vineri, 28 februarie 2014

Echilibristică temporală

Eşti la o înmormântare. Un fost coleg de facultate a murit într-un accident şi acum v-aţi strâns vechea gaşcă pentru o ultimă băută împreună.. cea de la pomană. Hai să ne imaginăm scena

Tu: soseşti la timp, te interesezi care este mersul ceremoniei, unde e biserica şi restaurantul, dacă sunt locuri de parcare şi pe la ce oră se va termina evenimentul. Te oferi să dai ajutor rudelor celui decedat, îi încurajezi şi îi sfătuieşti să se gândească la viitor, să nu se lase copleşiţi, eventual să se întoarcă cât mai repede la muncă şi să-şi urmeze obiectivele pe care le aveau şi înainte. La sfârşit eşti printre primii care pleacă pentru că a doua zi ai o şedinţă la prima oră şi vrei să mai arunci un ochi peste prezentarea pregătită deja de acum câteva zile.

TP: Este afectat de ceea ce s-a întâmplat, dar şi bucuros să-şi revadă vechii prieteni. Ţine minte o grămadă de anecdote din timpul facultăţii şi vă încântă cu povestirile despre cât de uniţi aţi fost, ce momente minunate aţi petrecut împreună şi cum acei ani şi relaţiile de prietenie au contribuit pozitiv la ceea ce sunteţi acum.

PH: Ajunge târziu cu o scuză cam subţire, dar se integrează repede şi va fi şi ultimul care pleacă. Este plăcut, plin de viaţă şi de energie, interesat de cum se simte fiecare, se arată impresionat de calitatea vinului servit la pomană, dar şi suferă vizibil când poartă un dialog cu familia îndurerată.

TN: Repetă întruna că nu îi vine să creadă ce s-a întâmplat, povesteşte accidentul în cele mai mici detalii (aşa cum le-a aflat şi el)  şi se întreabă ce-ar fi fost dacă prietenul vostru ar fi plecat din casă măcar câteva secunde mai devreme sau dacă şoferul celeilalte maşini ar fi fost ceva mai atent. Şi el are foarte multe amintiri din studenţie, dar cele mai multe sunt momente de cumpănă, foarte dificile şi dureroase, pe care le povesteşte de parcă nu ar fi trecut niciodată peste ele.

PF: Pare dezorientat, puternic zguduit de cele întâmplate şi îl auzi mereu oftând şi spunând „Asta e viaţa, te trezeşti dimineaţa sănătos şi plin de planuri şi până seara eşti mort”, „Nu te poţi pune cu soarta, dacă aşa i-a fost scris...” sau „Aşa a vrut Dumnezeu”.

VT: Este preocupat să se respecte toate ritualurile religioase astfel încât mortul să aibă parte de o trecere lină în lumea cealaltă, singura care contează. Spune că viaţa de pe pământ este doar o pregătire pentru cealaltă, care începe după moarte, astfel încât trebuie să ne distanţăm de plăcerile lumeşti şi să trăim aşa cum îi place lui Dumnezeu pentru că lui îi vom da socoteală.

Ce observi? Acelaşi eveniment, dar percepţii şi (prin urmare) comportamente complet diferite. Şase oameni sunt împreună, participă la o acţiune colectivă, se cunosc bine între ei, şi totuşi fiecare are propriul filtru prin care prelucrează informaţiile din mediu. Sunt în acelaşi loc, asta e clar. Dar oare sunt şi în acelaşi timp? Philip Zimbardo spune că nu. Cei şase actori de mai sus (tu şi prietenii tăi) ilustrează cele şase atitudini pe care le putem avea faţă de timp, câte două pentru fiecare dimensiune, trecut, prezent şi viitor. Perspectivele legate de timp reprezintă un proces adesea inconştient prin care fluxului de experienţe personale şi sociale îi sunt desemnate categorii ce conferă respectivelor trăiri ordine, coerenţă şi sens. Ele structurează practic felul în care percepem ceea ce se întâmplă şi ne influenţează deciziile, având consecinţe importante în nenumărate arii ale vieţii, de la sănătatea fizică şi mentală până la succesul profesional şi relaţiile interpersonale. Cum am ajuns la Zimbardo? M-am oferit drept cobai în experimentul cu închisoarea pentru a mă auto-pedepsi pentru nişte fapte abominabile pe care le voi comite într-o viaţă viitoare (le ştiu, doar că nu le pot împiedica). Glumesc! Mi-a sărit în ochii pe care mi-i dădeam peste cap răsfoind a nu ştiu câta carte de psihologie pozitivă în căutarea (aproape zadarnică) a unor idei pe care să nu le fi auzit deja.

