Obiecte ascutite. Ca cele din romanul lui Gillian Flynn

Cativa cititori fideli mi-au cerut vesti despre Elena, prietena cu care am avut o discutie presarata de reprosuri saptamana trecuta. Esti si tu curios ce s-a mai intamplat? Ei bine, am luat-o acasa! Dupa ce m-am documentat atata pe tema grit-ului (Angela si mai cum o cheama pe tipa aia, mai tii minte?) mi-am promis ca nu o las singura pe fata asta, iar  daca nu reusesc sa ma apropii mai mult de ea renunt la workshopuri si formari pentru ca degeaba am facut facultatea de psihologie. Ba daca trebuie ma inscriu si la Medicina pentru ea, poate daca devin doamna doctor ma va crede ca sunt de partea ei. Acum sa nu-ti inchipui ca e totul numai lapte si miere, nici pomeneala! Ea tresare speriata cand o surprind ca se uita pierduta pe pereti, de parca ar fi zugravita pe ei demonstratia principiului incertitudinii al lui Heisenberg. Ma enerveaza ca pierde timpul visand, insa daca ai vedea ce privire imi arunca, inocenta si vinovata in acelasi timp, pun pariu pe un manual de psihologie evolutionista (David Buss sau Dunbar & Barrett?)  ca pana si tu ai uita, pentru o clipa, de modelul investitiei parentale elaborat de Trivers.

Am luat-o cu mine si acasa la parinti. Am visat azi-noapte ca mama avea o tumora si am dat fuga sa ma asigur ca e inca sanatoasa; eram ingrijorata din motive ce tin, desigur, de heritabilitate. Am palpat-o indelung si nu am gasit nimic suspect, cred ca visul venea dintr-un alt inconstient, probabil cel colectiv.

Cat despre mine, imi antrenez vederea periferica (mai sa-mi sara ochii din cap), de teama ca Elena face iar vreo sotie cand nu sunt vigilenta. Stiu ca si-a bagat nasul in ultimul articol despre Haidt si a adaugat niste propozitii dubioase cand am luat si eu o pauza sa-mi satisfac anumite nevoi de la baza piramidei lui Maslow (ghici care?). M-am facut ca nu am observant, tot e bine ca nu imi intra pe mail si nu trimite mesaje in locul meu; nu am primit reclamatii, deci presupun ca nu a ajuns atat de departe cu sminteala. Comit cumva o eroare de logica? Fii tu dragut si ocupa-te de partea asta.

Nestiind cum sa o mai trezesc la realitate (e ceva de groaza, si o buturuga ar intelege mai repede decat ea), am scos-o in oras sa vedem niste filme. Argo nu ne-a impresionat din cale afara. Aveam alte curiozitati, animalice: mie imi fugea gandul la albinutele lui Haidt, ei la un rinocer mutilat, adica la un unicorn. Side Effects insa ne-a tinut cu sufletul (ptiu, iarta-ma! cu amygdala) la gura (Freud, tu vorbesti? Lasa pipa!) pana la final si ti-l recomand daca vrei sa vezi un thriller cu psihiatri, pacienti si reprezentanti ai industriei farmaceutice, un cosmar in care nu mai stii cine minte sau care se preface. Aduce cu romanul lui Yalom, “Lying on the coach”, versiunea mai hard.

Exista in acest film un schimb de replici care se repeta in doua momente diferite si asupra caruia mi-ar placea sa ne oprim cateva secunde (mai putin de un minut, sa zicem…59):  Care este cel mai bun predictor al unui comportament viitor? Stii, nu? Da, un comportament anterior. Bine, nu e ca si cum am fi descoperit apa calda sau penicilina, dar daca stai sa te gandesti putin vei fi inspaimantat de implicatii. Nu esti deja? Te ajut eu! Mai stii premisele umanismului, increderea in potentialul uman si in auto-actualizare? Dar povestile nemuritoare cu tinerete fara batranete si viata fara de moarte? SI ce stii despre frecventa recidivelor la puscariasi? Episod depresiv recurent oare ce inseamna? Intr-un registru mai luminos, stii ca notele de la facultate sunt anticipate cel mai precis de..mediile din liceu? Ca performantele de la un nou loc de munca sunt prezise de cele de la fostul serviciu?

