Oxitocina, bat-o vina!

Adica increderea. Pardon, lipsa ei…Ca sa nu iti creez asteptari nerealiste, te avertizez din start ca nu urmeaza un articol despre neurostiinte, biologia creierului sau neurotransmitatori. Nici macar, intr-un context mai larg, despre radacinile (evolutioniste) si modalitatile de manifestare ale comportamentului altruist si cooperant prezent la specia umana, domeniu pe care abia acum il aprofundez si eu, cu fascinatia pe care inca mi-o permit (inepuizabilele, as vrea eu!) rezerve de zest cu care te-am vrajit data trecuta.

Iti pot spune insa ca suntem programati (nu-ti place cuvantul? normal, tot o instructiune este de vina, te predispune spre iluzia unui „sine” liber) sa fim in acelasi timp egoisti si altruisti. Ambele calitati te conduc spre diverse comportamente adaptative ce ta ajuta (sau i-au ajutat pe stramosii tai) sa te reproduci si sa supravietuiesti. Ca sa ai urmasi este nevoie sa cooperezi cu un partener de sex opus, adica sa ii intri in pantaloni, ups! am vrut sa spun in gratii – cu diacritice, nu dupa gratii! (ingratiation, e si aici o intreaga teorie din psihologia sociala, trebuie sa il amintesc pe Edward Jones, cu riscul sa te prinzi si tu in sfarsit ca folosesc de ceva timp o tehnica numita name-dropping). Adica este necesar sa construiesti o relatie bazata pe incredere. Nimic romantic, nu te ambala, iti traduc imediat: inseamna doar maximizarea sanselor tale de a investi in copiii tai si nu ai altuia sau, pentru partenera ta, speranta ca nu o vei lasa cu plozii agatati de fusta si vei pleca sa mai insamantezi (pentru siguranta, daca ceilalti puradei mor?) si alte femele tinere si fertile. Vezi ce simplu este? Intelegi care este rolul increderii? Bine, acum intervine si sofisticarea, adica strategiile tale de a forma relatii profitabile (da, astazi romantismul meu este sub nivelul marii moarte, dispozitie explicabila, la urma urmei evolutioniste, prin banalul fapt ca nu sunt la ovulatie, deci nu am nevoie sa fiu fermecatoare si sa atrag parteneri sexuali). Tot ca sa te reproduci trebuie insa sa fii si egoist, competitiv, ba chiar viclean. Nu esti singurul barbat cu care domnita aleasa de tine (in baza indicatorilor de fitness) ar putea sa faca copii. Si nu este o strategie inteligenta sa fii suportiv cu rivalii tai, cand ai face mult mai bine sa ii elimini (intelegi limbajul figurat, da?).  Vrei urmasi? Trebuie sa stii cand sa ai incredere si cand sa fii egoist. La fel si in lupta pentru supravietuire (la propriu, de aceasta data). In mediul ancestral, oamenii au invatat ca pentru a avea ce sa manance este preferabil sa se ajute unii pe altii. Si asa au inceput sa coopereze. Cei care au refuzat si au trisat au fost eliminati si au murit de foame. Pe de alta parte, au ramas in continuare si egoisti (vezi distributia resurselor in societatile moderne), si competitivi (arme nucleare iti spune ceva?) si…suspiciosi. Paranoia, forma extrema a lipsei de incredere, are si ea o ratiune evolutionista. Gandeste-te ca Ion si George sunt in padure si aud un fosnet. „Bate vantul”- isi spune, intelept, Ion si nici macar nu catadicseste sa arunce o privire in spate. „Ursuuuu!” gandeste automat, George, si a si zbughit-o in directia opusa. Nu sari la concluzii inca! Este foarte posibil ca, de aceasta data, sa fi fost doar vantul. Ambii au supravietuit. Maine la fel. Si poimaine, si peste o luna (vezi cat de generoasa sunt, le dau zile de la mine….) Dar….peste o luna si o zi sunt sanse mari ca acel fosnet sa nu mai fie produs de vant ci chiar de urs. Ion nu reactioneaza si moare, George fuge (apoi, inca sub influenta adrenalinei, se si culca cu Georgica cateva ore mai tarziu, rezultand Georgel) si traieste. Intelegi acum mai bine de ce unele erori sunt mai periculoase decat altele? Poate chiar iti poti explica biasul negativitatii singur, fara ajutorul meu (dezinteresat, ce as putea sa vreau de la tine?). Pentru siguranta (nu cumva sa te induc in eroare si sa te fac sa iti pierzi timpul pistonand o pista falsa), citeste-i pe Robert Trivers (teoria investitiei parentale) si, mai ales, pe Martie Haselton si pe David Buss- informatii valoroase despre sexual overperception by men (ah! ignoranta costa si ustura rau! De ce nu am invatat despre asta mai devreme, eventual in anul 1, daca tot am fost la facultatea aia? bila neagra ma omoara incet acum, pe masura ce scriu…), committment underperception by women (vezi, aici trebuie sa lucrezi tu, sa o convingi pe ea ca ai intentii serioase), dar si euristica schimbului social, prejudecatile la adresa altor grupuri, intr-un cuvant…EMT.