În sceneta de la început tu jucai rolul unei persoane orientate preponderent spre viitor. Cum se traduce asta în comportamentul tău? Înainte de a acţiona te gândeşti la consecinţe, faci o analiză costuri-beneficii şi amâni gratificările imediate în favoarea obiectivelor pe termen lung, îţi fixezi scopuri, eşti conştiincios (caracteristică ce, conform unor studii, îţi lungeşte viaţa cu vreo doi ani!) şi iei deciziile care te apropie de atingerea obiectivelor mai degrabă decât care îţi produc plăcere în prezent. Pe de altă parte, sacrifici timpul petrecut cu cei dragi, îţi este greu să te relaxezi, să te bucuri de micile plăceri ale vieţii şi să faci ceva care nu este neapărat şi util, doar pentru plăcerea în sine (sau pur şi simplu pour la beauté du geste, mereu mi-a plăcut expresia).

TP reprezintă trecutul pozitiv. Dacă ai o astfel de orientare eşti ataşat de trecut, îţi plac tradiţiile şi te simţi bine alături de familie, care-ţi conferă sentimentul apartenenţei şi al unei identităţi stabile în timp. Îţi aduci aminte cu plăcere de întâmplările din copilărie, simţi recunoştinţă faţă de cei care au contribuit cumva la formarea ta şi ai un nevrotism scăzut pentru că atitudinile tale pozitive faţă de trecut influenţează şi aşteptările pe care le ai faţă de prezent şi faţă de viitor – te aştepţi să ţi se întâmple în continuare mai degrabă lucruri bune. Este, desigur, o memorie selectivă şi poate fi totodată un proces activ, adică nu te opreşte nimeni să-ţi reconfigurezi amintirile astfel încât să extragi partea bună din evenimentele ce compun istoria ta personală, aşa cum o vezi la un moment dat. Există şi dezavantaje dacă perspectiva ta temporală este strict focalizată pe trecut: o anumită reticenţă în a încerca lucruri noi, rezistenţă la schimbare şi acceptarea uneori necritică a status-quo-ului.

PH trăieşte în prezentul hedonic. Caută lucrurile şi activităţile care îi fac plăcere şi le evită pe cele neplăcute, extenuante sau plictisitoare (sunt şanse mari să fie şi un sensation-seeking). Dacă te regăseşti, probabil viaţa bună înseamnă pentru tine o viaţă activă, trăită intens, plină de noutate şi spontaneitate. Palpitantă (atenţie! uneori palpitaţiile frecvente corelează cu boli cardio-vasculare, mai ales dacă trăieşti clipa într-un mod ce l-ar face pe Dionis să te invite în clubul său, ca prieten sau, dacă eşti femeie (deşi grecii antici, zei sau oameni, nu ţineau cont mereu de sex), să te includă în harem, alături de numeroasele consoarte pe care probabil ţi le aminteşti din mitologie). Eşti tonic, exuberant, plin de entuziasm (zest, ca şi punct forte în inventarul caracteristicilor pozitive ale preafericitului Seligman), îţi faci repede prieteni şi iubite deoarece oamenii apreciază uşurinţa, senzualitatea, vivacitatea şi implicarea cu care te raportezi la ei clipă de clipă. Dezavantaje: control scăzut al impulsurilor, riscul de a deveni dependent de diverse substanţe, prea puţină atenţie îndreptată spre menţinerea unui stil de viaţă sănătos, disciplină scăzută şi capacitate redusă de a urmări scopuri pe termen lung sau de a te dedica unui proiect (decât dacă ai norocul ca respectivul proiect să te motiveze intrinsec, de exemplu să te simţi bine şi să intri în stare de flow când pictezi/ joci fotbal/ faci experimente în laborator etc.)

Ceilalţi trei? TN este cel care trăieşte în trecutul negativ, de aici ruminaţii, gândire contrafactuală neproductivă şi adesea depresie. Tot risc de depresie avem şi în cazul unei persoane orientate în special către prezentul fatalist (senzaţie de control aproape inexistent, locus of control extern, fatalism, pasivitate, neajutorare învăţată). Cât despre VT, acesta este viitorul transcendental, dacă consideri că după ce crapi vei fi aşteptat în altă parte cu un buchet de flori sau cu un cazan în care să fierbi (am cazanul meu…ai prins melodia?) sunt şanse să-ţi bagi picioarele în viaţa de acum, a ta şi poate şi a altora din preajmă (vezi cazul extrem al teroriştilor sinucigaşi). Nu insist pe aceste ultime trei perspective pentru că ele conduc la percepţii, atitudini şi credinţe iraţionale, dezadaptative, cu consecinţe negative asupra fericirii subiective (probabil şi obiective, whatever objective happiness might mean).

