4 213 mucuri de tigara sau un alt articol de psihologie clinica

Suntem din ce in ce mai nebuni. Iar tu esti numai bun de internat (pe viata!) la Obregia, imposibil sa nu poti fi diagnosticat cu macar una (sunt draguta!) din cele in jur de 400 de tulburari mentale.

Si daca nu ma crezi pe mine te vei convinge peste doua luni, deoarece in mai este programata aparitia DSM-ului V. Prima editie, din 1951, cuprindea 106 tulburari si avea doar 130 de pagini. DSM-IV-TR descrie, in 943 de pagini, 365 de diagnostice (da, cate unul pentru fiecare zi din an). Ce sa fie asta, un fel de efect Flynn al nebuniei? O rapida adaptare a genelor, speriate de concluzia lui Camil Petrescu, „cata luciditate, atata drama”? Sau psihiatrii cand se plictisesc de scris retete se apuca de scris simptome si de inventat boli? Hmm…exista si criterii, ca sa vezi! O intrebare: beneficiaza toti asa-zisii pacienti de un tratament egal, adica de un diagnostic nepartinitor, unitar, stabilit strict in functie de simptomele „disfunctionale”? Eu cred ca nu si voi incerca sa iti demonstrez.

Printre noile tulburari ce se vor regasi cu siguranta in DSM-V exista si „the hoarding disorder”, pentru care nu avem momentan  decat tentative de traducere in limba romana: „tulburare de stocare”, „tulburarea colectionarismului” sau „tulburarea de tezaurizare compulsiva”; barbarisme, nu? Ea se va desparti de OCD (din care facea parte parte pana acum) pentru a se transforma intr-o entitate separata, de sine statatoare si excesiv de strangatoare. Si daca se lipeste microbul de tine vei fi incapabil sa te desparti de lucruri sau sa arunci obiectele nefolositoare si iti vei transforma astfel casa intr-un depozit de vechituri care, pana la urma, va deveni aproape de nelocuit. Exista si un serial documentar, „The hoarders”, care prezinta cazuri reale, discutii intre pacienti si psihiatrii / psihologi, dar si operatiuni de curatenie a spatiului locatar al primilor dintre ei (desi, ma gandesc eu acum, o razie prin casele psihiatrilor cred ca s-ar solda cu rezultate…cel putin surprinzatoare). Scanarile fMRI indica o activitate anormala in cortexul cingulat anterior al pecientilor, precum si in alte regiuni responsabile cu procesul de luare a deciziilor si cu categorizarea (le stii?).

Si acum hai sa parasim spitalul de nebuni si sa patrundem in zona rafinata si diafana a artelor, pentru ca vreau sa iti vorbesc despre unul dintre cele mai incantatoare romane citite de mine anul trecut, „Muzeul inocentei” de Orhan Pamuk, pe care il stii macar pentru ca a luat premiul Nobel pentru Literatura in 2006 (cu ce carte?). Naratorul caramizii asteia este Kemal, un tanar de 30 de ani, aflat la conducerea unei mari companii mostenite de la tatal sau. Inainte de a sarbatori logodna cu Sibel, o fata din aceeaşi catogorie sociala, o intalneste pe Fusum, o verisoara indepartata si mai saraca, cu care va avea o scurta relatie pasionala, consumata intr-un apartament din blocul numit Compasiunea. Indragostit de tanara de 18 ani, Kemal rupe logodna cu Sibel (lucru aproape de neconceput in Istanbul-ul anilor ’70), dar intre timp Fusum s-a facut si ea nevazuta si disparuta ramane vreo cativa ani, pana cand eroul nostru o regaseste, maritata cu Feridun, un individ modest cu pretentii de scenarist. Si ce face el atunci? Se imprieteneste cu sotul (promitandu-i finantare pentru filme) si, timp de opt ani, ii viziteaza aproape seara de seara pe cei doi, care locuiesc si cu parintii fetei. Si mai face ceva: fura! Adica nu poate pleca cu mana goala si ciordeste de fiecare data cate un flecustet pe care l-a atins fosta lui iubita si, mai mult, ii aduna pana si chistoacele de la tigari, ajungand la impresionanta cifra de…4213! (Da, se pare ca in Turcia se iubeste si se fumeaza in draci, acolo sa te duci daca vrei un studiu despre, dependente, obsesii si tulburari de personalitate). Iata si cum isi justifica naratorul pornirile patologice, fara sa stie ca se numesc kleptomanie si hoarding disorder:

„In cei opt ani de-a lungul carora m-am dus la masa la familia Keskin, am pus deoparte si am adunat 4213 mucuri de tigari ramase de la Fusun. Fiecare dintre aceste chistoace, care i-au atins buzele trandafirii, care i s-au strecurat in gura, care, din cate mi-am dat eu seama uneori, pipaindu-le filtrul, i-au atins limba, s-au umezit si, de cele mai multe ori, au dobandit o nuanta placuta de rosu, de la rujul pe care-l folosea, reprezinta un obiect foarte aparte, foarte intim, care-mi aminteste de suferinte profunde si de clipe fericite. (…) Ajunsesem sa-mi redestept in minte trecutul alaturi de Fusun si serile petrecute la masa alaturi de ea la simpla vedere a obiectelor adunate in apartamentul din blocul Compasiunea, fara a le mai atinge. Pe masura ce treceau anii, clipele aparte pe care le asociam cu obiectele, cu vreo solnita de portelan sau cu vreun centimetru de croitorie in forma de caine sau cu vreo cheie de conserva infricosatoare sau cu uleiul de floare-soarelui marca Batanay, care nu lipsea niciodata din bucataria familiei Keskin, pareau sa mi se dilate necontenit in memorie…”.

Ca sa nu te plictisesc cu povesti romantice (doar esti aici ca sa citesti articole de psihologie), iti spun repede ca tipa divorteaza pana la urma, pleaca impreuna cu Kemal intr-o calatorie si pampam! moare intr-un accident de masina…good! (ce vrei, mi se luase si mie de atata melodrama!). Ah, am uitat sa pun spoiler alert, in cazul in care cineva ar vrea sa citeasca 600 de pagini scrise marunt despre un obsedat care isi viziteaza fosta iubita casatorita (atentie! nu se intampla nimic intre ei in cei opt ani de zile descrisi in carte) seara de seara, timp in care serveste masa, se uita la televizor, ii cauta ei privirea si subtilizeaza tot ce prinde pentru a-si completa colectia de memorabilia. Ce face el dupa ce ea moare? Pleaca in lume, viziteaza in jur de 5000 de muzee, se intoarce si deschide un muzeu unde expune lucrurile decedatei. Mai mult, se intalneste in roman cu Orhan Pamuk (da, da, scriitorul devine personaj in cartea sa) si il roaga pe acesta sa scrie despre povestea lui de dragoste cu Fusun.

Zis si facut, Pamuk a publicat romanul in 2008. Nimic extraordinar pana aici. Numai ca, in aprilie 2012, autorul nostru recompensat cu Nobel a inaugurat si…un muzeu, bravo, te duce capul! Muzeul Inocentei. Este situat in Istanbul si cum intri pe dreapta te intampina un perete decorat cu…4213 mucuri de tigara. Obiectele colectionate de autor sunt grupate in 83 de casete, cate capitole avea si romanul. Intrebat la conferinta de presa daca povestea este inspirata din realitatea vietii sale, Pamuk a preferat sa se eschiveze, probabil ca o strategie de marketing. Cu alte ocazii, scriitorul a afirmat ca mai intai a avut ideea muzeului si apoi a romanului, iar multe din pasajele cartii au fost inspirate din obiectele pe care el si rudele sale le pregateau pentru colectie.  In orice caz, bine ca nu i-a trecut prin sa expuna (in hol?) si cadavrul lui Fusum, congelat, impaiat sau mai stiu eu in ce stare modificata de putrefactie.