Hm…si am spus ca nu iti tin un curs de psihologie evolutionista. Nu de alta, dar de ce sa scriu un articol lung acum, in ultima zi de week-end, in loc sa pun la cale strategii reproductive infailibile? A, stiu de ce! Pentru ca sunt altruista (prin self-domestication - alta teorie interesanta) si imi pasa de spermatozoizii tai, asa ca iti pun la dispozitie niste informatii ce te-ar putea ajuta sa castigi increderea reprezentantelor sexului frumos (si capricios!).

Nu mai traim in padure! Ei, nu mai spune, de parca tu nu stiai, halal informatii prestioase! Ei bine, nu, creierul tau ( o parte din el) nu stie asta! Adica uita si reactioneaza automat in unele situatii, ca si cum ar fi inca in padure! Daca intelegi ideea asta ai inca un avantaj adaptativ acum, in prezent..Pentru ca vei putea discrimina intre optiunile tale comportamentale, astfel incat sa o alegi pe cea mai adecvata conditiilor de viata actuale. Convingerea mea este ca increderea este astazi o strategie mult mai eficienta decat opusul ei, iar pariul este ca va deveni tot mai importanta, fiind preferabila chiar si prin prisma teoriei managementului erorilor. Mass-media, din pacate, nu face insa decat sa intareasca predispozitia spre neincredere, facandu-te sa crezi ca oribilitatile de la stiri sunt mult mai raspandite decat chiar sunt si intretinand imaginea unei lumi nesigure si periculoase.

Trecand in planul psihologic, hai sa vedem ce presupozitii (cognitive) se afla in spatele lipsei tale de incredere. Voi face distinctia intre formele evidente (crase) si cele mai subtile (care nu scapa insa unei overperception, I’ve got it!). La extrema, nu ai incredere in celalalt pentru ca esti convins (nu neaparat si constient, mintea este modulara si departamentul de relatii publice, adica modulul cu care te identifici, nu stie decat ceea ce are absoluta nevoie sa stie) ca oamenii iti vor face rau. Te vor rani. Vor profita de tine. Iti vor simti slabiciunea si te vor taxa. Ceilalti sunt rai, amenintatori si egoisti. Lumea e rea, de cate ori ai auzit asta in ultimul timp? Daca asta este convingerea (si, implicit, asteptarea) ta, vei actiona in consecinta, protejandu-te anticipativ. Si vei gresi! Deoarece costurile sunt mult mai mari, iar amenintarile sunt supra-evaluate de creierul tau ramas in urma, in mediul ancestral. Te vei priva de o sursa esentiala de sens si de well-being, adica de relatiile pozitive cu cei din jur. Da, iti spun ca vei fi mai feircit si ca vei avea mai multe avantaje de toate felurile daca ai incredere in ceilalti. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa le dai cheia de la casa din prima zi cand i-au cunoscut, ci doar ca ai putea incerca sa nu ii (mai) privesti ca pe niste potentiali adversari, agresori sau intrusi.

Imi place sa cred despre mine ca, de cele mai multe ori, sunt la adapost de aceste forme extreme de neincredere. Adica nu traiesc cu gandul ca ceilalti sunt acolo pentru a-mi face mie rau sau ca natura omului este esentialmente negativa. Mai mult decat atat, am incredere in legi (da, si la noi in Romania) si in faptul ca majoritatea semenilor mei s-ar gandi de doua ori inainte de a-mi da in cap pe strada (cu toate astea, nu am obiceiul de a ma plimba noaptea singura prin parcuri). In principiu, sunt trei feluri mari si late de reactii pe care ma astept ca ceilalti sa le experimenteze in prezenta mea; si, pentru fiecare dintre ele, increderea este cea mai fireasca atitudine pe care as putea sa o am. Cel mai adesea, ma astept deci sa fiu relativ indiferenta (relativ pentru ca na! afecte minime exista in prezenta oricarui stimul) marii majoritati a oamenilor cu care ma interesectez. Iar daca se intampla ca cineva sa ma calce in autobuz am incredere atat ca nu a facut-o intentionat cat si ca- atentie!-  respectiva persoana nu este implicit nesimtita, neatenta, un „animal”. Mi se pare ca se uita cineva insistent la mine pe strada? Nu stiu de ce o face, dar am incredere ca nu se va manifesta agresiv; poate chiar doar se uita prin mine. Nu sunt centrul universului, asa ca nu iau personal orice remarca, nu caut vinovati (agency) pentru vremea de afara si nu am impresia ca necunoscutii (sau cunostintele indepartate) au ceva de impartit cu mine in mod special. Ca sa fiu sincera pana la capat, aceste supozitii ma si avantajeaza. E momentul sa afli un secret: sunt mai degraba introverta si nu simt nevoia sa interactionez cu un numar prea mare de persoane, mai ales necunoscute. Nici tendintele histrionice nu ma caracterizeaza (excludem cazurile speciale cand incerc si eu sa atrag atentia unuia altuia), asa ca imi este foarte usor sa cred ca ceilalti nu au nimic personal cu mine si astfel sa imi vad in continuare de activitatile mele mai solipsiste si mult mai interesante (pentru mine) decat conversatii irelevante cu oameni…irelevanti. Cu totul altfel stau lucrurile cu acele persoane de care imi pasa, dar asta este o alta poveste.