Ţine te rog cont totuşi de faptul că oamenii sunt foarte diferiţi şi multe dintre deciziile lor ţie ţi se par iraţionale doar pentru că aveţi perspective diferite asupra timpului, adică nu acordaţi aceeaşi importanţă fiecărei dimensiuni (valabil şi la nivel de culturi- vezi conflictele între civilizaţii). Multe dintre ciocniri ar putea fi evitate sau măcar înţelese atunci când ieşi puţin din propria perspectivă şi eşti tolerant faţă de un punct de vedere diferit. Imaginează-ţi un cuplu format dintr-o ea focalizată pe viitor şi un el ce apreciază prezentul hedonistic. Îţi dai seama cum cea mai mică decizie poate fi un fitil pentru ditamai scandalul sau pentru nemulţumiri şi dezamăgiri? El o invită într-o seară la o a cafea în centrul vechi. Ce ar spune ea? Păi de ce să ieşim în oraş când e o pierdere de timp şi de bani, nu mai bine pun eu acum de cafea că tot vreau să stau până mai târziu să pregătesc un raport pentru mâine la muncă.  Ce răspunde el? Eu îmi doream doar să petrecem mai mult timp împreună, să facem ceva nou, doar noi doi, nu să bem o cafea acasă în timp ce tu tastezi diverse chestii la calculator.

După mai bine de zece ani de cercetări, Zimbardo se consideră în măsură să facă şi câteva recomandări asupra celei mai sănătoase şi mai împlinitoare perspective asupra timpului (este optimist, crede că ele sunt în mare măsură învăţate în copilărie şi influenţate totodată de cultură, dar cu efort susţinut s-ar putea şi modifica într-un sens benefic pentru individ, de ce nu şi pentru societate). Care, care să fie? Perspectiva viitorului, poate? La ea te gândeai, nu? Ei bine, da şi nu. Cea mai bună atitudine este cea echilibrată, ce înglobează trecutul pozitiv, prezentul hedonist şi viitorul (netranscendental). Toate cele trei au avantaje şi dezavantaje, astfel încât centrarea exclusivă pe una dintre ele îţi îngustează practic perspectiva, te limitează şi nu îţi dă voie să te bucuri de părţile pozitive ale celorlalte, exacerbând şi consecinţele negative ale dimensiunii predilecte. Oamenii fericiţi au în general următoarea orientare (poţi afla şi tu unde te situezi răspunzând la câteva întrebări, aici):

- scor înalt pe dimensiunea trecutul pozitiv;
- scor moderat-înalt la perspectiva prezentul hedonist
- scor moderat-înalt la perspectiva viitor
- scor scăzut pe dimensiunea trecutul negativ
- scor scăzut pe dimensiunea prezentul fatalist.

Dacă vrei şi o metaforă (nu-mi aparţine), trecutul (pozitiv) este cel care îţi oferă rădăcini, viitorul îţi dă aripi să explorezi teritorii necunoscute cu încrederea că vei face faţă provocărilor, iar prezentul hedonist constituie sursa ta de energie şi bucuria de a trăi.

Ai nevoie şi de trecut şi de prezent şi de viitor. Dacă priveşti într-o singură direcţie s-ar putea să te pricopseşti, cum ne avertizează Lowenstein (teoria alegerilor intertemporale) cu miopie sau cu hiperopie (Ran Kivetz), adică să iei în calcul doar consecinţele pe termen excesiv de scurt sau de lung, neglijând celelalte aspecte ale vieţii. Ideal ar fi să jonglezi cu toate cele trei dimensiuni. Nu prea te pricepi? Nu-i nimic, se poate exersa, chiar dacă la început vei scăpa din mână ba prezentul ba viitorul, în funcţie de vechile obiceiuri şi tipare de care acum îţi este greu să te desparţi. Ingredientul minune? Flexibilitatea. Şi ceva înţelepciune (nu-i nevoie de prea multă) pentru a realiza care dintre cele trei perspective este cea mai potrivită în funcţie de….context, desigur.

Nu este deloc atât de dificil.

Ai un examen foarte important? Orientarea spre viitor te ajută să refuzi o ieşire în club în favoarea studiului.

Ai terminat examenul şi faci o vizită în oraşul natal familiei tale extinse? Switch pe trecutul pozitiv pentru a petrece momente frumoase alături de ei în timp ce fiecare mai scoate câte o anecdotă din tolba istoriei familiale („mai ţii minte când aveai vreo zece ani şi ai speriat-o pe mamaie că după ore te duci cu nişte copii în canal să trageţi ceva pe nas?”).