Ajung si la terapie (nu eu, mai!) dar acum, doar pentru ca a fost 1 martie, hai sa ne gandim la o relatie de cuplu. Sau la fata aia pe care nu o cunosti inca foarte bine, dar de care esti indragostit pana peste striatum, te-ai intalnit astazi cu ea si ai dus-o la mall sa isi aleaga un martisor de la Tzara. Pe urma ati mancat la Mac si ti-a spus ca ultima ei relatie s-a terminat din cauza geloziei partenerului ei. Ti s-au aprins tie niste beculete ca gelozia aia nu era tocmai falsa si neintemeiata, dar ai intrerupt-o pe diafana ta insotitoare si ai asigurat-o ca trecutul nu conteaza absolut deloc, doar clipa prezenta, sublima si inaltatoare (You got high, I mean- exact ca atunci cand te droghezi, narcomanule!). Dar asa si este, prefericitule cititor, ai perfecta dreptate!. Astazi fii cat poti tu de bucuros, incearca sa nu te gandesti ca peste ceva timp, intr-o zi, cand te vei intoarce mai devreme de la munca, angelica ta ubita va fi in dormitor, strangand in brate ceva ce nu prea seamana cu un ursulet de plus. Dar tu vei intelege, iubind-o neconditionat si empatizand cu bucuria ei. Dar hai sa ne imaginam o situatie un pic mai delicata. Prietena ta e depresiva si  are la activ o tentativa de suicid. Esti deconcertat pe moment, te incearca un sumbru presentiment, dar esti convins ca alaturi de tine isi va gasi linistea si fericirea. Pana intr-o zi cand te vei intoarce de la serviciu, vei intra in baie si o vei gasi in cada, goala, sexi si imbietoare, dar cam teapana, vanata si cu venele taiate. Sunt studii, nu e (doar) imaginatia mea bolnava, stii insa ca imi place sa iti prezint informatia intr-un fel care sa aiba un impact asupra ta. Dar lasa, astazi tu traiesti in Lovistan si asta iti ocupa tot timpul. Este un sentiment minunat, incantator, divin. Indicibil, ai spune chiar, daca nu ar fi avut grija cineva sa iti aduca aminte ca esti doar un toxicoman care nu intelege predictorii comportamentului viitor si care se uita intr-un manual de statistica nedumerit precum Tom la un Jerry ce i-a scapat din nou printre degete. Sunt nesuferita? Si nu este prima data? Pai normal, la ce asteptai dupa ce ti-am povestit despre efectel actiunilor trecute? (Daca ma intrebi insa care dintre ele s-ar putea sa iti fac o demonstratie educativa de stonewalling.

Si daca asa stau lucrurile, imi poti spune te rog ce rol mai are terapia? De ce nu constituie sedintele de consiliere predictorul cel mai bun ca un comportament disfunctional din trecut nu se va repeta? Nu va iesi clientul tau schimbat in urma travaliului terapeutic in care il vei asista, pe cale naturala sau cu ajutorul unor miraculoase substante inofensive (in cazul in care admiri metodele originale ale lui Stanislav Groff)? Ok, inteleg ca a avut cinci tentative de suicid. Dar acum e la tine in cabinet si tu esti convins ca il vei ajuta. Ai citit cateva manuale in ultimii ani, ai luat constiincios notite si de-abia asteptai prilejul sa le aplici repede-repede, increzator ca vei vedea efecte imediate, durabile si consistente. Bine, ai auzit ca nu e atat de usor, dar speri, in secret, ca tu vei reusi in trei sedinte ceea ce colegii tu mai mari fac in doua luni. Sigur ca printre atatea tratate de terapie, nu ai avut timp sa citesti nicio carte despre biasuri cognitive. Si ma indoiesc ca formatorii tai ti-ar fi recomandat vreodata un manual de gandire critica, chiar daca ai atestat in psihoterapie cognitiv-comportamentala (daca ma insel te rog eu sa imi spui, nu ma lasa sa persist in iluzii sterile, adu-mi contra-dovezi fecunde).