Am vazut deci prima situatie: nu am motive sa presupun ca persoanele (cvasi) necunoscute reprezinta o amenintare pentru mine, asadar am incredere in ele. Se intampla insa uneori sa fi deranjat si eu pe cineva sau ca, pur si simplu, unor oameni sa nu le placa mutra mea si sa imi comunice acest lucru. Ei bine, chiar si in aceste situatii am incredere ca respectivul isi va controla impulsul initial si nu ma va lua la bataie. De asemenea, tind sa cred ca nu isi va petrece restul scurtei sale vieti ticluind planuri sumbre de razbunare, precum contele de Monte Cristo. Adica ma astept sa fie o personalitate medie, fara prea multe note accentuate (iar curba lui Gauss ma indreptateste sa cred acest lucru). Conceptul de adaptare hedonica ma ajuta, din nou, sa presupun ca nu imi va purta pica la nesfarsit pentru nu stiu ce mic neajuns i-as fi produs la un moment dat. Am incredere ca nu este un psihopat agresiv pentru ca, de cele mai multe ori, acestia sunt deja la inchisoare. Pentru orice eventualitate, voi evita sa pun paie de foc si nu ma voi expune unor riscuri inutile. Dar nu ma voi baricada in casa in urmatoarele zile, nici nu voi privi suspicioasa in jur, asteptandu-ma sa fiu urmarita pe strada de „nebun”. In nici un caz nu voi deveni paranoica si nu voi intra in prima librarie sa caut carti despre teoria conspiratiei (desi, intre noi fiind vorba, poate nu este cea mai buna idee sa spui in dreapta si-n stanga cum nu crezi tu in astfel de prostii…). Incerc sa nu exagerez proportia unui conflict si, prin operatia logica de abductie, caut sa inferez cea mai buna ipoteza (o sa ii treaca supararea, este un om normal, extrem de improbabil sa ma agreseze). 

A treia posibilitate: cineva pare ca reactioneza pozitiv in prezenta mea, imi cauta compania, imi spune ca ii face placere sa vorbeasca cu mine etc. Am incredere ca nu are intentii rele. Pare evident? Ia gandeste-te mai bine: de cate ori ai auzit la altii „vrea sa imi intre pe sub piele ca sa se foloseasca de mine”, „ma pacaleste, vrea sa obtina el avansarea in locul meu”, „ma insala si se simte vinovat, de asta e asa de dragut si mi-a adus flori”, „imi zambeste dar pe la spate ma barfeste” sau „daca las garda jos imi va face rau”? Este, dupa parerea mea, o forma si mai flagranta de lipsa de incredere, pentru ca, pana si atunci cand celalalt se poarta plin de bunovointa la adresa ta, tu continui sa fii neincrezator, adica sa crezi ca iti vrea raul (bine, daca esti familiarizat cu biasul de confirmare, acest rationament defectuos nu te mai surprinde). Daca am un coleg nou am incredere ca nu a ajuns acolo cu scopul de a imi submina mie pozitia. Cand o prietena imi face un compliment nu ma astept ca urmatoarea miscare sa fie neaparat o cerere de ajutor iar daca totusi este, nu voi stabili o relatie de cauzalitate intre cele doua evenimente. Daca un barbat imi spune ca ma place nu trag automat concluzia „porcul asta vrea doar sa mi-o traga”. Cand cineva nu imi raspunde la telefon nu ma gandesc ca nu vrea sa vorbeasca cu mine, nici nu imi fac scenarii in care respectiva persoana a patit ceva, probabil a murit si voi primi in curand un telefon de la politie (hmm, ce mi-o fi venit?).  Daca alte femei se uita admirativ la iubitul meu incerc sa ma conving ca nu e musai ca ele sa isi doreasca sa se si culce cu el. Si, cu o ultima picatura de incredere, ma gandesc ca este chiar posibil ca el sa nu fie interesat de alte femei (bine, bine, aici am mers prea departe cu increderea, dar sa stii ca nu e imposibil: poate ii plac mai mult timbrele decat femeile, poate a introiectat morala crestina, poate este terorizat de mine sau este atat de extenuat-tot de mine- incat nu mai are niciun pic de energie pentru altele). Nu are rost sa intram in subiectul geloziei. Un singur lucru mai mentionez: daca ii spui colegei de serviciu pe care o placi „m-am intalnit ieri cu tipii de la PR si trebuia sa fi auzit ce frumos vorbeau despre tine, ma mir ca nu ai sughitat” ar fi bine sa sa stii ca, exceptie facand cazul in care este retardata, isi va da seama imediat ca remarca ta nu este un simplu comentariu binevoitor sau un fapt divers, ci un semn de interes si chiar de gelozie (ah! prea tarziu? Nu ti-ai dat seama pe moment si ti-a iesit porumbelul din gura ca din palaria vicleanului magician? Asta e, uneori intelegem doar post-hoc perlele de intelepciune cu care, candva, i-am delectat- in sensul de amuzat- pe altii.)

