva sau ca, pur si simplu, unor oameni sa nu le placa mutra mea si sa imi comunice acest lucru. Ei bine, chiar si in aceste situatii am incredere ca respectivul isi va controla impulsul initial si nu ma va lua la bataie. De asemenea, tind sa cred ca nu isi va petrece restul scurtei sale vieti ticluind planuri sumbre de razbunare, precum contele de Monte Cristo. Adica ma astept sa fie o personalitate medie, fara prea multe note accentuate (iar curba lui Gauss ma indreptateste sa cred acest lucru). Conceptul de adaptare hedonica ma ajuta, din nou, sa presupun ca nu imi va purta pica la nesfarsit pentru nu stiu ce mic neajuns i-as fi produs la un moment dat. Am incredere ca nu este un psihopat agresiv pentru ca, de cele mai multe ori, acestia sunt deja la inchisoare. Pentru orice eventualitate, voi evita sa pun paie de foc si nu ma voi expune unor riscuri inutile. Dar nu ma voi baricada in casa in urmatoarele zile, nici nu voi privi suspicioasa in jur, asteptandu-ma sa fiu urmarita pe strada de „nebun”. In nici un caz nu voi deveni paranoica si nu voi intra in prima librarie sa caut carti despre teoria conspiratiei (desi, intre noi fiind vorba, poate nu este cea mai buna idee sa spui in dreapta si-n stanga cum nu crezi tu in astfel de prostii…). Incerc sa nu exagerez proportia unui conflict si, prin operatia logica de abductie, caut sa inferez cea mai buna ipoteza (o sa ii treaca supararea, este un om normal, extrem de improbabil sa ma agreseze). 

A treia posibilitate: cineva pare ca reactioneza pozitiv in prezenta mea, imi cauta compania, imi spune ca ii face placere sa vorbeasca cu mine etc. Am incredere ca nu are intentii rele. Pare evident? Ia gandeste-te mai bine: de cate ori ai auzit la altii „vrea sa imi intre pe sub piele ca sa se foloseasca de mine”, „ma pacaleste, vrea sa obtina el avansarea in locul meu”, „ma insala si se simte vinovat, de asta e asa de dragut si mi-a adus flori”, „imi zambeste dar pe la spate ma barfeste” sau „daca las garda jos imi va face rau”? Este, dupa parerea mea, o forma si mai flagranta de lipsa de incredere, pentru ca, pana si atunci cand celalalt se poarta plin de bunovointa la adresa ta, tu continui sa fii neincrezator, adica sa crezi ca iti vrea raul (bine, daca esti familiarizat cu biasul de confirmare, acest rationament defectuos nu te mai surprinde). Daca am un coleg nou am incredere ca nu a ajuns acolo cu scopul de a imi submina mie pozitia. Cand o prietena imi face un compliment nu ma astept ca urmatoarea miscare sa fie neaparat o cerere de ajutor iar daca totusi este, nu voi stabili o relatie de cauzalitate intre cele doua evenimente. Daca un barbat imi spune ca ma place nu trag automat concluzia „porcul asta vrea doar sa mi-o traga”. Cand cineva nu imi raspunde la telefon nu ma gandesc ca nu vrea sa vorbeasca cu mine, nici nu imi fac scenarii in care respectiva persoana a patit ceva, probabil a murit si voi primi in curand un telefon de la politie (hmm, ce mi-o fi venit?).  Daca alte femei se uita admirativ la iubitul meu incerc sa ma conving ca nu e musai ca ele sa isi doreasca sa se si culce cu el. Si, cu o ultima picatura de incredere, ma gandesc ca este chiar posibil ca el sa nu fie interesat de alte femei (bine, bine, aici am mers prea departe cu increderea, dar sa stii ca nu e imposibil: poate ii plac mai mult timbrele decat femeile, poate a introiectat morala crestina, poate este terorizat de mine sau este atat de extenuat-tot de mine- incat nu mai are niciun pic de energie pentru altele). Nu are rost sa intram in subiectul geloziei. Un singur lucru mai mentionez: daca ii spui colegei de serviciu pe care o placi „m-am intalnit ieri cu tipii de la PR si trebuia sa fi auzit ce frumos vorbeau despre tine, ma mir ca nu ai sughitat” ar fi bine sa sa stii ca, exceptie facand cazul in care este retardata, isi va da seama imediat ca remarca ta nu este un simplu comentariu binevoitor sau un fapt divers, ci un semn de interes si chiar de gelozie (ah! prea tarziu? Nu ti-ai dat seama pe moment si ti-a iesit porumbelul din gura ca din palaria vicleanului magician? Asta e, uneori intelegem doar post-hoc perlele de intelepciune cu care, candva, i-am delectat- in sensul de amuzat- pe altii.)

Nu pot sa trec mai departe fara sa subliniez cat de oribila mi se pare urmatoarea strategie, tot ca exemplu de lipsa a increderii pe premisa ca celalalt ma va rani: ai o noua partenera si tii sa ii comunici, de la primele intalniri, urmatorul lucru: „Fosta prietena m-a inselat, asa ca, intelege te rog, mi-am pierdut increderea in femei. Va dura ceva timp pana sa mi-o recapat.” Iti suna cunoscut, nu? Eu in acel moment mi-as da suav ochii peste cap si data viitoare nu m-ai mai vedea! Ce incerci tu de fapt sa faci? Sa te victimizezi sa te asiguri ca nici prin cap nu imi trece sa te mint? Sa ramai, precaut, pe margine, dandu-mi de inteles ca e prea devreme sa cer ceva de la tine? Ce inteleg eu? Ca nu ai de gand sa te implici, ca te astepti sa ma dau eu peste cap pentru a te convinge ca iti merit increderea, ca nu esti capabil sa te uiti la mine fara sa te gandesti la fosta, ca ma pui la incercare si ca nu imi vei oferi nimic pana nu te-ai convins tu ca ti-am oferit destule. Imi pare rau ca te dezamagesc si eu, dar nu e vina mea pentru ce ti-a facut fosta si nici nu sunt dispusa sa tolerez lipsa ta de incredere (adica de ce as accepta faptul ca tu presupui din start despre mine ca intentionez sa te agresez?).

Da, cred ca increderea trebuie oferita apriori celor din jur. Cel mai sanatos mod de a te raporta la ceilalti este asteptandu-te macar (vei intelege in curand de ce macar) ca ei sa nu fie direct interesati de a-ti face rau. Aceasta prima atitudine urmeaza apoi sa fie ajustata in functie de constrangerile interactiunii reale dintre tine si ei. Daca vezi ca te-au mintit sau inselat, pasul urmator este sa iti retragi increderea. Insa numai atunci. Important este asadar ca, initial, tu ai oferit-o. Ca i-ai dat o sansa celuilalt.

Raman in continuare sceptica. Pozitia mea epistemica are prea putina legatura cu increderea in ceilalti. Ca sa facem o recapitulare a unui articol mai vechi, stiu ca nu pot exclude total posibilitatea ca eu sa dorm acum; sau ca, cine stie, ne aflam in Matrix. Cu toate acestea, nu am motive sa cred ca este adevarat si ma comport de parca nu ar fi asa. Daca vrei sa ma convingi ca ar trebui sa imi ajustez comportamentul, the burden of proof iti revine tie. Intre timp, am incredere ca nu exista un om de stiinta atat de sarit de pe fix incat sa imi fi scos creierul din cap pentru a face experimente pe el (brain-in-vat, remember, sper).  Sunt la fel de increzatoare ca nu exista nici vreun zeu atat de psihopat incat sa fi creat lumea in forma in care a fost ea creata (da, ar trebui sa presupun ca dumnezeu are intentii rele, exact despre ce vorbeam). Daca tu sustii ca exista te rog sa mi-l aduci aici (pe savant sau pe zeu) si iti promit ca ii arat eu lui ce inseamna sa te tii de glume proaste, fie ele stiintifice sau divine (observi insa bucla de cauzalitate- the causality loop?) Mai cred si ca, daca ma duc la spital pentru un control de rutina, un doctor utilitarist nu va considera oportun sa ma omoare pentru a-mi folosi organele sanatoase in scopul salvarii altor cinci vieti (good deal,nu?). Razi tu, dar stii cati au pus botu’ la mitul urban cu ambulanta neagra? Si daca ma plimb pe un pod, deasupra unei cai ferate, am incredere ca strainul care se apropie nu intentioneaza sa ma arunce direct pe sina, pentru a opri trenul ce altfel urmeaza sa omoare mai multe persoane legate acolo de un alt nebun. Nici nu voi fi conectata fortat la niste aparate pentru a tine in viata pe altcineva. Nu mai intelegi nimic? Asta pentru ca nu ai citit in viata ta o carte de etica sau de responsabilitate morala, asa incat sa poti recunoaste dilemele morale prezentate de mine. Nu intru in detalii; dar nici nu am incredere ca vei citi vreodata(asta e o forma subtila, vine mai tarziu) altceva decat bloguri si articole de can-can.