Ti-a priit deci iesirea cu prietena de azi? (Topica ne joaca feste, stiu) Ma bucur, inseamna ca esti inca intr-o stare de spirit suficient de exaltata incat sa nu te deprime ceea ce urmeaza sa iti spun. In timp ce tu sorbeai cola cu paiul si cuvintele ei cu ochii beliti, eu citeam si faceam conspecte dintr-un autor care mi-a reactivat toate traumele si ranile anterioare, intrucat e din filiera mult mai vechilor mei prieteni Cioran (m-a urmarit pe holurile liceului si la orele de logica cu silogismele lui), Beckett (m-a asteptat luni intregi sa fac lucrarea de licenta, oh, les beaux jours…), Houellebecq (l-am redus la particule elementare pentru dizertatia de la master, ulterior a luat premiul Goncourt pentru un roman in care personajul numit Houellebecq este asasinat cu o cruzime de care nici eu nu as fi fost in stare), Schopenhauer (lucid, cinic, dar plin de compasiune, despre el o sa scriu o lucrare doar daca ma inscriu la filosofie) si John Gray (e nou in club, intamplarea face sa fi scris ceva si despre el, tot la scoala eram si aveam o profa dificila, cu exigente cam greu de satisfacut). Ii si citeaza de altfel, mai ales pe Schopenhauer, Gray si Houellebecq. Cum cine? A, nu am spus numele autorului meu de azi. Colin Feltham, profesor, terapeut si scriitor britanic, autorul a mai multor carti ce trateaza problema limitelor psihoterapiei. Cartea citita de mine azi (da, da, repet, cand te indopai cu cartofi prajiti si cu vrajeala ieftina) se numeste “What is wrong with us? The Anthropathology Thesis” si are o tematica mai larga, cuvantul ala ciudatel din titlu desemnand boala conditiei umane (“the sickness of humankind”) atat la nivel individual cat si colectiv.

Vrei sa stii deci ce nu e in regula cu noi? Daca ne luam dupa Feltham o multime de lucruri sunt absurde, stupide sau de-a dreptul tragice (inclusiv scoala si cam toate institutiile sociale), insa noi uitam de cele mai multe ori aceste adevaruri pentru ca ne drogam cu substante, neurotransmitatori, iluzii, ambitii sociale, religie si, uneori, cu psihoterapie! Care psihoterapie nu sta deloc bine la capitolele eficienta, rezultate atestate si stabile in timp, nu are criterii clare pentru problemele pe care vizeaza sa le trateze, cunoaste in prezent mai bine de 500 de directii diferite, este adesea practicata intr-un mod neprofesionist, chiar contrar intereselor clientului, de catre terapeuti care, multi dintre ei, nu sunt potriviti pentru aceasta profesie. Psihanaliza este prizoniera biasului de confirmare ba, mai mult, iti poate fabrica probleme personalizate in doi timpi si trei miscari (adica in doi ani, cu sedinte de trei ori pe saptamana), dupa chipul si asemanarea taticului tau sau taticului Freud. Apropo, daca iti ajunge in mana o carte plina de mecanisme de aparare vei ajunge, frunzarind cele mai bine de 100 de “defense”, la concluzia ca nu exista un singur comportament care sa nu fie interpretat in mod patologic de un psihanalist constiincios si plin de cele mai bune intentii. Iar acum imi reprim pulsiunea de a critica in continuare psihanaliza, tendinta ce reprezinta o formatiune reactionala pentru ca eu de fapt imi neg admiratia profunda (adanca rau) si dependenta orala de aceasta teorie, in timp ce regresez la varsta liceului cand il citeam pe Freud pentru a-mi sublima pornirile nemarturisite si ambivalente la adresa guardului fal(n)ic de la poarta, figura de autoritate pe care transferam imaginea unui parinte ale carui reguli le respingeam. 