Nu pot sa trec mai departe fara sa subliniez cat de oribila mi se pare urmatoarea strategie, tot ca exemplu de lipsa a increderii pe premisa ca celalalt ma va rani: ai o noua partenera si tii sa ii comunici, de la primele intalniri, urmatorul lucru: „Fosta prietena m-a inselat, asa ca, intelege te rog, mi-am pierdut increderea in femei. Va dura ceva timp pana sa mi-o recapat.” Iti suna cunoscut, nu? Eu in acel moment mi-as da suav ochii peste cap si data viitoare nu m-ai mai vedea! Ce incerci tu de fapt sa faci? Sa te victimizezi sa te asiguri ca nici prin cap nu imi trece sa te mint? Sa ramai, precaut, pe margine, dandu-mi de inteles ca e prea devreme sa cer ceva de la tine? Ce inteleg eu? Ca nu ai de gand sa te implici, ca te astepti sa ma dau eu peste cap pentru a te convinge ca iti merit increderea, ca nu esti capabil sa te uiti la mine fara sa te gandesti la fosta, ca ma pui la incercare si ca nu imi vei oferi nimic pana nu te-ai convins tu ca ti-am oferit destule. Imi pare rau ca te dezamagesc si eu, dar nu e vina mea pentru ce ti-a facut fosta si nici nu sunt dispusa sa tolerez lipsa ta de incredere (adica de ce as accepta faptul ca tu presupui din start despre mine ca intentionez sa te agresez?).

Da, cred ca increderea trebuie oferita apriori celor din jur. Cel mai sanatos mod de a te raporta la ceilalti este asteptandu-te macar (vei intelege in curand de ce macar) ca ei sa nu fie direct interesati de a-ti face rau. Aceasta prima atitudine urmeaza apoi sa fie ajustata in functie de constrangerile interactiunii reale dintre tine si ei. Daca vezi ca te-au mintit sau inselat, pasul urmator este sa iti retragi increderea. Insa numai atunci. Important este asadar ca, initial, tu ai oferit-o. Ca i-ai dat o sansa celuilalt.

Raman in continuare sceptica. Pozitia mea epistemica are prea putina legatura cu increderea in ceilalti. Ca sa facem o recapitulare a unui articol mai vechi, stiu ca nu pot exclude total posibilitatea ca eu sa dorm acum; sau ca, cine stie, ne aflam in Matrix. Cu toate acestea, nu am motive sa cred ca este adevarat si ma comport de parca nu ar fi asa. Daca vrei sa ma convingi ca ar trebui sa imi ajustez comportamentul, the burden of proof iti revine tie. Intre timp, am incredere ca nu exista un om de stiinta atat de sarit de pe fix incat sa imi fi scos creierul din cap pentru a face experimente pe el (brain-in-vat, remember, sper).  Sunt la fel de increzatoare ca nu exista nici vreun zeu atat de psihopat incat sa fi creat lumea in forma in care a fost ea creata (da, ar trebui sa presupun ca dumnezeu are intentii rele, exact despre ce vorbeam). Daca tu sustii ca exista te rog sa mi-l aduci aici (pe savant sau pe zeu) si iti promit ca ii arat eu lui ce inseamna sa te tii de glume proaste, fie ele stiintifice sau divine (observi insa bucla de cauzalitate- the causality loop?) Mai cred si ca, daca ma duc la spital pentru un control de rutina, un doctor utilitarist nu va considera oportun sa ma omoare pentru a-mi folosi organele sanatoase in scopul salvarii altor cinci vieti (good deal,nu?). Razi tu, dar stii cati au pus botu’ la mitul urban cu ambulanta neagra? Si daca ma plimb pe un pod, deasupra unei cai ferate, am incredere ca strainul care se apropie nu intentioneaza sa ma arunce direct pe sina, pentru a opri trenul ce altfel urmeaza sa omoare mai multe persoane legate acolo de un alt nebun. Nici nu voi fi conectata fortat la niste aparate pentru a tine in viata pe altcineva. Nu mai intelegi nimic? Asta pentru ca nu ai citit in viata ta o carte de etica sau de responsabilitate morala, asa incat sa poti recunoaste dilemele morale prezentate de mine. Nu intru in detalii; dar nici nu am incredere ca vei citi vreodata(asta e o forma subtila, vine mai tarziu) altceva decat bloguri si articole de can-can.