Bun, am mai scapat de cativa vizitatori (alta trasatura a introversiei: nu imi plac grupurile mari; prefer lectiile particulare- nu neaparat ale lui Ombladon!). Tu de ce ai ramas? A, da. Vrei sa devii terapeut si gasesti pe blogul meu cateva teorii despre care nu ai auzit nicaieri in alta parte (nu ai stiut unde sa cauti, as putea sa iti spun, dar nu vreau sa raman chiar singura pe aici, am nevoie sa cred ca ma citeste, totusi, cineva- tu, normal!). Ce trebuie sa stie un viitor terapeut despre incredere? In primul rand, e musai sa ii faci pe clienti sa aiba incredere in tine (oricat de evitanti, anxiosi sau paranoici ar fi ei). Dar asta era evident. Mai exista aici un aspect si e foarte delicat. Cata incredere ai tu in ei? Mai mult decat atat, cata incredere ai in capacitatea de schimbare a fiintei umane? Ce parere ai despre liberul arbitru? Dar despre motivatiile interne ale personalitatii? Despre dependente? Nature versus nurture? Pe scurt, ce incredere ai tu in eficienta unui proces terapeutic? Ai mare grija ce imi raspunzi acum, deja imi pare rau ca am deschis si aceasta rana. Spui ca potentialul uman este nelimitat, ca oricine se poate schimba, deja te gandesti la niste exemple concrete (probe anecdotice, mdaa) de oameni care parca au renascut dupa cateva sedinte de terapie, intelegand, in sfarsit, cu ce au gresit mami si tati? Iarasi te trimit sa citesti! Nu stii nimic, esti un ignorant, degeaba te numesti (viitor) psiholog. Nici macar nu avem ce discuta. Good, acum chiar ca am ramas singuri. Eu si cu tine, care ai raspuns ca oamenii nu prea se schimba, ca efectele unei terapii nu sunt durabile, ca exista o anumita mecanicitate a mintii (adica a creierului) care face din orice idee de libertate o simpla utopie romantica? Aha...si mai vrei sa fii terapeut? Lasa-ma sa ghicesc, esti fascinat de morile de vant si de mitul lui Sisif (nici nu vreau sa ma gandesc la unele motivatii mai ascunse, infricosatoare- citeste „O chemare curioasa” de Michael Sussman- o lectura foarte interesanta pentru un student la psihologie, o recomand desi se raporteaza la teoria psihanalitica!). Intelegi ce inseamna caracteristici inalt heritabile? Stii ce este acela un set point? Care este procentul recaderilor printre toxicomani? Ai incredere ca femeia asta din fata ta, victima a violentei domestice, isi va parasi sotul si nu se va intoarce cat de curand in acelasi cerc vicios, asa cum indica statisiticile? Ma bucur ca esti la curent cu cercetarile din neurostiinte, psihologie sociala, evolutionista; te felicit pentru intelegerea iluziei sine-lui; insa tot nu sunt din cale-afara de optimista cu privire la viitorul carierei tale in psihoterapie. Decat daca iti plac paradoxurile si, cunoscand toate lucrurile pe care psihologia stiintifica (si domeniile conexe, interdisciplinaritatea devine un must) ti le face astazi accesibile, esti capabil in continuare de a avea in clientul tau …sa-i spunem o „incredere informata”. Da, sa intelegi rolul asteptarilor si al fenomenului de placebo, sa fii constient de ce se poate schimba (dar si ce nu!) si, cu toate acestea, sa ai incredere ca acel om va reusi sa duca o viata mai buna, mai implinitoare. Sa o ai o incredere oarecum nejustificata daca ne raportam la literatura de specialitate pe care o parcurgi (si o si intelegi, de preferat). Dar stii de ce? Pentru ca in aceeasi literatura vei gasi studii care iti arata cum credinta in liberul arbitru te face sa ai un comportament mai moral (ups! prea tarziu, nu mai pot sa cred in asta!) sau despre cum poti manipula in terapie efectul Pygmalion cu conditia, insa, ca tu chiar…sa ai incredere in pacient. Sa cunosti statisticile (am spus informat, da?) insa de fiecare data cand intra un client la tine in cabinet sa il vezi (da, pe fiecare!!) ca fiind in dreapta curbei, lucru pe care i-l vei transmite, mai mult sau mai putin constient, si lui. (Ai grija sa nu fie totusi o discrepanta majora intre resursele lui actuale si imaginea ta despre el- risti sa obtii efectul contrar, supunandu-l unor presiuni si anxietati suplimentare). Probabil ca ramasitele mele de idealism ma fac acum sa cochetez cu urmatoare idee (daca o disec, imediat iti arat cum este si ea tot o iluzie):  nu gasesti ceva extraordinar si inaltator tocmai in a iubi in continuare dupa ce ai inteles povestea cu dopamina si serotonina?; in a alege sa ai incredere in cel din fata ta desi stii ca nici macar nu puteai alege altfel (determinism, da! insa nu karmic, si nici purtator al unui sens mai larg), ce sa mai vorbim despre faptul ca nu ai nici un motiv obiectiv de a avea incredere…? (hmm, pai asa cred unii in dumnezeu, nu? in ciuda dovezilor…Corect! Dar parca e o diferenta intre a crede astfel intr-o chestie imateriala pe care nu o vei intalni niciodata si a crede in tine si in alte persoane…zic si eu…) Cum reusesti sa faci asta, sa impaci niste credinte contrarii, eventual fara a apela din nou la teoria disonantei cognitive? Nu este imposibil (veste buna, nu e cazul sa te retragi de la scoala de formare si sa te angajezi in resurse umane- reciclabile, right?). Ba chiar o faci intr-un mod firesc, fara sa iti dai macar seama. Din cel mai simplu (si, in acelasi timp, cel mai teribil) motiv posibil: nu esti unitar, esti plin de inconsistente si nu ai acces decat la o parte infima din mintea ta, la un modul care este un fel de purtator de cuvant al celorlalte module. Tu, cel care ai o oarecare identitate de sine, esti doar informatia pe care o detine purtatorul de cuvant. Iar acesta din urma stie doar ceea ce ii este necesar sa stie pentru ca tu sa traiesti intr-un mod cat de cat coerent, previzibil, adaptativ. Nu, functiile executive la apel! Iti voi vorbi intr-o alta zi (mai insorita) despre modulele lui Robert Kurzban- absolut fascinant!- deocamdata este suficient sa stii ca poti sa contii o multime de convingeri contradictorii, fiecare cu rolul ei functional, la fel cum in iluzia vizuala a patratelor gri vezi in continuare diferenta de nuanta, chiar si dupa ce ti s-a demonstrat ca sunt toate la fel (http://web.mit.edu/persci/people/adelson/checkershadow_illusion.html). Da, din acest motiv mananci acum o ceafa de porc si, in acelasi timp, iti hranesti si animalutul de companie, pe care il iubesti sincer-  m-ai omori daca ti-as sugera sa il facem musaca pentru cina. Nu spun ca nu ai incotr, ca este obligatoriu sa fie asa si ca nu poti trai fara sa mananci porcul ala (eroarea naturalista), dar cu siguranta design-ul mintii tale te predispune foarte puternic catre astfel de comportamente inconsistente. Pentru ca ai o minte modulara poti tu sa ai incredere in iubita ta si, in acelasi timp, sa ii verifici, periodic, mesajele primite pe smartphone (Kurzban compara modulele mintii cu aplicatiile inteligentului device, de-asta am tinut sa fac aceasta mentiune la tehnologia moderna).  Sau, daca te-a parasit (pentru masculul alfa din blocul vecin), intelegi acum de ce o parte din creierul tau inca mai spera si se comporta de parca ea se va intoarce (modulul suferind din dragoste este un by-product, un side-effect al lipiciului cu rol evolutionist care este iubirea romantica) iar o alta parte, cu siguranta mai inteleapta (cea care te va ajuta sa supravietuiesti), te-a pus deja sa arunci la gunoi toate amintirile si sa stergi  mesajele de la ea (cum, nu ai reusit? Naaaspa!). Daca tot ai citit asta mi-ar placea sa incetezi sa iti amplifici singur suferinta adaugand la chinul de a fi fost parasit (adica de a nu fi iubit) auto-culpabilizari si reprosuri inutile pentru felul irational, penibil, poate stupid, in care ai reactionat. Iar acum, ca ti-am gasit si justificari, am incredere in tine ca iti vei reveni, macar timpul necesar pentru a duce la bun sfarsit acest articol. Doar mai avem chestiuni serioase de abordat!

Vezi de ce este posibil sa fim in acelasi timp altruisti si egoisti? Si intelegi de ce, odata cu modificarile mediului natural (in directia unei lumi mai sigure, cu mai putine pericole la adresa supravietuirii) iti poti permite sa nu te mai temi la fel de mult de erorile de tipul II (right!) si sa ai ceva mai multa incredere? Apriori! Cel putin daca ne referim, ca pana acum, la incredere ca avand la baza cognitia ca celalalt nu ne vrea raul. Beau un pahar de apa si trec la formele mai subtile pe care ti le-am promis. Cum de beau apa si nu o vodka? Dar ce, tu crezi ca daca l-am citit pe Kahneman si am inteles euristica disponibilitatii, asta inseamna ca sunt imuna la bias-uri si ca ma lasa complet rece toate stirile de la televizor? Da, Mica a murit la 31 de ani de ciroza. Spui ca nu era alcoolica? Lerner, lasa-ma te rog in pace! Dispari! Da, te-am citit, stiu teoria ta despre lumea cea dreapta (just-world) dar intelege-ma si tu ca am nevoie sa cred ca numai cineva care a  baut la greu de cand avea doar cativa anisori ar  poate muri la aceasta varsta de ciroza! Da, un anumit modul din mintea mea refuza sa creada ca lumea asta nu este cea mai buna posibila. Din nefericire, purtatorul de cuvant a fost excesiv de curios si a aflat adevarul asta, si multe altele, pe care poate ar fi fost mai bine sa nu le afle niciodata.  

Mintea ta gandeste 90% ca un cimpanzeu si 10% ca o albina, spune Haidt intr-o carte. Iar eu merg si mai departe si iti arat cum esti doar un cimpanzeu daca nu ai incredere in ceilalti. Oamenii (ca si albinele) sunt animale sociale care nu numai ca lucreaza impreuna, dar se si ajuta unii pe altii, adica coopereaza, sunt dispusi sa isi imparta resursele si chiar sa faca cate o fapta buna fara a primi nimic palpabil in schimb (bineinteles ca le creste reputatia = fitness reproductiv sporit daca sunt altruisti si ca risca ostracizarea in cazul contrar, dar sa lasam astea momentan). Cimpanzeul, in schimb, va participa la o vanatoare in comun pentru a-si asigura hrana, va trai in comunitate cu altii, dar nu va coopera, nu va imparti mancarea si, foarte important, nu va intelege atunci cand tu il incerci sa il ajuti, aratandu-i cu degetul (pointing) o cutie plina de mancare. De ce? Pentru ca mintea lui nu ii permite sa realizeze urmatorul „rationament” elementar, de care pana si mai putin inteligentul caine (evoluand in paralel cu oamenii) este capabil: omul asta (sau un alt cimpanzeu) este gata sa imparta cu mine resursele lui, imi semnaleaza ceva intr-o directie pentru ca vrea sa ma ajute, acolo trebuie sa fie ceva folositor pentru mine. Nu, cimpanzeul este biologic incapabil de a intelege altruismul, iar De Waal este, se pare, idealist cand sustine contrariul. Am putea spune ca nu are incredere in ceilalti, corect? Mi-a venit acum ideea ca nu ar strica un experiment pe cimpanzei folosind celebrul spray cu oxitocina, o sa ii scriu lui Tomasello, poate ma ia si pe mine data viitoare cand pleaca prin locuri exotice sa studieze comportamentul primatelor. Si, apropo de spray-uri, stii cum poti sa ii faci pe oameni mai agresivi si mai rai? Manipuland dezgustul, adica utilizand the fart spray inainte de a-i ruga sa efectueze anumite judecati morale sau sa completeze un chestionar ce vizeaza prejudecatile la adresa altor grupuri (dezgustul e asociat cu ideea de puritate, de protectie impotriva contaminarii prin contact cu outsiders).

Esti si tu, cumva un cimpanzeu? Adica traiesti intr-un grup, iti platesti taxele, ai un job, nu intri in conflict cu legea, poate ai si o familie dar, printre cognitiile tale se afla si convingerea ca, desi celalalt nu intentioneaza sa iti faca rau, in nici un caz nu ar putea vreodata sa te ajute din pur altruism?  A nu avea incredere inseamna deci si a prespune din start ca nimeni nu are cum sa faca din proprie initiativa ceva frumos pentru tine. O forma si mai subtila este insa alta: nu ai incredere ca ceilalti au atins un nivel suficient de evolutie morala, emotionala si  intelectuala care sa le permita sa inteleaga anumite lucruri si sa se poarte intr-un fel responsabil si altruist. Sesizezi aroganta? Genialul Lars Von Trier cu siguranta a sesizat-o si te voi ruga acum, ca parte integranta a prelegerii mele de azi, sa te uiti la urmatoarea secventa din filmul „Dogville”, dialogul de doua minute dintre Grace (aflata intr-o comunitate rurala ce profita de ea) si tatal ei: http://www.criticalcommons.org/Members/MRobinson/clips/dogville-grace-is-arrogant.wmv/view

De ce este Grace aroganta? Paradoxal, pentru ca ii iarta pe oameni, le gaseste scuze care sa le justifice comportamentul. „Sunt doar niste fiinte umane”, spune ea si este imediat taxata de tatal sau, care ii atrage atentia cat de condescendenta este de fapt. „Dai vina numai pe circumstante. Ai aceasta idee preconceputa ca nimeni, absolut nimeni nu ar putea sa atinga inaltele tale standarde etice, asa ca ii exonerezi. Ii ierti pe ceialalti gasindu-le niste scuze pe care niciodata in lumea asta ti le-ai putea aplica si tie. Trebuie sa ai compasiune, atunci cand este cazul. Insa trebuie sa iti pastrezi propriile standarde. Le datorezi asta celor din jur. Pedeapsa pe care tu o meriti pentru transgresiunile tale, o merita si ei pentru propriile greseli. Nu este orice fiinta umana responsabila de actele sale? Bineinteles ca este. Iar tu nici macar nu le dai aceasta ocazie. Iar asta este extrem de arogant din partea ta.