Terapiile umaniste (rogersiana, gestaltista, psihodrama, analiza tranzactionala etc) pleaca de la niste premise ipocrite, intrucat egalitatea proclamata este greu de sustinut in procesul aproape inerent inegal al terapiei, autodezvaluirea ramane totusi apanajul clientului, acceptarea neconditionata se refera la persoana, nu si la comportament (si clientul simte asta), iarautoactualizarea, daca ar exista, ar fi un fenomen natural, spontan, inevitabil, ce nu ar necesita interventia unui terapeut. Ca sa il citez exact pe Feltham, terapia centrata pe client “este o teorie extrem de naiva, constuita pe baza unor precepte vagi si arbitrare”. Terapia cognitiv-comportamentala pare a fi o abordare mai stiintifica, testabila si pragmatica, cu efecte masurabile (dar nici ele indeajuns de stabile), scurta si convenabila sub aspectul cost –beneficii. Nu este insa potrivita pentru probleme mai subtile, doliu si alte experiente emotionale proaspete, iar accentul pus pe latura cognitiva si credinta ca prin puterea gandurilor dispar sentimentele neplacute ii confera o perspectiva “masculina, specifica civilizatiei occidentale”. Mai mult decat atat, terapia cognitiva este un produs (si o oglinda) al unei culturi tehnico-rationale ce slaveste viteza si eficienta, deci poate fi privita chir ca “o forma de a intari fortele dezumanizante ale societatii capitaliste moderne”. Nici nu le trece prin cap consilierilor cognitiv-comportamentali ca avem poate toate motivele sa ne intristam cand ne uitam in jur sau cand ne gandim la moarte si la futilitatea existentei, nici ca adapatarea la aceasta lume bolnava ar putea fi mai degraba un semn de boala decat de normalitate. Desi incurajeaza autonomia, libertatea si demnitatea personala, terapeutii nu sustin efectiv initiativele clientilor de a schimba ceva din ordinea sociala existenta si sunt ei insisi indoctrinati de normele sistemului in interiorul caruia isi desfasoara activitatea.

Terapiile incurajeaza atribuirile externe realizate de clienti (in timp ce multe probleme si anxietati au ca origine acea antropatologie adanc impregnata in conditia umana), viziunea este de cele mai multe ori patologizanta, iar birocratia care a ajuns sa domine aceasta profesie liberala (tu cand ai trecut ultima data pe la COPSI?) a institutionalizat excesiv ceea ce era, la origine, impulsul natural al unei persoane de a ajuta un alt om ce aflat intr-o situatie dificila.

Ma intrebi daca exista totusi si lucruri bune ce se nasc din procesul terapeutic. Desigur, se mai intampla si asa ceva. Atunci cand intre consilier si client se formeaza o alianta auntentica, spontana si irepetabila sau cand terapia devine un fel de oaza pentru client, de refugiu in care acesta poate exersa noi tipuri de raspuns in fata solicitarilor vietii dinafara (in ce masura le va implementa insa in mediul natural?). Fetlham il citeaza pe Storr, care este de parere ca “atunci cand psihoterapia se intampla sa vindece, acest lucru este posibil pentru ca terapeutul a construit un paradis sigur, o enclava materna in care pacientul se retrage temporar, departe de grijile lumii si, intocmai ca un copil fericit, se simte acceptat in totalitate, increzator si liber sa se dezvolte.”

Ti-am facut un scurt rezumat al unui singur capitol din carte (cel referitor strict la psihoterapie) si ai putea sa apreciezi faptul ca nu prelungesc excesiv acest dus rece de care cu siguranta nu aveai chef dupa asa o zi frumoasa petrecuta in compania persoanei iubite. Ma opresc aici (dar iti ofer in post-scriptum un bonus cu un citat in original) pentru ca “What is wrong with us?” este o carte pe care in primul rand o vei simti. Nu doar la nivelul pielii, ci mai adanc, in carne vie. Pentru ca taie precum un brici (si nu parcimonios ca Occam!).

PS: "Now there are no purposes other than those we invent or re-invent, some associated with making worthwhile concrete improvements (as in medical research) and some, like conceptual art, reality TV, or new religious movements, that we design to entertain or psychologically sustain ourselves. For many, invented purposes, myths, meanings, seem ‘real’ and sufficient, especially if they have existed for a long time. But behind even the certainty of believers there is arguably a gnawing sense that our cosmic context is vaguely threatening; there is the suspicion that we’re just going to the office or shop in order to get through the day, in order to go to the office or shop tomorrow, and in the grand scheme of things this routine is all pretty weird, meaningless and insufficient. Absurd, in fact. Some of us never think of such matters and deem such thoughts themselves to be weird, while others (like astronomers, cosmologists and theologians) are fascinated by cosmic questions. But all of us must get through the day, get through life, with this knowledge – that we are transient beings in a vast space, spending our bit of time on repeated menial, mundane and / or ultimately meaningless tasks and routines.”

In mijlocul acestui absurd, de care esti periculos de constient, tu stii si simti ca exista, totusi, unele lucruri care conteaza. Care nu sunt doar o rutina meschina si fara sens. Ce sa fie atunci? O perceptie subiectva afectata de iluzii? O serie de biasuri si de mecanisme bizare ale mintii, nu? Un by-product? Un mecanism adaptativ? Alege tu.