Bun, am mai scapat de cativa vizitatori (alta trasatura a introversiei: nu imi plac grupurile mari; prefer lectiile particulare- nu neaparat ale lui Ombladon!). Tu de ce ai ramas? A, da. Vrei sa devii terapeut si gasesti pe blogul meu cateva teorii despre care nu ai auzit nicaieri in alta parte (nu ai stiut unde sa cauti, as putea sa iti spun, dar nu vreau sa raman chiar singura pe aici, am nevoie sa cred ca ma citeste, totusi, cineva- tu, normal!). Ce trebuie sa stie un viitor terapeut despre incredere? In primul rand, e musai sa ii faci pe clienti sa aiba incredere in tine (oricat de evitanti, anxiosi sau paranoici ar fi ei). Dar asta era evident. Mai exista aici un aspect si e foarte delicat. Cata incredere ai tu in ei? Mai mult decat atat, cata incredere ai in capacitatea de schimbare a fiintei umane? Ce parere ai despre liberul arbitru? Dar despre motivatiile interne ale personalitatii? Despre dependente? Nature versus nurture? Pe scurt, ce incredere ai tu in eficienta unui proces terapeutic? Ai mare grija ce imi raspunzi acum, deja imi pare rau ca am deschis si aceasta rana. Spui ca potentialul uman este nelimitat, ca oricine se poate schimba, deja te gandesti la niste exemple concrete (probe anecdotice, mdaa) de oameni care parca au renascut dupa cateva sedinte de terapie, intelegand, in sfarsit, cu ce au gresit mami si tati? Iarasi te trimit sa citesti! Nu stii nimic, esti un ignorant, degeaba te numesti (viitor) psiholog. Nici macar nu avem ce discuta. Good, acum chiar ca am ramas singuri. Eu si cu tine, care ai raspuns ca oamenii nu prea se schimba, ca efectele unei terapii nu sunt durabile, ca exista o anumita mecanicitate a mintii (adica a creierului) care face din orice idee de libertate o simpla utopie romantica? Aha...si mai vrei sa fii terapeut? Lasa-ma sa ghicesc, esti fascinat de morile de vant si de mitul lui Sisif (nici nu vreau sa ma gandesc la unele motivatii mai ascunse, infricosatoare- citeste „O chemare curioasa” de Michael Sussman- o lectura foarte interesanta pentru un student la psihologie, o recomand desi se raporteaza la teoria psihanalitica!). Intelegi ce inseamna caracteristici inalt heritabile? Stii ce este acela un set point? Care este procentul recaderilor printre toxicomani? Ai incredere ca femeia asta din fata ta, victima a violentei domestice, isi va parasi sotul si nu se va intoarce cat de curand in acelasi cerc vicios, asa cum indica statisiticile? Ma bucur ca esti la curent cu cercetarile din neurostiinte, psihologie sociala, evolutionista; te felicit pentru intelegerea iluziei sine-lui; insa tot nu sunt din cale-afara de optimista cu privire la viitorul carierei tale in psihoterapie. Decat daca iti plac paradoxurile si, cunoscand toate lucrurile pe care psihologia stiintifica (si domeniile conexe, interdisciplinaritatea devine un must) ti le face astazi accesibile, esti capabil in continuare de a avea in clientul tau …sa-i spunem o „incredere informata”. Da, sa intelegi rolul asteptarilor si al fenomenului de placebo, sa fii constient de ce se poate schimba (dar si ce nu!) si, cu toate acestea, sa ai incredere ca acel om va reusi sa duca o viata mai buna, mai implinitoare. Sa o ai o incredere oarecum nejustificata daca ne raportam la literatura de specialitate pe care o parcurgi (si o si intelegi, de preferat). Dar stii de ce? Pentru ca in aceeasi literatura vei gasi studii care iti arata cum credinta in liberul arbitru te face sa ai un comportament mai moral (ups! prea tarziu, nu mai pot sa cred in asta!) sau despre cum poti manipula in terapie efectul Pygmalion cu conditia, insa, ca tu chiar…sa ai incredere in pacient. Sa cunosti statisticile (am spus informat, da?) insa de fiecare data cand intra un client la tine in cabinet sa il vezi (da, pe fiecare!!) ca fiind in dreapta curbei, lucru pe care i-l vei transmite, mai mult sau mai putin constient, si lui. (Ai grija sa nu fie totusi o discrepanta majora intre resursele lui actuale si imaginea ta despre el- risti sa obtii efectul contrar, supunandu-l unor presiuni si anxietati suplimentare). Probabil ca ramasitele mele de idealism ma fac acum sa cochetez cu urmatoare idee (daca o disec, imediat iti arat cum este si ea tot o iluzie):  nu gasesti ceva extraordinar si inaltator tocmai in a iubi in continuare dupa ce ai inteles povestea cu dopamina si serotonina?; in a alege sa ai incredere in cel din fata ta desi stii ca nici macar nu puteai alege altfel (determinism, da! insa nu karmic, si nici purtator al unui sens mai larg), ce sa mai vorbim despre faptul ca nu ai nici un motiv obiectiv de a avea incredere…? (hmm, pai asa cred unii in dumnezeu, nu? in ciuda dovezilor…Corect! Dar parca e o diferenta intre a crede astfel intr-o chestie imateriala pe care nu o vei intalni niciodata si a crede in tine si in alte persoane…zic si eu…) Cum reusesti sa faci asta, sa impaci niste credinte contrarii, eventual fara a apela din nou la teoria disonantei cognitive? Nu este imposibil (veste buna, nu e cazul sa te retragi de la scoala de formare si sa te angajezi in resurse umane- reciclabile, right?). Ba chiar o faci intr-un mod firesc, fara sa iti dai macar seama. Din cel mai simplu (si, in acelasi timp, cel mai teribil) motiv posibil: nu esti unitar, esti plin de inconsistente si nu ai acces decat la o parte infima din mintea ta, la un modul care este un fel de purtator de cuvant al celorlalte module. Tu, cel care ai o oarecare identitate de sine, esti doar informatia pe care o detine purtatorul de cuvant. Iar acesta din urma stie doar ceea ce ii este necesar sa stie pentru ca tu sa traiesti intr-un mod cat de cat coerent, previzibil, adaptativ. Nu, functiile executive la apel! Iti voi vorbi intr-o alta zi (mai insorita) despre modulele lui Robert Kurzban- absolut fascinant!- deocamdata este suficient sa stii ca poti sa contii o multime de convingeri contradictorii, fiecare cu rolul ei functional, la fel cum in iluzia vizuala a patratelor gri vezi in continuare diferenta de nuanta, chiar si dupa ce ti s-a demonstrat ca sunt toate la fel (http://web.mit.edu/persci/people/adelson/checkershadow_illusion.html). Da, din acest motiv mananci acum o ceafa de porc si, in acelasi timp, iti hranesti si animalutul de companie, pe care il iubesti sincer-  m-ai omori daca ti-as sugera sa il facem musaca pentru cina. Nu spun ca nu ai incotr, ca este obligatoriu sa fie asa si ca nu poti trai fara sa mananci porcul ala (eroarea naturalista), dar cu siguranta design-ul mintii tale te predispune foarte puternic catre astfel de comportamente inconsistente. Pentru ca ai o minte modulara poti tu sa ai incredere in iubita ta si, in acelasi timp, sa ii verifici, periodic, mesajele primite pe smartphone (Kurzban compara modulele mintii cu aplicatiile inteligentului device, de-asta am tinut sa fac aceasta mentiune la tehnologia moderna).  Sau, daca te-a parasit (pentru masculul alfa din blocul vecin), intelegi acum de ce o parte din creierul tau inca mai spera si se comporta de parca ea se va intoarce (modulul suferind din dragoste este un by-product, un side-effect al lipiciului cu rol evolutionist care este iubirea romantica) iar o alta parte, cu siguranta mai inteleapta (cea care te va ajuta sa supravietuiesti), te-a pus deja sa arunci la gunoi toate amintirile si sa stergi  mesajele de la ea (cum, nu ai reusit? Naaaspa!). Daca tot ai citit asta mi-ar placea sa incetezi sa iti amplifici singur suferinta adaugand la chinul de a fi fost parasit (adica de a nu fi iubit) auto-culpabilizari si reprosuri inutile pentru felul irational, penibil, poate stupid, in care ai reactionat. Iar acum, ca ti-am gasit si justificari, am incredere in tine ca iti vei reveni, macar timpul necesar pentru a duce la bun sfarsit acest articol. Doar mai avem chestiuni serioase de abordat!