Deci intelegi care este legatura cu increderea sau vrei sa mai scriu cateva pagini pana pricepi? Cum, sunt aroganta? Condescendenta? Staaai! M-am chinuit aproape toata ziua sa scriu chestia asta si acum imi vine sa arunc documentul direct in recycle bin. Nu, nu vrei sa imi vezi fata acum! Si nu ma intreba de ce, nu am incredere ca esti suficient de empatic incat sa ma poti intelege. Dar te iert, esti si tu doar o alta fiinta umana…iar eu nu voi renunta sa postez chestia asta, desi imi dau seama cat de anapoda pica (ba chiar pastrez si titlul initial). 

Cateva exemple de neincredere subtila:

  1. Ai o prietena, colega de facultate, care copiaza tot timpul de la tine. O lasi de fiecare data, nici macar nu te deranjeaza. Insa tu personal nu ai face asa ceva niciodata, crezi ca este un comportament degradant. Nu ii spui si ei; de fapt nu ai incredere in ea din doua motive: nu o crezi capabila de a actiona si altfel si, in plus, nu esti sigur ca ar mai fi prietena cu tine daca i-ai spune sincer ca nu incurajezi copiatul.
  2. Esti casatorit, castigi bine, sotia ta sta acasa. Tot timpul ai incurajat-o de fapt sa stea acasa, vei avea tu grija sa nu ii lipseasca nimic. Ce se intampla? O mentii intr-o stare de dependenta pentru ca nu ai incredere ca va ramane langa tine daca se poate descurca singura. O handicapezi, ii transmiti chiar si faptul ca nu este in stare de nimic in afara de a se ocupa de casa. Sau chiar iti alegi partenere pe care sa le domini macar din unele puncte de vedere?  Incerci sa te asiguri ca nu vei fi parasit? Hmm, spui ca ai un minim de incredere in ele?  
  3. Ai un prieten foarte bun care de fiecare data cand are o problema vine la tine pentru sprijin. Esti alaturi de el, reusesti cumva sa gasesti o vorba buna, o solutie, o bere, un joint, whatever. Insa cand tu esti suparat (te-a parasit iubita sau ai primit din nou o lovitura sub centura) nu il chemi si nu te duci la el. Nu ii spui nimic, decat poate dupa cateva luni, cand mortul e deja ingropat si mancat de viermi. Sau esti atat de evaziv incat clar ca nu mai intelege o iota. Si uite aici o profetie auto-realizatoare: tu nu ai incredere ca te-ar putea intelege si ajuta, deci comunici excesiv de eliptic (crezand,in aroganta ta, ca ai spus destule!), prin urmare el chiar nu pricepe, deci convingerea ta implicita este confirmata, respectivul nu merita (sic!) increderea ta.


Mai sunt multe forme, pregatisem de fapt vreo 5-6 exemple. Insa nici macar nu le mai tin minte (oboseala). In plus, sigur te-am plictisit si nu ai rezistat pana la capat. Doar nu aveai incredere in mine ca ti-as putea spune ceva interesant. Si de ce ai fi avut? Nu ma cunosti decat prin ce scriu aici. Si doar eu, in naivitatea mea, as fi putut sa imi inchipui ca este suficient.

PS: Si pentru ca tot vorbeam de incredere, care crezi ca sunt explicatiile psihologice ale senzatiei ca „asta e prea de tot, nu imi vine sa cred ca este adevarat?” Ce spui? Gasesc raspunsul intr-o carte despre probabilitati? Multumesc…









joi, 14 martie 2013

Poate ai si tu un rest de zest...


Scumpul, dragul, adoratul si iubitul meu cititor (nu te speria, nu sunt ironica, nici beata, nici surescitata), am de gand sa iti spun niste lucruri esentiale din psihologia pozitiva, pentru ca mi-am propus sa te fac fericit (prin mijloace stiintifice), ca astfel sa imi creasca si mie well-beingul (faptele bune fata de straini ajuta in acest sens, ne asigura, cu generozitate, Sonia Lyubomirsky, in "Cum sa fii fericit"), nu ca as avea nevoie, dar fac rezerve pentru zile mai posomarate. In cazul in care vei gasi informatiile mele folositoare te invit sa imi scrii o scrisoare de recunostinta- tit for tat, este cel mai intelept lucru pe care l-ai putea face, dar pentru asta chiar ar trebui sa te caracterizeze virtutea numita „intelepciune”, operationalizata prin urmatoarele calitati (character strenghts): gandirea critica (minte deschisa si judecata limpede), placerea de a invata, curiozitatea si interesul pentru lume, simtul perspectivei si creativitatea (ordinea este intamplatoare, la fel si alegerea acestei virtuti dintre cele 6 descrise de Seligman). Daca nu ti-ai dat inca seama, vorbesc de VIA Survey of Character Strenghts, pe care, numai daca esti curios (si aspirant, asadar, la intelepciune), te invit sa il accesezi si tu pe site-ul http://www.authentichappiness.sas.upenn.edu ca sa vezi care sunt principalele tale puncte tari (primele cinci constituie semnatura ta in materie de calitati) si cum ai putea sa le valorifici si mai mult.

Acum ceva timp ti-am vorbit despre grit (nu, nu se afla printre cele 24 de puncte tari, asta e un fel de meta-calitate si a fost descoperita, dupa cum sper ca iti amintesti, de Angela Duckworth), care corela cu ceea ce unii numesc succes in viata: note mari la facultate, un salariu cu multe o-uri (poate si oua) si, uneori, realizari remarcabile in profesie. De aceasta data ma intereseaza insa altceva, mult mai important (pentru mine), si anume ce calitati se asociaza cu emotiile pozitive si cu o satisfactie sporita a vietii. Iti spun si tie, ai noroc ca afara ploua si nu mai e asa de cald, pentru ca agreabilitatea mea (suntem acum in alt film, ala cu cinci factori mari si tari, dar poti sa o transformi in „kindness” daca tii neaparat) creste invers proportional cu temperatura din mediul extern. Ei bine, studiile (Park, Peterson, & Seligman, 2004) spun ca ai sanse mai mari sa fii fericit si satisfacut de viata daca ai: curiozitate (r = .39), zest sau entuziasm (r = .52), capacitatea de a iubi si de a fi iubit (r = .35), recunostinta (r = .43) si speranta sau optimism (r = .53). Iar am masluit ordinea, ca sa te pun pe tine sa le aranjezi in functie de valoarea coeficientului de corelatie (cu life satisfaction, remember?); sper ca dragostea ta de cunoastere a fost suficienta cat sa inveti ceva statistica, eu am avut noroc si de un profesor care nu numai ca stapanea materia, dar, sa vezi ciudatenie la noi in Romania, mai punea si notele pe merit.  

Marturisesc ca aceste cifre nu ma mira (hindsight bias, spui? Forget it!) pentru ca, inainte sa citesc studiul, meditasem cu sarg si cu folos la una dintre calitatile mentionate, iar concluzia ruminatiilor mele funeste era ca taria de caracter care te poate ajuta cam in toate aspectele reunite sub palaria well-being-ului (sau a flourishing-ului) este…entuziasmul, energia, vitalitatea, la joie de vivre (dupa cum mai este numita chiar in „Character Strengths and Virtues: A Handbook and Classification”) sau, mai pe englezeste, zest. Daca figureaza in semnatura calitatilor tale (top 5, dar iti dau eu o dezlegare, poate fi si a sasea, ca asa vreau eu!), inseamna ca iti traiesti viata cu entuziasm si insufletire, te simti viu si inflacarat, intampini fiecare zi ca pe o aventura in care de-abia astepti sa te lansezi si te implici trup si suflet (figura de stil) in toate activitatile pe care le desfasori (wholeheartedly, zi tu ca nu e asta un cuvant magnific). Vitalitatea ar fi  de asemenea masura auto-actualizarii lui Maslow (tot in manual scrie!), o reflectare a eudaimoniei si o conditie a instaurarii starii de flux (Csikszentmihalyi). Desi nu are prin ea insasi o conotatie morala, poate servi unor scopuri nobile, cu conditia sa nu devii un ucigas in serie (sau un militar?) manat de entuziasm si mai am cateva idei pe care intelepciunea ma impiedica insa, de aceasta data, sa le impartasesc, plina de ardoare, cu tine.

Spuneam ca sunt sigura ca aceasta calitate este definitorie pentru well-being si, ca sa iti demonstrez, presimt ca va trebui sa te iau de la zero si sa iti explic acum modelul PERMA (sper ca nu ai citit „perna”, pentru ca ar fi un priming nedorit ce te-ar (tele)ghida direct catre pat; hai, incearca sa nu te gandesti acum la o perna si la o paturica moale si calduroasa, trebuie sa stapanesti procesul de thougth suppression descris de Wegner si sa invingi teoria proceselor ironice; am inteles ironia, ma opresc aici cu asociatiile).

Exista asadar cinci elemente fundamentale ce ar trebui sa se regaseasca intr-o viata fericita si infloritoare, mai exact (intai in engleza, poate retii mai usor asociind cu acronimul de mai sus adica prescurtarea, ca sa te scutesc de o cautare in DEX!): positive emotions, engagement, positive relationships, meaning and achievement. Hai sa le luam pe rand, vreau sa intelegi cat de important este entuziasmul sau vitalitatea in fiecare dintre aceste aspecte.

Emotiile pozitive sunt generatoare de fericire intr-o relatie numita de Barbara Fredrickson spirala ascendenta: bucuria ii face pe oameni mai atenti la acele elemente din mediu ce pot da nastere altor emotii pozitive, care la randul lor vor facilita gasirea de noi resurse…Aceasta este teoria largeste-si-construieste (the broaden-and–build theory of positive emotions): anumite emotii pozitive - printre care bucuria, interesul, mandria, multumirea si dragostea- iti largesc repertoriul de ganduri si actiuni, spre deosebire de emotiile negative, care ingusteaza paleta de posibile raspunsuri comportamentale: frica, de exemplu, te obliga sa alegi doar dintre cele trei F (fight, flight sau freeze, nu cred ca ti-ar mai arde de…fulfill). De asemenea, ele creeaza resurse fizice, intelectuale si sociale si devin astfel vehicule pentru cresterea individuala si formarea relatiilor sociale. Retine te rog ca emotiile pozitive nu se afla pe un continuum cu cele negative, ci avem de-a face cu doua sisteme diferite, ceea ce explica de ce ai de multe ori sentimente contradictorii, amestecate, greu de definit. Poti simti in acelasi timp bucurie si tristete tocmai pentru ca fiecare dintre ele exista (relativ) independent undeva in registrul tau emotional, altfel ceea ce ai experimenta ar fi o stare de cvasi-indiferenta, in care emotia s-ar neutraliza in zona valorii de mijloc. Forma extrema a acestor sentimente contrarii este senzatia de sublim (awe in engleza), prea putin studiata de psihologi (Maslow s-a mai apropiat de ea, cand a descris experientele de varf), dar careia de David Keltner si Jonathan Haidt i-au dedicat minunatul articol „Approaching awe, a moral, spiritual and aesthetic emotion”. Experienta sublimului este una deosebit de intensa, primordiala, revelatoare si inspaimantatoare in acelasi timp, iar ea apare atunci cand un stimul este perceput ca extrem de vast (larger than self), astfel incat este necesara o acomodare a structurilor tale mentale pentru a-i asimila intregul potential. Poate fi ceea ce simti, de exemplu, cand te plimbi pe pasarela din sticla Skywalk,  situata la 1.300 de metri deasupra Marelui Canion, cand privesti tabloul lui Edward Munch, “Tipatul” (sau orice Dali), cand asisti la o tornada (and get swept away…). Intr-o societate focalizata exclusiv pe emotiile pozitive probabil ca iti dai voie rar foarte rar sa traiesti asemenea momente, lucru remarcat de Eric G. Wilson care, in superbul sau eseu intitulat “Impotriva fericirii”, atrage atentia asupra riscului de a adopta cu totii o mentalitate de mall, refuzand complexitatea uimitoare si fascinanta a vietii:

“A dori doar fericire intr-o lume neindoielnic tragica inseamna sa devii inautentic, sa te multumesti cu abstractiuni nerealiste care ignora situatiile concrete. In sfarsit, mi-e teama de eforturile societatii noastre de a expurga melancolia din sistem. Fara agitatiile sufletului, magnificele noastre turnuri dupa care am tanjit atat se vor prabusi? (…) Este un paradox. Existand cu un ochi indreptat spre moarte, ma nasc. Simtindu-ma complet singur, traiesc uniunea cu tot ce este viu. Suferind o anxietate inevitabila, trec printr-un soc vital. Inteleg: a fi viu inseamna a intelege polaritatea mareata a universului. Viata creste din moarte simoartea din viata; turbulentele duc la tipare dulci, iar ordinea se dizolva intr-un haos vibrant. Cosmosul este amestecat, cetos, confuz si contradictoriu. Dar acest amestec tine lucrurile impreuna, in miscare, imprevizibile, contingente, misterioase, interesante. Deodata lumea nu mai pare ca si cum schimb la nesfarsit canalele de televiziune, apasand butonul toata noaptea, desi am vazut tot ce apare pe ecran. Dimpotriva, nu stiu ce va urma. Sunt foarte atent. Sunt pe muchie, incomplete si trist, dar incerc sa-mi imaginez poeme mai frumoase decat msicarea tacuta a rechinilor si simfonii mai sonore decat acele cantece ale pasarilor in anotimpul verii. Incerc sa inventez un cosmos din haos.”

Uite cum din cauza lui Burke, Wilson, Keltner si Haidt (thank you, guys!) m-a luat valul tzunamic al sublimului, facandu-ma sa uit, pentru cateva momente, de ameteala epistemica de care nu reusesc deloc sa scap in ultimul timp, in urma intalnirilor repetate cu mult prea numeroasele (si deseori contradictoriile) ipoteze generate de abordarea stiintifica a psihologiei. Cat pe ce sa uit despre ce era vorba (hm..de parca as fi stiut vreodata)! Conform teoriei lui Paul MacLean, evolutia sistemului emotional al primatelor inferioare...ce? na ca acum chiar m-am incurcat, asta era dintr-o alta carte (Victor Johnston- „Why we feel”). Stai, nu-mi sopti ca mi-aduc singura aminte! Despre ce scriam? Era ceva despre perne, pasiune...sex salbatic!? Nuu, scuza-ma te rog, sigur te-am facut sa rosesti! Mai esti sau ai inchis pagina, oripilat? PERMA si vitalitatea, modelul de flourish al lui Seligman si Inventarul Tariilor (de caracter!).

Ce zici, are entuziasmul sau la joie de vivre vreun cuvant de spus in capacitatea de a experimenta emotii pozitive? Dar in intensitatea lor? Si daca raspunsul este da, iar tu te consideri norocos ca te caracterizeaza vitalitatea, poate nu ar strica sa te gandesti si la reversul acestei intensitati, dar mai tarziu, pentru ca azi ne ocupam doar de partile luminoase si pozitive.

Tot entuziasmul este ingredientul-cheie din cea de-a doua fateta a modelului PERMA, si anume implicarea (engagement), starea de flux, scufundarea intr-o activitate (cu sens) pana la pierderea notiunii timpului, sau „angajamentul vital” (Mihalyi Csikszentmihalyi si Jeanne Nakamura, „The construction of meaning through vital engagement”). Aceasta implicare totala in activitatile alese si desfasurate de tine este atat o sursa de sens si de emotii pozitive, cat si principala latura energizanta a comportamentului si cea mai importanta motivatie, daca e sa ne raportam la teoria autodeterminarii (Deci & Ryan), atat de draga mie, desi nu bag mana in foc pentru validitatea ei stiintifica. Ceea ce conteaza aici este un anumit mod de a te pozitiona in raport cu lumea, relatia privilegiata cu anumite obiecte sau situatii percepute subiectiv drept benefice, semnificative, demne de atentie si pline de sens. In „Teoria fericirii” (da, asa s-a tradus „The Happiness Hypothesis”) Haidt preia termenul celor doi cercetatori si descrie insufletirea care o cuprinde pe una dintre studentele sale, de obicei destul de retrasa si tacuta, atunci cand incepe sa vorbeasca despre pasiunea sa, echitatia (daca spuneam calaritul iar te ingrozeai, nu?). Angajamentul vital este valorizat pentru recompensele sale intrinseci, experimentate aici si acum, astfel incat vei fi motivat sa cauti in mod activ experientele ce iti permit sa iti dezvolti aptitudinile. Pentru a amplifica frecventa si durata fluxului este necesar sa inveti sa iti controlezi sistemul atentional, dar (cred eu) numai dupa ce ai descoperit catre ce stimuli se indreapta oricum, in mod natural, atentia ta. „Experienta mea consta in lucrurile la care sunt de acord sa particip. Doar ceea ce observ ajunge sa imi influenteze mintea”, remarca William James, inainte ca Simons si Chabris sa aduca gorila pe scena (in terenul de baschet) pentru a ilustra fenomenul atentiei selectiva. Angajamentul vital nu se rezuma asadar la tine sau la ceva din mediu, ci la relatia dintre tine si acel ceva, precum si la alinierea dintre eficienta activitatii tale si realizarea personala.

Relatiile pozitive par a fi aspectul cel mai important din flourishing, dar asta nu este neaparat un lucru bun! Relatiile cu ceilalti sunt sursa fundamentala de satisfactie (de toate felurile) a oamenilor dar, in acelasi timp, si principala cauza a nefericirii lor (Harry Reis & Shelly Gable, „Toward a positive psychology of relationships”). Insa nu asta conteaza acum, iar am uitat ca este un articol despre psihologia pozitiva, desi pana si autorii mentionati sunt de acord ca „on the distress side of the spectrum, relationships are well-established as one of the most potent causes of human misery”. Bun, deci esti mai fericit daca ai oameni pe langa tine cu care se intampla sa fii si (destul de) intim, cred ca m-am facut bine inteleasa. In celebrul articol „The need to belong: Desire for Interpersonal Attachments as a Fundamental Human Motivation”, Roy Baumeister si Marl Leary insinueaza ca ai si tu o nevoie fundamentala de a apartine, adica esti motivat sa cauti si sa mentii relatii interpersonale stabile si stranse. Nu prea iti convine sa le pierzi, iar cand acest lucru se intampla (shit happens!) sanatatea ta fizica si mentala este grav afectata, sistemul imunitar se prabuseste, ba te pricopsesti si cu un mic episod depresiv (daca nu psihotic), asa, ca amintire. Am insa vesti bune! Daca te-a parasit iubita exista o solutie foarte simpla (ma rog, doar daca esti un partener atractiv, plin de succesuri reproductive – rateurile nu sunt permise, competitia e acerba): Gaseste-ti, frate, alta! Daca nevoia de a apartine este o trebuinta fundamentala, Baumeister spune ca partenerii de atasament sunt intersanjabili, asa ca o noua partenera should do the business. In definitiv, atunci cand iti este foarte foame mai conteaza daca papi gaina sau curcan? La fel, ce mare diferenta daca te culci cu Maricica sau cu Floricica? A plecat? Inlocuieste-o! Cu cine? Cu nimeni, ba! Nu ti-e rusine sa te gandesti macar la asa ceva? Ea era perfecta pentru tine! imi vine mie sa iti strig, furioasa, insa ma abtin, intelept, pentru ca imi amintesc ca Baumeister este, totusi, unul dintre cei mai importanti psihologi sociali, iar motivul pentru care tu citesti acest blog este interesul pe care il ai fata de psihologia stiintifica. Dar stai! Tot el, intr-un excelent manual de psihologie sociala, („Social Psychology and Human Nature”), mentioneaza mai multe studii ce sustin ideea ca partenerii de cuplu care se idealizeaza reciproc sunt si cei care raman mai mult in relatie si care isi mentin satisfactia pe termen lung. Asa ca este foarte bine sa traiesti cu iluzia ca iubita ta este minunata, mirifica si mirobolanta, ai toate sansele sa te bucuri de o relatie fericita, cu conditia, desigur, ca si ea sa fie victima aceleiasi folie-a-deux. Te-am linistit, este de neinlocuit. Insa mai tii tu minte ca dragostea romantica este doar un fel de „lipici fabricat de natura pentru a intari atasamentul dintre doi adulti a caror interactiune are sanse sa evolueze inspre o relatie de parenting” (Shaver, apud Baumeister)? Lipici, nelipici important este ca functioneaza! Numai daca vorbim despre iubirea reciproca, caci cea neimpartasita este o fantasmagorie nejustificata din punct de vedere evolutionist, nici nu mai are sens sa analizam iluzoria experienta subiectiva a acestei plasmuiri inutile si irelevante. Nu?

Cum influenteaza deci entuziasmul relatiile sociale si de cuplu? Hai ca e limpede: aceasta calitate coreleaza puternic cu nivelul tau de implicare in relatie, cu interesul pe care il vei acorda partenerei si cu intensitatea sentimentelor tale pentru ea (sau ele, desigur!). Poate si cu apetitul sexual, mai am nevoie de cativa subiecti si termin o cercetare pe tema asta. Mai mult, vitalitatea (zest-ul, da?) isi pune amprenta asupra stilului tau afectiv: daca o ai mare (calitateaaaa), felicitari! probabil ca esti si un tip highy affectionnate, ceea ce inseamna un nivel scazut de stres, deci o sanatate fizica mai buna. Acum ca am lamurit-o si pe asta, simt (intuitie feminina) ca ai vrea sa ma intrebi care sunt totusi ingredientele unei vieti de cuplu fericite si de durata. Haha! Sorry! Pai daca stiam crezi ca mai scriam eu la ora asta pe blog? Nu ma indeletniceam si eu cu alte activitati, mai placute si lipicioase? Dar daca afli tu invredniceste-te sa-mi dai de veste!