Intrebarea mea: este Pamuk un hoarder? Sau un kleptoman? Parca te aud cum te rovolti si imi spui cateva de mama, dar te rog sa te calmezi ca sa putem vorbi rational. Si stiintific! Si nu numai la Pamuk ma gandesc acum, ci la toti colectionarii inraiti. Ce ii diferentiaza pe acestia de cei diagnosticati cu tulburarea care va figura in curand in DSM? Spui ca nu le afecteaza viata in sens negativ? Poate ca ar trebui sa vezi ce crede sotia unui impatimit de (sa zicem) timbre cand nu isi vede barbatul cu zilele pentru ca acesta sta numai cu nasul in catalog. Sau sa studiezi incercarile disperate ale unui copil de a atrage, macar pentru cateva minute, atentia unui parinte absorbit de…cutii de chibrituri. Hai sa extrapolam. Jung era psihotic? Dali era in toate mintile? Daca nu, ar fi trebuit probabil sa fie internati si pusi toata viata pe medicatie, nu? Stii ca si Jeremy Bentham, parintele ultilitarismului, este suspectat astazi ca ar fi suferit de sindromul Asperger? (Nu, nu asta este motivul pentru care am ajuns la concluzia ca utilitarsimul nu este de cele mai multe ori o solutie viabila, nici macar dezirabila…) Ba chiar umbla zvonul ca si Kant se incadra in spectrul amintit. Iar ultima barfa ii vizeaza si pe Socrate si pe Darwin! Nu, nu vreau sa spun ca acesti titani, genii sau mentori (in tainele inconstientului colectiv, unul dintre ei) erau intr-o ureche atinsa (ciopartita) de nebunia van-goghiana. Articolul asta nu este despre ei. Nu interesele lor sunt in pericol, pentru ca nimeni nu i-ar putea cataloga astazi pe acesti monstri sacri drept ticniti si atat. Vreau sa te gandesti insa la cei care prezinta anumite trasaturi de personalitate considerate acum cel putin accentuate, dar care, neavand un talent aparte (niste insusiri exceptionale, situate mult in dreapta curbei gaussiene), nu vor scapa de diagnosticul de tulburare mentala si nici de prejudecatile sociale inerente. Pamuk nu are decat sa fie si hoarder si kleptoman si stalker chiar; ramane, inainte de toate, un intelectual rasat si un scriitor extraordinar de talentat si erudit. Daca tu insa te apuci sa colectionezi mii de chistoace de tigara iar in rest esti un om normal, care nu stralucesti prin nimic, crezi ca te va scapa ceva sau cineva de eticheta (si de diagnosticul unui psihiatru) unei ditamai tulburari de personalitate? Mai gandeste-te inainte sa-i trimiti iubitei tale al 50-lea sms pe ziua de azi, s-ar putea sa iti sugereze, binevoitoare, cateva sedinte de terapie (prin remedii florale Bach sau prin flourishing?). Ti-a murit sotia si nu ti-ai revenit dupa sase luni? Ssst! sa nu mai spui nimanui asa ceva, vei primi o reteta cu antidepresive!

In incheiere am vrut sa adaug inca un fragment din Muzeul Inocentei relevant pentru comportamentele patologice ale eroului nostru. Nu reusesc insa sa il gasesc (am spus 600 de pagini,ok?) si nici nu vreau sa perseverez intr-o cautare obsesivo-complusiva, asa ca voi deschide aleator cartea si transcriu si eu ce nimeresc, Dumnezeu cu mila!:

„Mi-am dus colectia, somiera pe care facusem candva dragoste cu Fusun la blocul Compasiunea, salteaua cu iz de mucegai si cearsaful albastru, la mansarda cladirii pe care o rearanjasem, dandu-i infatisare de muzeu. Mansarda intunecoasa si muceda, in care misunau soareci, paianjeni si libarci si in care, pe vremea cand locuia acolo familia Keskin, se afla rezervorul de apa se transformase acum intr-o incapere curata, luminoasa, din care puteai contempla stelele. In seara in care am asezat patul acolo, iar apoi am baut trei pahare cu rachiu, mi-am dorit sa innoptez in ea, lasandu-ma invaluit de toate lucrurile care-mi aminteau de Fusum, de atmosfera sentimentala pe care o degajau si asa se face ca, intr-o seara de primavara, am deschis, cu cheia mea, usa cea noua de pe strada Dalgic, am patruns in casa–muzeu, care urma sa dobandeasca o alta noima, am urcat tiptil, ca o naluca, scara lunga si abrupta, dupa care m-am repezit in patul de la mansarda si am adormit. (…) In noaptea aceea mi-am dat seama ca era necesar un catalog care sa depene de-a fir a par istoriile tuturor lucrurilor expuse acolo si ca acesta urma sa devina, cu siguranta, povestea dragostei si a admiratiei mele pemtru Fusum. ”