Vezi de ce este posibil sa fim in acelasi timp altruisti si egoisti? Si intelegi de ce, odata cu modificarile mediului natural (in directia unei lumi mai sigure, cu mai putine pericole la adresa supravietuirii) iti poti permite sa nu te mai temi la fel de mult de erorile de tipul II (right!) si sa ai ceva mai multa incredere? Apriori! Cel putin daca ne referim, ca pana acum, la incredere ca avand la baza cognitia ca celalalt nu ne vrea raul. Beau un pahar de apa si trec la formele mai subtile pe care ti le-am promis. Cum de beau apa si nu o vodka? Dar ce, tu crezi ca daca l-am citit pe Kahneman si am inteles euristica disponibilitatii, asta inseamna ca sunt imuna la bias-uri si ca ma lasa complet rece toate stirile de la televizor? Da, Mica a murit la 31 de ani de ciroza. Spui ca nu era alcoolica? Lerner, lasa-ma te rog in pace! Dispari! Da, te-am citit, stiu teoria ta despre lumea cea dreapta (just-world) dar intelege-ma si tu ca am nevoie sa cred ca numai cineva care a  baut la greu de cand avea doar cativa anisori ar  poate muri la aceasta varsta de ciroza! Da, un anumit modul din mintea mea refuza sa creada ca lumea asta nu este cea mai buna posibila. Din nefericire, purtatorul de cuvant a fost excesiv de curios si a aflat adevarul asta, si multe altele, pe care poate ar fi fost mai bine sa nu le afle niciodata.  