Mi-a pierit tot cheful (entuziasmul) sa iti povestesc despre ultimele doua dimensiuni ale well-being-ului, sensul si realizarea. Cica ar trebui sa ai sentimentul ca servesti o cauza mai larga decat tine insuti, asa ca mai du-te si tu la biserica si linge icoanele! Iar pe urma pune-ti osul la treaba, nu mai pierde timpul pe net. Vitalitatea te ajuta sa iti stabilesti scopuri in care sa crezi, sa te implici apoi in ele si, foarte important, sa nu renunti. Nu intamplator (dar nici absolut evident!), aceasta calitate face parte din virtutea curajului (sper ca intre timp ai avut macar curiozitatea sa completezi testul si sa cauti virtutile!!!), deci iti creste rezilienta in fata obstacolelor. Cata vreme investesti energie si entuziasm in activitati semnificative ce te apropie de obiectivele tale nu vei da inapoi, pentru ca pur si simplu vei simti ca trebuie sa faci acele lucruril; vei fi mai putin sensibil la posibilele obiectii si critici din partea altora, ba vei depasi chiar si eventuala teama de esec sau de respingere. Presupun ca esti familiarizat cu teoria lui Wrzesniewski, care face distinctia intre job, cariera si vocatie. Cei mai fericiti oameni sunt, bineinteles, cei care vad in munca lor o vocatie, o chemare, deoarece sunt pasionati de ceea ce fac, sunt motivati intrinsec, nu se plictisesc, nu isi doresc sa se pensioneze mai repede sau sa vina odata vara sa isi ia concediu, ci vad in ocupatia lor un element central al identitatii de sine. In 2009, Peterson, Park, Hall si Seligman au realizat studiul „Zest and work”, (http://deepblue.lib.umich.edu/bitstream/handle/2027.42/61871/584_ftp.pdf;jsessionid=F5A987ECB4F21E47B3A5CEDC47261E63?sequence=1) pe un esantion de 9083 (!!) de persoane si si-au confirmat ipotezele (ale lor dar si ale mele, sa fie clar!) ca 1) zest-ul asta coreleaza puternic cu satisfactia fata de munca si fata de viata in general si 2) oamenii plini de entuziasm au tendinta sa vada in munca lor o vocatie. Apoi si-au pus intrebarea cum ar putea fi dezvoltata aceasta calitate la locul de munca si au dat baietii si niste sugestii, accesibile si tie printr-un singur click.

In incheiere, cateva cuvinte despre depresie si entuziasm. Daca te-a lovit amocul, dar esti din fire un tip entuziast si energic, predictia mea este ca iti vei reveni destul de repede. Ma indoiesc ca vei putea sta prea mult in pat, cu o totala lipsa de interes pentru lucrurile ce iti faceau anterior placere. Sau ca vei trece de la ideatia suicidara la tendinta propriu-zisa. Sunt convinsa ca, la un moment dat, ceva tot te va face sa sari din pat direct in strada (nu, nu pe geam) si sa te duci, de exemplu, sa vezi filmul „Amour” sau pozitia copilului (tot filmul, nu ecografia 3D). Sau sa te intalnesti cu prietenii pe care i-ai refuzat in ultimul timp pe motiv ca „n-am nimic, sunt bine, dar ne vedem altadata”. Poate sa fie si un sport care iti face placere. Sau pur si simplu vei fi impresionat de bucuria si spontaneitatea cu care iti sare in brate cainele de companie (sper ca nu e vreun violator pe aici sau cineva diagnosticat, conform DSM, cu parafilia denumita, foarte sugestiv, frotteurism)! In orice caz, ceva trebuie sa iti atraga atentia. O piesa de teatru? Ultima carte a lui Haruki Murakami? Un meci de fotbal? Un handbook de pshologie evolutionista? Eleganta demonstratiei unei teoreme matematice? Silueta gratioasa a unei tinere femei de pe strada? Un copac in flori? E adevarat ca, pe langa entuziasm, mai exista, in inventarul trasaturilor, o calitate minunata care te-ar putea ajuta in acest sens: aprecierea frumusetii si excelentei, despre care (acelasi) Haidt, impreuna tot cu Keltner, vorbeste atat de frumos in manualul deja amintit (din pacate tocmai pe acest articol, care ma interesa in mod special, nu l-am gasit in forma sa finala, va trebui sa te multumesti cu un draft: http://socrates.berkeley.edu/~keltner/publications/haidt.2004.pdf). Un lucru e sigur: cu cele doua calitati in dotare mare minune sa te plictisesti vreodata (daca esti si curios nu stiu cum de te induri sa mai si dormi din cand in cand, poate doar cu ceva ajutor din partea intelepciunii). Exista insa si aici o problema: ce vei alege sa faci mai intai? Cum te hotarasti ce carte sa incepi sau la ce prelegere TED sa te uiti? In seara asta citesti, scrii ceva sau te duci la un concert? Barry Schwartz, in cartea “The paradox of choice: why more is less” (click aici pentru o versiune prescurtata: http://www.swarthmore.edu/SocSci/bschwar1/Sci.Amer.pdf) remarca faptul ca prea multe optiuni sfarsesc prin a ingreuna luarea unei decizii si efectuarea unei alegeri. Parca ma vad pe mine acum cateva zile, incercand sa ma hotarasc daca sa raman acasa cu teoria fericirii a lui Haidt sau sa ma duc la cinematograful meu preferat sa vad Hitchcock. (Am ales filmul si asa, la final, din schimbul de replici dintre Alfred si sotia sa, Alma, am aflat si eu, in sfarsit, de ce a fost numit regizorul asta maestrul suspansului).

Desi as mai avea rezerve (nesecate) de entuziasm, cred ca ma voi opri aici, pentru ca nu sunt sigura ca ai tinut pasul cu mine si ca nu te-am pierdut pe parcurs (accept si ca te-am plictisit, ce sa fac acum?). Sau poate vrei sa iti mai citez un ultim studiu stiintific? Sa stii ca m-a ajutat si placerea de a invata (am vrut sa scriu articolul asta de saptamana trecuta, dar mereu mai gaseam ceva de citit). Si curiozitatea (trebuie sa vad ce vrea si nenea asta cu articolele lui!). Si…hmm, iar am impresia ca imi scapa ceva. Mai era o calitate…Ma uit in tabelul in care le-am salvat si revin sa ti-o spun (insa numai daca nu o stii deja!).









miercuri, 6 martie 2013

4 213 mucuri de tigara sau un alt articol de psihologie clinica


Suntem din ce in ce mai nebuni. Iar tu esti numai bun de internat (pe viata!) la Obregia, imposibil sa nu poti fi diagnosticat cu macar una (sunt draguta!) din cele in jur de 400 de tulburari mentale.

Si daca nu ma crezi pe mine te vei convinge peste doua luni, deoarece in mai este programata aparitia DSM-ului V. Prima editie, din 1951, cuprindea 106 tulburari si avea doar 130 de pagini. DSM-IV-TR descrie, in 943 de pagini, 365 de diagnostice (da, cate unul pentru fiecare zi din an). Ce sa fie asta, un fel de efect Flynn al nebuniei? O rapida adaptare a genelor, speriate de concluzia lui Camil Petrescu, „cata luciditate, atata drama”? Sau psihiatrii cand se plictisesc de scris retete se apuca de scris simptome si de inventat boli? Hmm…exista si criterii, ca sa vezi! O intrebare: beneficiaza toti asa-zisii pacienti de un tratament egal, adica de un diagnostic nepartinitor, unitar, stabilit strict in functie de simptomele „disfunctionale”? Eu cred ca nu si voi incerca sa iti demonstrez.

Printre noile tulburari ce se vor regasi cu siguranta in DSM-V exista si „the hoarding disorder”, pentru care nu avem momentan  decat tentative de traducere in limba romana: „tulburare de stocare”, „tulburarea colectionarismului” sau „tulburarea de tezaurizare compulsiva”; barbarisme, nu? Ea se va desparti de OCD (din care facea parte parte pana acum) pentru a se transforma intr-o entitate separata, de sine statatoare si excesiv de strangatoare. Si daca se lipeste microbul de tine vei fi incapabil sa te desparti de lucruri sau sa arunci obiectele nefolositoare si iti vei transforma astfel casa intr-un depozit de vechituri care, pana la urma, va deveni aproape de nelocuit. Exista si un serial documentar, „The hoarders”, care prezinta cazuri reale, discutii intre pacienti si psihiatrii / psihologi, dar si operatiuni de curatenie a spatiului locatar al primilor dintre ei (desi, ma gandesc eu acum, o razie prin casele psihiatrilor cred ca s-ar solda cu rezultate…cel putin surprinzatoare). Scanarile fMRI indica o activitate anormala in cortexul cingulat anterior al pecientilor, precum si in alte regiuni responsabile cu procesul de luare a deciziilor si cu categorizarea (le stii?).

Si acum hai sa parasim spitalul de nebuni si sa patrundem in zona rafinata si diafana a artelor, pentru ca vreau sa iti vorbesc despre unul dintre cele mai incantatoare romane citite de mine anul trecut, „Muzeul inocentei” de Orhan Pamuk, pe care il stii macar pentru ca a luat premiul Nobel pentru Literatura in 2006 (cu ce carte?). Naratorul caramizii asteia este Kemal, un tanar de 30 de ani, aflat la conducerea unei mari companii mostenite de la tatal sau. Inainte de a sarbatori logodna cu Sibel, o fata din aceeaşi catogorie sociala, o intalneste pe Fusum, o verisoara indepartata si mai saraca, cu care va avea o scurta relatie pasionala, consumata intr-un apartament din blocul numit Compasiunea. Indragostit de tanara de 18 ani, Kemal rupe logodna cu Sibel (lucru aproape de neconceput in Istanbul-ul anilor ’70), dar intre timp Fusum s-a facut si ea nevazuta si disparuta ramane vreo cativa ani, pana cand eroul nostru o regaseste, maritata cu Feridun, un individ modest cu pretentii de scenarist. Si ce face el atunci? Se imprieteneste cu sotul (promitandu-i finantare pentru filme) si, timp de opt ani, ii viziteaza aproape seara de seara pe cei doi, care locuiesc si cu parintii fetei. Si mai face ceva: fura! Adica nu poate pleca cu mana goala si ciordeste de fiecare data cate un flecustet pe care l-a atins fosta lui iubita si, mai mult, ii aduna pana si chistoacele de la tigari, ajungand la impresionanta cifra de…4213! (Da, se pare ca in Turcia se iubeste si se fumeaza in draci, acolo sa te duci daca vrei un studiu despre, dependente, obsesii si tulburari de personalitate). Iata si cum isi justifica naratorul pornirile patologice, fara sa stie ca se numesc kleptomanie si hoarding disorder:

„In cei opt ani de-a lungul carora m-am dus la masa la familia Keskin, am pus deoparte si am adunat 4213 mucuri de tigari ramase de la Fusun. Fiecare dintre aceste chistoace, care i-au atins buzele trandafirii, care i s-au strecurat in gura, care, din cate mi-am dat eu seama uneori, pipaindu-le filtrul, i-au atins limba, s-au umezit si, de cele mai multe ori, au dobandit o nuanta placuta de rosu, de la rujul pe care-l folosea, reprezinta un obiect foarte aparte, foarte intim, care-mi aminteste de suferinte profunde si de clipe fericite. (…) Ajunsesem sa-mi redestept in minte trecutul alaturi de Fusun si serile petrecute la masa alaturi de ea la simpla vedere a obiectelor adunate in apartamentul din blocul Compasiunea, fara a le mai atinge. Pe masura ce treceau anii, clipele aparte pe care le asociam cu obiectele, cu vreo solnita de portelan sau cu vreun centimetru de croitorie in forma de caine sau cu vreo cheie de conserva infricosatoare sau cu uleiul de floare-soarelui marca Batanay, care nu lipsea niciodata din bucataria familiei Keskin, pareau sa mi se dilate necontenit in memorie…”.

Ca sa nu te plictisesc cu povesti romantice (doar esti aici ca sa citesti articole de psihologie), iti spun repede ca tipa divorteaza pana la urma, pleaca impreuna cu Kemal intr-o calatorie si pampam! moare intr-un accident de masina…good! (ce vrei, mi se luase si mie de atata melodrama!). Ah, am uitat sa pun spoiler alert, in cazul in care cineva ar vrea sa citeasca 600 de pagini scrise marunt despre un obsedat care isi viziteaza fosta iubita casatorita (atentie! nu se intampla nimic intre ei in cei opt ani de zile descrisi in carte) seara de seara, timp in care serveste masa, se uita la televizor, ii cauta ei privirea si subtilizeaza tot ce prinde pentru a-si completa colectia de memorabilia. Ce face el dupa ce ea moare? Pleaca in lume, viziteaza in jur de 5000 de muzee, se intoarce si deschide un muzeu unde expune lucrurile decedatei. Mai mult, se intalneste in roman cu Orhan Pamuk (da, da, scriitorul devine personaj in cartea sa) si il roaga pe acesta sa scrie despre povestea lui de dragoste cu Fusun.

Zis si facut, Pamuk a publicat romanul in 2008. Nimic extraordinar pana aici. Numai ca, in aprilie 2012, autorul nostru recompensat cu Nobel a inaugurat si…un muzeu, bravo, te duce capul! Muzeul Inocentei. Este situat in Istanbul si cum intri pe dreapta te intampina un perete decorat cu…4213 mucuri de tigara. Obiectele colectionate de autor sunt grupate in 83 de casete, cate capitole avea si romanul. Intrebat la conferinta de presa daca povestea este inspirata din realitatea vietii sale, Pamuk a preferat sa se eschiveze, probabil ca o strategie de marketing. Cu alte ocazii, scriitorul a afirmat ca mai intai a avut ideea muzeului si apoi a romanului, iar multe din pasajele cartii au fost inspirate din obiectele pe care el si rudele sale le pregateau pentru colectie.  In orice caz, bine ca nu i-a trecut prin sa expuna (in hol?) si cadavrul lui Fusum, congelat, impaiat sau mai stiu eu in ce stare modificata de putrefactie.

Intrebarea mea: este Pamuk un hoarder? Sau un kleptoman? Parca te aud cum te rovolti si imi spui cateva de mama, dar te rog sa te calmezi ca sa putem vorbi rational. Si stiintific! Si nu numai la Pamuk ma gandesc acum, ci la toti colectionarii inraiti. Ce ii diferentiaza pe acestia de cei diagnosticati cu tulburarea care va figura in curand in DSM? Spui ca nu le afecteaza viata in sens negativ? Poate ca ar trebui sa vezi ce crede sotia unui impatimit de (sa zicem) timbre cand nu isi vede barbatul cu zilele pentru ca acesta sta numai cu nasul in catalog. Sau sa studiezi incercarile disperate ale unui copil de a atrage, macar pentru cateva minute, atentia unui parinte absorbit de…cutii de chibrituri. Hai sa extrapolam. Jung era psihotic? Dali era in toate mintile? Daca nu, ar fi trebuit probabil sa fie internati si pusi toata viata pe medicatie, nu? Stii ca si Jeremy Bentham, parintele ultilitarismului, este suspectat astazi ca ar fi suferit de sindromul Asperger? (Nu, nu asta este motivul pentru care am ajuns la concluzia ca utilitarsimul nu este de cele mai multe ori o solutie viabila, nici macar dezirabila…) Ba chiar umbla zvonul ca si Kant se incadra in spectrul amintit. Iar ultima barfa ii vizeaza si pe Socrate si pe Darwin! Nu, nu vreau sa spun ca acesti titani, genii sau mentori (in tainele inconstientului colectiv, unul dintre ei) erau intr-o ureche atinsa (ciopartita) de nebunia van-goghiana. Articolul asta nu este despre ei. Nu interesele lor sunt in pericol, pentru ca nimeni nu i-ar putea cataloga astazi pe acesti monstri sacri drept ticniti si atat. Vreau sa te gandesti insa la cei care prezinta anumite trasaturi de personalitate considerate acum cel putin accentuate, dar care, neavand un talent aparte (niste insusiri exceptionale, situate mult in dreapta curbei gaussiene), nu vor scapa de diagnosticul de tulburare mentala si nici de prejudecatile sociale inerente. Pamuk nu are decat sa fie si hoarder si kleptoman si stalker chiar; ramane, inainte de toate, un intelectual rasat si un scriitor extraordinar de talentat si erudit. Daca tu insa te apuci sa colectionezi mii de chistoace de tigara iar in rest esti un om normal, care nu stralucesti prin nimic, crezi ca te va scapa ceva sau cineva de eticheta (si de diagnosticul unui psihiatru) unei ditamai tulburari de personalitate? Mai gandeste-te inainte sa-i trimiti iubitei tale al 50-lea sms pe ziua de azi, s-ar putea sa iti sugereze, binevoitoare, cateva sedinte de terapie (prin remedii florale Bach sau prin flourishing?). Ti-a murit sotia si nu ti-ai revenit dupa sase luni? Ssst! sa nu mai spui nimanui asa ceva, vei primi o reteta cu antidepresive!

In incheiere am vrut sa adaug inca un fragment din Muzeul Inocentei relevant pentru comportamentele patologice ale eroului nostru. Nu reusesc insa sa il gasesc (am spus 600 de pagini,ok?) si nici nu vreau sa perseverez intr-o cautare obsesivo-complusiva, asa ca voi deschide aleator cartea si transcriu si eu ce nimeresc, Dumnezeu cu mila!:

„Mi-am dus colectia, somiera pe care facusem candva dragoste cu Fusun la blocul Compasiunea, salteaua cu iz de mucegai si cearsaful albastru, la mansarda cladirii pe care o rearanjasem, dandu-i infatisare de muzeu. Mansarda intunecoasa si muceda, in care misunau soareci, paianjeni si libarci si in care, pe vremea cand locuia acolo familia Keskin, se afla rezervorul de apa se transformase acum intr-o incapere curata, luminoasa, din care puteai contempla stelele. In seara in care am asezat patul acolo, iar apoi am baut trei pahare cu rachiu, mi-am dorit sa innoptez in ea, lasandu-ma invaluit de toate lucrurile care-mi aminteau de Fusum, de atmosfera sentimentala pe care o degajau si asa se face ca, intr-o seara de primavara, am deschis, cu cheia mea, usa cea noua de pe strada Dalgic, am patruns in casa–muzeu, care urma sa dobandeasca o alta noima, am urcat tiptil, ca o naluca, scara lunga si abrupta, dupa care m-am repezit in patul de la mansarda si am adormit. (…) In noaptea aceea mi-am dat seama ca era necesar un catalog care sa depene de-a fir a par istoriile tuturor lucrurilor expuse acolo si ca acesta urma sa devina, cu siguranta, povestea dragostei si a admiratiei mele pemtru Fusum. ”

duminică, 3 martie 2013

Predica de duminica


Am avut noroc. Triplu noroc, asa ca daca mi se mai intampla ceva frumos azi voi incepe sa cred ca zarurile Providentei au fost masluite (de Provident?), doar nu am uitat ce a scris Nassim Ncholas Taleb despre eroarea ludica.

 Mai intai, intalnirea cu Roxana a decurs de minune, nici nu as fi visat ca voi fi atat de linistita in compania ei, ca nu va fi nevoie sa ii dau sfaturi si pareri sau sa ii citesc viitorul in liniile care au inceput sa ii apara pe frunte (si prietenii tai mai uita ca nu esti acolo ca sa le carpesti problemele si sa le explici ce consecinte ar putea avea faptul ca nu i-a alaptat mami cand erau mici?). Nu, ea mi-a zis de la inceput: “Sunt foarte suparata, dar mi-era dor de tine si nu puteam scapa ocazia de a te vedea. Hai sa bem o bere, nu te supara pe mine daca nu voi vorbi mai deloc”. Nici ca imi puteam dori altceva, asa ca m-am bucurat de o seara superba cu o prietena atinsa de cel mai incantator mutism cu putinta, dupa care m-am dus acasa si m-am prabusit in pat, nimerind, deloc intamplator, langa catelusa pe care nimeni din familia asta (cu atat mai putin eu) nu a avut simtul practic de a o invata care ii este locul si pozitia printre oameni (dar mai bine tac, cafeaua asta de dimineata a inceput brusc sa imi lase un gust amar).

 In al doilea rand, le sunt recunoscatoare mortilor din cimiterele din Vrancea: s-au impacat cu soarta si nu s-au rasucit prea tare in mormintele in care isi faceau somnul de fumusete, asa ca niciun cutremur semnificativ nu a daramat blocul in care azi-noapte imi dormeam si eu somnul de veci.

In sfarsit, am avut inspiratia (ciudat, rar ma loveste si pe mine asa ceva!) sa car dupa mine (desi aveam e-readerul plin) doua carti ce s-au dovedit salvatoare, una pentru Elena, cealalta pentru mine. Daca filosofia ti se pare de multe ori arida, abstracta sau despartita de viata reala, probabil nu ai auzit inca de Thomas Cathcart si Daneil Klein, doi americani pe la saptezeci de ani fiecare, buni prieteni si autorii a trei carti devenite best-seller in Statele Unite, dintre care doua au fost traduse si la noi, de editura Nemira: “Platon si ornitorincul intra intr-un bar” si “Aristotel si furnicarul merg la Washington”. “O introducere ireverentioasa, neconventionala si plina de umor in marile traditii, scoli si concepte filosofice”, prima carte (initial refuzata de patruzeci de edituri) abordeaza subiecte grele, cum ar fi epistemologia, religia, filosofia limbajului, etica, metafilosofia sau existentialismul, dar o face intr-un stil accesibil, lejer si, mai ales, foarte amuzant. Putina teorie, in schimb bancuri din belsug. Unele mi s-au parut geniale, pe cateva cred ca nu le-am inteles, altele sunt sigura ca ar fi putut beneficia de o traducere mai inspirata (ipoteza pe care voi avea foarte curand ocazia de o testa, trebuie sa soseasca, via bookdepoitory si ultima lor carte, netradusa inca, intitulata irezisitibil: “Heidegger and a Hippo Walk Through Those Pearly Gates: Using Philosophy (and Jokes!) to Explore Life, Death, the Afterlife, and Everything in Between”).

Ar fi pacat in aceasta zi de duminica sa ma amuz singura; in plus, poate, cine stie, vei fi curios pe urma sa afli si mai multe despre existentialismul lui Hegel (bancul nr.1), paradoxurile lui Russel (nr.2), “argmentum ad verecundiam”, “double entendre”, logica inductiva si asta nu e tot.

Have fun!

“Un barbat este in pat cu sotia celui mai un prieten al sau, cand aude masina acestuia oprind in fata casei. Barbatul se ascunde repede in dulap. Sotul intra in camera, se duce la dulap sa-si puna haina, da cu ochii de amicul lui in pielea goala si-l intreaba:
-Lenny, ce naiba cauti tu aici?                                                                                                                                      La care Lenny ridica din umeri si spune:
-Fiecare om trebuie sa fie si el undeva!”


“Daca un om incearca sa rateze si reuseste, ce face el de fapt?”


“Ted se intalneste cu amicul lui, Al, si exclama:
-Al! Auzisem ca ai murit!
-Ba deloc! Raspunde amicul, razand. Dupa cum vezi, sunt cat se poate de viu.
-Imposibil! declara Ted. Cel de la care am auzit este mai de incredere decat tine”.

“Holmes si Watson sunt in drumetie cu cortul. In toiul noptii, Holmes se trezeste si isi zgaltatie amicul.
-Watson, uita-te la cer si spune-mi ce vezi!
-Vad milioane de stele, Holmes.
-Si ce deduci de aici?
Watson se gandeste cateva clipe.
-Pai, din punct de vedere astronomic, asta inseamna ca exista milioane de galaxii si poate de planete. Astrologic, remarc ca Saturn a intrat in zodia Leului. Temporal, deduc ca este cam trei si un sfert. Meteorologic, banuiesc ca maine va fi o zi insorita. Din perspectiva teologica, inteleg ca Dumnezeu este atotputernic si ca noi suntem mici si neinsemanati. Dar tu ce vezi, Holmes?
-Ce idiot esti, Watson! Cineva ne-a fura cortul!”