Mintea ta gandeste 90% ca un cimpanzeu si 10% ca o albina, spune Haidt intr-o carte. Iar eu merg si mai departe si iti arat cum esti doar un cimpanzeu daca nu ai incredere in ceilalti. Oamenii (ca si albinele) sunt animale sociale care nu numai ca lucreaza impreuna, dar se si ajuta unii pe altii, adica coopereaza, sunt dispusi sa isi imparta resursele si chiar sa faca cate o fapta buna fara a primi nimic palpabil in schimb (bineinteles ca le creste reputatia = fitness reproductiv sporit daca sunt altruisti si ca risca ostracizarea in cazul contrar, dar sa lasam astea momentan). Cimpanzeul, in schimb, va participa la o vanatoare in comun pentru a-si asigura hrana, va trai in comunitate cu altii, dar nu va coopera, nu va imparti mancarea si, foarte important, nu va intelege atunci cand tu il incerci sa il ajuti, aratandu-i cu degetul (pointing) o cutie plina de mancare. De ce? Pentru ca mintea lui nu ii permite sa realizeze urmatorul „rationament” elementar, de care pana si mai putin inteligentul caine (evoluand in paralel cu oamenii) este capabil: omul asta (sau un alt cimpanzeu) este gata sa imparta cu mine resursele lui, imi semnaleaza ceva intr-o directie pentru ca vrea sa ma ajute, acolo trebuie sa fie ceva folositor pentru mine. Nu, cimpanzeul este biologic incapabil de a intelege altruismul, iar De Waal este, se pare, idealist cand sustine contrariul. Am putea spune ca nu are incredere in ceilalti, corect? Mi-a venit acum ideea ca nu ar strica un experiment pe cimpanzei folosind celebrul spray cu oxitocina, o sa ii scriu lui Tomasello, poate ma ia si pe mine data viitoare cand pleaca prin locuri exotice sa studieze comportamentul primatelor. Si, apropo de spray-uri, stii cum poti sa ii faci pe oameni mai agresivi si mai rai? Manipuland dezgustul, adica utilizand the fart spray inainte de a-i ruga sa efectueze anumite judecati morale sau sa completeze un chestionar ce vizeaza prejudecatile la adresa altor grupuri (dezgustul e asociat cu ideea de puritate, de protectie impotriva contaminarii prin contact cu outsiders).

Esti si tu, cumva un cimpanzeu? Adica traiesti intr-un grup, iti platesti taxele, ai un job, nu intri in conflict cu legea, poate ai si o familie dar, printre cognitiile tale se afla si convingerea ca, desi celalalt nu intentioneaza sa iti faca rau, in nici un caz nu ar putea vreodata sa te ajute din pur altruism?  A nu avea incredere inseamna deci si a prespune din start ca nimeni nu are cum sa faca din proprie initiativa ceva frumos pentru tine. O forma si mai subtila este insa alta: nu ai incredere ca ceilalti au atins un nivel suficient de evolutie morala, emotionala si  intelectuala care sa le permita sa inteleaga anumite lucruri si sa se poarte intr-un fel responsabil si altruist. Sesizezi aroganta? Genialul Lars Von Trier cu siguranta a sesizat-o si te voi ruga acum, ca parte integranta a prelegerii mele de azi, sa te uiti la urmatoarea secventa din filmul „Dogville”, dialogul de doua minute dintre Grace (aflata intr-o comunitate rurala ce profita de ea) si tatal ei: http://www.criticalcommons.org/Members/MRobinson/clips/dogville-grace-is-arrogant.wmv/view

De ce este Grace aroganta? Paradoxal, pentru ca ii iarta pe oameni, le gaseste scuze care sa le justifice comportamentul. „Sunt doar niste fiinte umane”, spune ea si este imediat taxata de tatal sau, care ii atrage atentia cat de condescendenta este de fapt. „Dai vina numai pe circumstante. Ai aceasta idee preconceputa ca nimeni, absolut nimeni nu ar putea sa atinga inaltele tale standarde etice, asa ca ii exonerezi. Ii ierti pe ceialalti gasindu-le niste scuze pe care niciodata in lumea asta ti le-ai putea aplica si tie. Trebuie sa ai compasiune, atunci cand este cazul. Insa trebuie sa iti pastrezi propriile standarde. Le datorezi asta celor din jur. Pedeapsa pe care tu o meriti pentru transgresiunile tale, o merita si ei pentru propriile greseli. Nu este orice fiinta umana responsabila de actele sale? Bineinteles ca este. Iar tu nici macar nu le dai aceasta ocazie. Iar asta este extrem de arogant din partea ta.”

Deci intelegi care este legatura cu increderea sau vrei sa mai scriu cateva pagini pana pricepi? Cum, sunt aroganta? Condescendenta? Staaai! M-am chinuit aproape toata ziua sa scriu chestia asta si acum imi vine sa arunc documentul direct in recycle bin. Nu, nu vrei sa imi vezi fata acum! Si nu ma intreba de ce, nu am incredere ca esti suficient de empatic incat sa ma poti intelege. Dar te iert, esti si tu doar o alta fiinta umana…iar eu nu voi renunta sa postez chestia asta, desi imi dau seama cat de anapoda pica (ba chiar pastrez si titlul initial). 

Cateva exemple de neincredere subtila:

1. Ai o prietena, colega de facultate, care copiaza tot timpul de la tine. O lasi de fiecare data, nici macar nu te deranjeaza. Insa tu personal nu ai face asa ceva niciodata, crezi ca este un comportament degradant. Nu ii spui si ei; de fapt nu ai incredere in ea din doua motive: nu o crezi capabila de a actiona si altfel si, in plus, nu esti sigur ca ar mai fi prietena cu tine daca i-ai spune sincer ca nu incurajezi copiatul.
2. Esti casatorit, castigi bine, sotia ta sta acasa. Tot timpul ai incurajat-o de fapt sa stea acasa, vei avea tu grija sa nu ii lipseasca nimic. Ce se intampla? O mentii intr-o stare de dependenta pentru ca nu ai incredere ca va ramane langa tine daca se poate descurca singura. O handicapezi, ii transmiti chiar si faptul ca nu este in stare de nimic in afara de a se ocupa de casa. Sau chiar iti alegi partenere pe care sa le domini macar din unele puncte de vedere?  Incerci sa te asiguri ca nu vei fi parasit? Hmm, spui ca ai un minim de incredere in ele?  
3. Ai un prieten foarte bun care de fiecare data cand are o problema vine la tine pentru sprijin. Esti alaturi de el, reusesti cumva sa gasesti o vorba buna, o solutie, o bere, un joint, whatever. Insa cand tu esti suparat (te-a parasit iubita sau ai primit din nou o lovitura sub centura) nu il chemi si nu te duci la el. Nu ii spui nimic, decat poate dupa cateva luni, cand mortul e deja ingropat si mancat de viermi. Sau esti atat de evaziv incat clar ca nu mai intelege o iota. Si uite aici o profetie auto-realizatoare: tu nu ai incredere ca te-ar putea intelege si ajuta, deci comunici excesiv de eliptic (crezand,in aroganta ta, ca ai spus destule!), prin urmare el chiar nu pricepe, deci convingerea ta implicita este confirmata, respectivul nu merita (sic!) increderea ta.

Mai sunt multe forme, pregatisem de fapt vreo 5-6 exemple. Insa nici macar nu le mai tin minte (oboseala). In plus, sigur te-am plictisit si nu ai rezistat pana la capat. Doar nu aveai incredere in mine ca ti-as putea spune ceva interesant. Si de ce ai fi avut? Nu ma cunosti decat prin ce scriu aici. Si doar eu, in naivitatea mea, as fi putut sa imi inchipui ca este suficient.

PS: Si pentru ca tot vorbeam de incredere, care crezi ca sunt explicatiile psihologice ale senzatiei ca „asta e prea de tot, nu imi vine sa cred ca este adevarat?” Ce spui? Gasesc raspunsul intr-o carte despre probabilitati? Multumesc…