“El: Te-ai culca acum cu mine pentru un milion de dolari?
Ea: Un milion? Ha! Cred ca da!
El: Dar pentru doi dolari?
Ea: Sterge-o, amice! Oare cine ma crezi?
El: Pai, deja am stabilit asta. Acum negociem doar pretul”

“O bunica evreica isi priveste nepotelul jucandu-se pe plaja, cand un val urias se napusteste si-l trage in larg.
-Te rog, Dumnezeu, implora ea, salveaza-mi unicul nepot! Te rog, adu-l inapoi!
Si un alt val urias se apropie si depune copilul pe plaja, teafar si nevatamat. Iar bunica ridica un ochi spre cer si spune:
-Dar avea si o palarioara!”

“Un barbat isi vede fiul suferind un teribil accident de bicicleta. Il ridica de la pamant, il aseaza pe bancheta din spate a masinii si fuge cu el la spital. Cand copilul este dus in sala de operatii, chirurgul exclama:
-Dumnezeule! E fiul meu!
Cum e posibil?”

Presupun ca ai gasit imediat solutia ultimei anecdote. Chirurgul era mama, desigur! Ce, ai presupus implicit, pentru mai mult de o secunda, ca era vorba despre un barbat? Nu, nu insinuez asa ceva despre tine. 

sâmbătă, 2 martie 2013

Cu Dalila la coafor


Inca ma aflu in orasul natal si scriu acum pe fuga, intre doua intalniri cu prieteni care ma cunosc de pe vremea cand mergeam impreuna la scoala, in parc si, mai tarziu, “la terasa”.
Alina si-a dat acordul sa public aici un fragment din discutia noastra, deoarece m-am gandit ca te-ar putea ajuta si pe tine sa intelegi unele comportamente  ale persoanelor din jur, in anumite contexte  sau momente mai speciale.
Eu: -Alina, arati foarte bine! Dar ce coafura elaborata ti-ai tras! Intotdeauna ai avut un par superb, insa astazi e atat de aranjat…Te duci undeva? Ai vreo nunta, botez, inmormantare?
Ea:- Nu, ma duc la prietenul meu. Nu  mergem nicaieri, stam acasa.
-Aa…Nebunatico, ce jocuri aveti in program de ti-ai facut cocul asta? Sigur nu vei fi scolarita rebela. Poate contesa neinduplecata…hihi
-Of, nu te-ai schimbat deloc, tot la prostii te gandesti, femeie! Nici vorba, e o seara obisnuita. Azi mi-am facut coc, ieri am avut parul ondulat la spate iar in fata prins cu niste ace astfel  incat sa pice in scari, evidentiindu-mi pometii. Maine m-am gandit sa il prind in crestet si…
-Voi aveti un fetis cu parul sau ce sa mai inteleg?
-Of, nu, mai! Dar ce, nu imi sta bine?-
-Ti-am zis deja ca esti foarte frumoasa. Dar mereu ai fost, nu e nimic surprinzator aici. Nu inteleg insa de ce trebuie sa te aranjezi asa cand te duci acasa la prietenul tau. Scuza-ma, dar mi se pare un pic ciudat.
-Da, incep sa pricep la ce te referi. Dar tu nu stii ca eu ma intalnesc cu cel mai atragator baiat din lumea asta. Pentru mine, sigur. Nu stiu daca trasaturile lui se incadreaza in diverse standarde sau parametri obscuri si nici nu imi pasa, pentru mine e perfect.
-Ma bucur tare mult. Dar tot nu inteleg. Lui nu-i place de tine decat atunci cand arati impecabil sau cum?
-Bineinteles ca nu, ar fi culmea! Ma iubeste indiferent cum am parul.
-Si atunci? Ce rost are sa exagerezi cu tot felul de coafuri sofisticate cand ai putea pur si simplu sa fii naturala si sa te bucuri de serile petrecute impreuna? Eu cred ca tie iti este teama ca va fi dezamagit daca te va vedea intr-o zi cu parul lasat neglijent pe spate.
-Poate ca ai dreptate si exista pe undeva si aceasta frica. Insa nu este principalul motiv pentru care ma port asa. Ti-am spus ca pentru mine el este cel mai frumos baiat. Ne  intalnim doar de cateva saptamani, dar eu il remarcasem de mult, mergea la aceasi sala de fitness si il priveam cu o admiratie nespusa cand iesea de la antrenament. Nici nu indrazneam sa ii vorbesc. Cand am inceput sa ne cunoastem am inteles ca nu pot fi naturala si relaxata decat daca reduc din aceasta distanta enorma la care il situasem fata de toti ceilalti oameni. Vorbeam cu el si tot extraordinar era. Si totusi, aveam nevoie sa ma simt la egalitate in aceasta relatie. Normal ca nu puteam sa il fac pe el sa para mai putin atragator, desi i-am zis de cateva ori, in gluma, “Uratule!”, sa ma simt si eu mai frumoasa. Singura solutie este sa fiu si eu cea mai atragatoare fata din lume. Asa ca daca aceste coafuri ma ajuta momentan pe mine sa ii vorbesc lui de la egal la egal, ei bine voi petrece in continuare ceva timp incercand sa fiu cat mai frumoasa…
-Dar esti sigura ca pe el nu il deranjeaza toate acele astea cand te tine in brate? Nu s-a intepat pana acum in nicio agrafa?
-Ba da, daca stau bine si ma gandesc. Chiar si aseara l-am zgariat pe piept. Mi-a parut atat de rau…
-Si in cocul de azi cate ace ascunse ai introdus? Vrei cumva sa ii faci un model pe piele? Poate ar fi timpul sa vezi daca mai ai intr-adevar nevoie  de ele ca sa te simti cea mai frumoasa fata din lume pentru el.
-Stii ce? Uite, imi desfac cocul chiar acum, arunc acele la tomberon si nici macar nu imi fac griji ca in seara asta, cand ma va vedea, voi fi cea mai ciufulita fata din lume. Fara sa imi dau seama, cred ca toate agrafele astea incepusera deja sa nu imi mai fie necesare.

Si uite asa s-a incheiat discutia mea cu Alina. Ma duc sa ma intalnesc cu Roxana si nadajduiesc ca ea e fericita si nu are nicio problema in seara asta pentru ca simt asa, un fel de...sa-i spunem ego depletion…

Obiecte ascutite. Ca cele din romanul lui Gillian Flynn

Cativa cititori fideli mi-au cerut vesti despre Elena, prietena cu care am avut o discutie presarata de reprosuri saptamana trecuta. Esti si tu curios ce s-a mai intamplat? Ei bine, am luat-o acasa! Dupa ce m-am documentat atata pe tema grit-ului (Angela si mai cum o cheama pe tipa aia, mai tii minte?) mi-am promis ca nu o las singura pe fata asta, iar  daca nu reusesc sa ma apropii mai mult de ea renunt la workshopuri si formari pentru ca degeaba am facut facultatea de psihologie. Ba daca trebuie ma inscriu si la Medicina pentru ea, poate daca devin doamna doctor ma va crede ca sunt de partea ei. Acum sa nu-ti inchipui ca e totul numai lapte si miere, nici pomeneala! Ea tresare speriata cand o surprind ca se uita pierduta pe pereti, de parca ar fi zugravita pe ei demonstratia principiului incertitudinii al lui Heisenberg. Ma enerveaza ca pierde timpul visand, insa daca ai vedea ce privire imi arunca, inocenta si vinovata in acelasi timp, pun pariu pe un manual de psihologie evolutionista (David Buss sau Dunbar & Barrett?)  ca pana si tu ai uita, pentru o clipa, de modelul investitiei parentale elaborat de Trivers.

Am luat-o cu mine si acasa la parinti. Am visat azi-noapte ca mama avea o tumora si am dat fuga sa ma asigur ca e inca sanatoasa; eram ingrijorata din motive ce tin, desigur, de heritabilitate. Am palpat-o indelung si nu am gasit nimic suspect, cred ca visul venea dintr-un alt inconstient, probabil cel colectiv.

Cat despre mine, imi antrenez vederea periferica (mai sa-mi sara ochii din cap), de teama ca Elena face iar vreo sotie cand nu sunt vigilenta. Stiu ca si-a bagat nasul in ultimul articol despre Haidt si a adaugat niste propozitii dubioase cand am luat si eu o pauza sa-mi satisfac anumite nevoi de la baza piramidei lui Maslow (ghici care?). M-am facut ca nu am observant, tot e bine ca nu imi intra pe mail si nu trimite mesaje in locul meu; nu am primit reclamatii, deci presupun ca nu a ajuns atat de departe cu sminteala. Comit cumva o eroare de logica? Fii tu dragut si ocupa-te de partea asta.

Nestiind cum sa o mai trezesc la realitate (e ceva de groaza, si o buturuga ar intelege mai repede decat ea), am scos-o in oras sa vedem niste filme. Argo nu ne-a impresionat din cale afara. Aveam alte curiozitati, animalice: mie imi fugea gandul la albinutele lui Haidt, ei la un rinocer mutilat, adica la un unicorn. Side Effects insa ne-a tinut cu sufletul (ptiu, iarta-ma! cu amygdala) la gura (Freud, tu vorbesti? Lasa pipa!) pana la final si ti-l recomand daca vrei sa vezi un thriller cu psihiatri, pacienti si reprezentanti ai industriei farmaceutice, un cosmar in care nu mai stii cine minte sau care se preface. Aduce cu romanul lui Yalom, “Lying on the coach”, versiunea mai hard.

Exista in acest film un schimb de replici care se repeta in doua momente diferite si asupra caruia mi-ar placea sa ne oprim cateva secunde (mai putin de un minut, sa zicem…59):  Care este cel mai bun predictor al unui comportament viitor? Stii, nu? Da, un comportament anterior. Bine, nu e ca si cum am fi descoperit apa calda sau penicilina, dar daca stai sa te gandesti putin vei fi inspaimantat de implicatii. Nu esti deja? Te ajut eu! Mai stii premisele umanismului, increderea in potentialul uman si in auto-actualizare? Dar povestile nemuritoare cu tinerete fara batranete si viata fara de moarte? SI ce stii despre frecventa recidivelor la puscariasi? Episod depresiv recurent oare ce inseamna? Intr-un registru mai luminos, stii ca notele de la facultate sunt anticipate cel mai precis de..mediile din liceu? Ca performantele de la un nou loc de munca sunt prezise de cele de la fostul serviciu?

Ajung si la terapie (nu eu, mai!) dar acum, doar pentru ca a fost 1 martie, hai sa ne gandim la o relatie de cuplu. Sau la fata aia pe care nu o cunosti inca foarte bine, dar de care esti indragostit pana peste striatum, te-ai intalnit astazi cu ea si ai dus-o la mall sa isi aleaga un martisor de la Tzara. Pe urma ati mancat la Mac si ti-a spus ca ultima ei relatie s-a terminat din cauza geloziei partenerului ei. Ti s-au aprins tie niste beculete ca gelozia aia nu era tocmai falsa si neintemeiata, dar ai intrerupt-o pe diafana ta insotitoare si ai asigurat-o ca trecutul nu conteaza absolut deloc, doar clipa prezenta, sublima si inaltatoare (You got high, I mean- exact ca atunci cand te droghezi, narcomanule!). Dar asa si este, prefericitule cititor, ai perfecta dreptate!. Astazi fii cat poti tu de bucuros, incearca sa nu te gandesti ca peste ceva timp, intr-o zi, cand te vei intoarce mai devreme de la munca, angelica ta ubita va fi in dormitor, strangand in brate ceva ce nu prea seamana cu un ursulet de plus. Dar tu vei intelege, iubind-o neconditionat si empatizand cu bucuria ei. Dar hai sa ne imaginam o situatie un pic mai delicata. Prietena ta e depresiva si  are la activ o tentativa de suicid. Esti deconcertat pe moment, te incearca un sumbru presentiment, dar esti convins ca alaturi de tine isi va gasi linistea si fericirea. Pana intr-o zi cand te vei intoarce de la serviciu, vei intra in baie si o vei gasi in cada, goala, sexi si imbietoare, dar cam teapana, vanata si cu venele taiate. Sunt studii, nu e (doar) imaginatia mea bolnava, stii insa ca imi place sa iti prezint informatia intr-un fel care sa aiba un impact asupra ta. Dar lasa, astazi tu traiesti in Lovistan si asta iti ocupa tot timpul. Este un sentiment minunat, incantator, divin. Indicibil, ai spune chiar, daca nu ar fi avut grija cineva sa iti aduca aminte ca esti doar un toxicoman care nu intelege predictorii comportamentului viitor si care se uita intr-un manual de statistica nedumerit precum Tom la un Jerry ce i-a scapat din nou printre degete. Sunt nesuferita? Si nu este prima data? Pai normal, la ce asteptai dupa ce ti-am povestit despre efectel actiunilor trecute? (Daca ma intrebi insa care dintre ele s-ar putea sa iti fac o demonstratie educativa de stonewalling.

Si daca asa stau lucrurile, imi poti spune te rog ce rol mai are terapia? De ce nu constituie sedintele de consiliere predictorul cel mai bun ca un comportament disfunctional din trecut nu se va repeta? Nu va iesi clientul tau schimbat in urma travaliului terapeutic in care il vei asista, pe cale naturala sau cu ajutorul unor miraculoase substante inofensive (in cazul in care admiri metodele originale ale lui Stanislav Groff)? Ok, inteleg ca a avut cinci tentative de suicid. Dar acum e la tine in cabinet si tu esti convins ca il vei ajuta. Ai citit cateva manuale in ultimii ani, ai luat constiincios notite si de-abia asteptai prilejul sa le aplici repede-repede, increzator ca vei vedea efecte imediate, durabile si consistente. Bine, ai auzit ca nu e atat de usor, dar speri, in secret, ca tu vei reusi in trei sedinte ceea ce colegii tu mai mari fac in doua luni. Sigur ca printre atatea tratate de terapie, nu ai avut timp sa citesti nicio carte despre biasuri cognitive. Si ma indoiesc ca formatorii tai ti-ar fi recomandat vreodata un manual de gandire critica, chiar daca ai atestat in psihoterapie cognitiv-comportamentala (daca ma insel te rog eu sa imi spui, nu ma lasa sa persist in iluzii sterile, adu-mi contra-dovezi fecunde).

Ti-a priit deci iesirea cu prietena de azi? (Topica ne joaca feste, stiu) Ma bucur, inseamna ca esti inca intr-o stare de spirit suficient de exaltata incat sa nu te deprime ceea ce urmeaza sa iti spun. In timp ce tu sorbeai cola cu paiul si cuvintele ei cu ochii beliti, eu citeam si faceam conspecte dintr-un autor care mi-a reactivat toate traumele si ranile anterioare, intrucat e din filiera mult mai vechilor mei prieteni Cioran (m-a urmarit pe holurile liceului si la orele de logica cu silogismele lui), Beckett (m-a asteptat luni intregi sa fac lucrarea de licenta, oh, les beaux jours…), Houellebecq (l-am redus la particule elementare pentru dizertatia de la master, ulterior a luat premiul Goncourt pentru un roman in care personajul numit Houellebecq este asasinat cu o cruzime de care nici eu nu as fi fost in stare), Schopenhauer (lucid, cinic, dar plin de compasiune, despre el o sa scriu o lucrare doar daca ma inscriu la filosofie) si John Gray (e nou in club, intamplarea face sa fi scris ceva si despre el, tot la scoala eram si aveam o profa dificila, cu exigente cam greu de satisfacut). Ii si citeaza de altfel, mai ales pe Schopenhauer, Gray si Houellebecq. Cum cine? A, nu am spus numele autorului meu de azi. Colin Feltham, profesor, terapeut si scriitor britanic, autorul a mai multor carti ce trateaza problema limitelor psihoterapiei. Cartea citita de mine azi (da, da, repet, cand te indopai cu cartofi prajiti si cu vrajeala ieftina) se numeste “What is wrong with us? The Anthropathology Thesis” si are o tematica mai larga, cuvantul ala ciudatel din titlu desemnand boala conditiei umane (“the sickness of humankind”) atat la nivel individual cat si colectiv.

Vrei sa stii deci ce nu e in regula cu noi? Daca ne luam dupa Feltham o multime de lucruri sunt absurde, stupide sau de-a dreptul tragice (inclusiv scoala si cam toate institutiile sociale), insa noi uitam de cele mai multe ori aceste adevaruri pentru ca ne drogam cu substante, neurotransmitatori, iluzii, ambitii sociale, religie si, uneori, cu psihoterapie! Care psihoterapie nu sta deloc bine la capitolele eficienta, rezultate atestate si stabile in timp, nu are criterii clare pentru problemele pe care vizeaza sa le trateze, cunoaste in prezent mai bine de 500 de directii diferite, este adesea practicata intr-un mod neprofesionist, chiar contrar intereselor clientului, de catre terapeuti care, multi dintre ei, nu sunt potriviti pentru aceasta profesie. Psihanaliza este prizoniera biasului de confirmare ba, mai mult, iti poate fabrica probleme personalizate in doi timpi si trei miscari (adica in doi ani, cu sedinte de trei ori pe saptamana), dupa chipul si asemanarea taticului tau sau taticului Freud. Apropo, daca iti ajunge in mana o carte plina de mecanisme de aparare vei ajunge, frunzarind cele mai bine de 100 de “defense”, la concluzia ca nu exista un singur comportament care sa nu fie interpretat in mod patologic de un psihanalist constiincios si plin de cele mai bune intentii. Iar acum imi reprim pulsiunea de a critica in continuare psihanaliza, tendinta ce reprezinta o formatiune reactionala pentru ca eu de fapt imi neg admiratia profunda (adanca rau) si dependenta orala de aceasta teorie, in timp ce regresez la varsta liceului cand il citeam pe Freud pentru a-mi sublima pornirile nemarturisite si ambivalente la adresa guardului fal(n)ic de la poarta, figura de autoritate pe care transferam imaginea unui parinte ale carui reguli le respingeam. 

Terapiile umaniste (rogersiana, gestaltista, psihodrama, analiza tranzactionala etc) pleaca de la niste premise ipocrite, intrucat egalitatea proclamata este greu de sustinut in procesul aproape inerent inegal al terapiei, autodezvaluirea ramane totusi apanajul clientului, acceptarea neconditionata se refera la persoana, nu si la comportament (si clientul simte asta), iarautoactualizarea, daca ar exista, ar fi un fenomen natural, spontan, inevitabil, ce nu ar necesita interventia unui terapeut. Ca sa il citez exact pe Feltham, terapia centrata pe client “este o teorie extrem de naiva, constuita pe baza unor precepte vagi si arbitrare”. Terapia cognitiv-comportamentala pare a fi o abordare mai stiintifica, testabila si pragmatica, cu efecte masurabile (dar nici ele indeajuns de stabile), scurta si convenabila sub aspectul cost –beneficii. Nu este insa potrivita pentru probleme mai subtile, doliu si alte experiente emotionale proaspete, iar accentul pus pe latura cognitiva si credinta ca prin puterea gandurilor dispar sentimentele neplacute ii confera o perspectiva “masculina, specifica civilizatiei occidentale”. Mai mult decat atat, terapia cognitiva este un produs (si o oglinda) al unei culturi tehnico-rationale ce slaveste viteza si eficienta, deci poate fi privita chir ca “o forma de a intari fortele dezumanizante ale societatii capitaliste moderne”. Nici nu le trece prin cap consilierilor cognitiv-comportamentali ca avem poate toate motivele sa ne intristam cand ne uitam in jur sau cand ne gandim la moarte si la futilitatea existentei, nici ca adapatarea la aceasta lume bolnava ar putea fi mai degraba un semn de boala decat de normalitate. Desi incurajeaza autonomia, libertatea si demnitatea personala, terapeutii nu sustin efectiv initiativele clientilor de a schimba ceva din ordinea sociala existenta si sunt ei insisi indoctrinati de normele sistemului in interiorul caruia isi desfasoara activitatea.

Terapiile incurajeaza atribuirile externe realizate de clienti (in timp ce multe probleme si anxietati au ca origine acea antropatologie adanc impregnata in conditia umana), viziunea este de cele mai multe ori patologizanta, iar birocratia care a ajuns sa domine aceasta profesie liberala (tu cand ai trecut ultima data pe la COPSI?) a institutionalizat excesiv ceea ce era, la origine, impulsul natural al unei persoane de a ajuta un alt om ce aflat intr-o situatie dificila.

Ma intrebi daca exista totusi si lucruri bune ce se nasc din procesul terapeutic. Desigur, se mai intampla si asa ceva. Atunci cand intre consilier si client se formeaza o alianta auntentica, spontana si irepetabila sau cand terapia devine un fel de oaza pentru client, de refugiu in care acesta poate exersa noi tipuri de raspuns in fata solicitarilor vietii dinafara (in ce masura le va implementa insa in mediul natural?). Fetlham il citeaza pe Storr, care este de parere ca “atunci cand psihoterapia se intampla sa vindece, acest lucru este posibil pentru ca terapeutul a construit un paradis sigur, o enclava materna in care pacientul se retrage temporar, departe de grijile lumii si, intocmai ca un copil fericit, se simte acceptat in totalitate, increzator si liber sa se dezvolte.”

Ti-am facut un scurt rezumat al unui singur capitol din carte (cel referitor strict la psihoterapie) si ai putea sa apreciezi faptul ca nu prelungesc excesiv acest dus rece de care cu siguranta nu aveai chef dupa asa o zi frumoasa petrecuta in compania persoanei iubite. Ma opresc aici (dar iti ofer in post-scriptum un bonus cu un citat in original) pentru ca “What is wrong with us?” este o carte pe care in primul rand o vei simti. Nu doar la nivelul pielii, ci mai adanc, in carne vie. Pentru ca taie precum un brici (si nu parcimonios ca Occam!).

PS: "Now there are no purposes other than those we invent or re-invent, some associated with making worthwhile concrete improvements (as in medical research) and some, like conceptual art, reality TV, or new religious movements, that we design to entertain or psychologically sustain ourselves. For many, invented purposes, myths, meanings, seem ‘real’ and sufficient, especially if they have existed for a long time. But behind even the certainty of believers there is arguably a gnawing sense that our cosmic context is vaguely threatening; there is the suspicion that we’re just going to the office or shop in order to get through the day, in order to go to the office or shop tomorrow, and in the grand scheme of things this routine is all pretty weird, meaningless and insufficient. Absurd, in fact. Some of us never think of such matters and deem such thoughts themselves to be weird, while others (like astronomers, cosmologists and theologians) are fascinated by cosmic questions. But all of us must get through the day, get through life, with this knowledge – that we are transient beings in a vast space, spending our bit of time on repeated menial, mundane and / or ultimately meaningless tasks and routines.


In mijlocul acestui absurd, de care esti periculos de constient, tu stii si simti ca exista, totusi, unele lucruri care conteaza. Care nu sunt doar o rutina meschina si fara sens. Ce sa fie atunci? O perceptie subiectva afectata de iluzii? O serie de biasuri si de mecanisme bizare ale mintii, nu? Un by-product? Un mecanism adaptativ? Alege tu.