Ai venit acasă de la serviciu şi te aşteaptă partenera ta, care ţi-a pregătit o cină romantică? Poate ar fi momentul să trăiţi amândoi măcar câteva ore în prezent.  Sau, ca să închei cu un citat din The Time Paradox:

No matter how young, suave, debonair, stunning, curvaceous, built, or well informed we are, relationships take time. We need to be in the present to enjoy them, and we need to tend to them over time. All of us would do well to remember Holden Caulfield’s euphemism for sex: “giving her the time.” The foundation of emotional and physical love is giving and sharing time. Nothing is more romantic than to say, “I don’t really have the time to do what you want to do, but for you I will make the time.”


Conflicting time perspectives are often unrecognized as the cause of familial strife and misunderstanding. So how do you bridge the gap in the languages of time? You start with the present. The present is the bridge from the past to the future, and it may be the only common ground for people who reside on opposite banks of the river of time. If two people attempt to meet in the past or the future, they are likely to be lost in a fog. The present is the only time marker that they both can recognize, the only place to touch and be touched, the only place to love and be loved. The present is the meeting place for good as well as difficult times. 

No matter their shared time perspective, couples need to meet in the present at least occasionally.


vineri, 21 februarie 2014

O scurtă digresiune

Ai văzut Nymphomaniac, vol. 1 şi 2? Ţi-a plăcut? Uşurel, nu urmează un articol despre sex (sau urmează...în viitorul (relativ) apropiat, apropo de viitor, opresc puţin timpul ]n loc, adică articolele promise despre timp, iar acesta este rugat sau somat să aibă răbdare cu noi). Este doar o digresiune (sau diversiune?), dăm o raită prin psihologia socială cu un scurt popas în psihologia pozitivă (scurt cât să numeri până la 2 sau 3, în caz că te pasionează tehnica numită counting your blessings).

La începutul filmului Joe (eroina auto-declarată nimfomană) zace pe asfalt bătută măr când un bărbat erudit la vreo 65-70 de ani, pe nume Seligman, trece pe lângă ea şi, spre deosebire de majoritatea subiecţilor din experimentul lui Darley şi Batson, chiar îi sare în ajutor şi o ia la el acasă (nu, nu cu intenţia de a i-o trage, tipul  trăia doar pentru cărţi, iar la sfârşitul părţii a doua aflăm chiar că era virgin). Ce se întâmplă în cameră? O ascultă pe Joe cum îşi povesteşte viaţa sexuală din cele mai fragede timpuri („I discovered my cunt at age 2”) până în prezent (la 50 de ani) şi din când mai face câte o nesolicitată trimitere livrescă (ce să spună şi el?) ba la şirul lui Fibonacci, ba la simbolismul cristic sau la paradoxul lui Zeno. Într-una din aceste intervenţii am avut o revelaţie, când Seligman vorbeşte despre etimologia şi semnificaţia numelui său. Ştii ce înseamnă? Cel fericit, cel vesel şi cel binecuvântat!

Şi atunci în capul meu se făcu lumină! Ştiinţifică! Ia te uită cum se mai poate explica faptul că Martin Seligman a devenit întemeietorul psihologiei pozitive şi autorul cărţii The Happiness Hypothesis.  Nu, nu era predestinat – nu am o perspectivă asupra timpului orientată spre viitorul transcendental, ca să-l bag în seamă şi pe Zimbardo, despre a cărui carte, The Time Paradox, îţi voi povesti poate data viitoare când mă intorc la (sau din) timp. Preţ de câteva minute atenţia mea a fost distrasă de la scenele de sex sălbatic derulate pe ecran pentru că prin minte (în teatrul conştiinţei) se succedau tot felul de studii ştiinţifice ce susţin teoria egoismului implicit (implicit egotism, vezi celebrul articol al lui Brett W. Pelham).

Ai tendinţa de a forma inconştient asociaţii pozitive cu persoane, locuri, profesii sau lucruri ce-ţi amintesc de elemente ale sinelui tău (pe care îl valorizezi, nu?). Putem vorbi despre principiul similarităţii, cu menţiunea că în acest caz similaritatea este mai degrabă de formă decât de fond. Vrei câteva exemple? În Statele Unite numele Jerry, Dennis şi Walter au o incidenţă relativ egală la nivelul populaţiei, dar există de 2 ori mai mulţi dentişti numiţi Dennis decât Jerry sau Walter. Cei care poartă numele George sau Geoffrey sunt supra-reprezentanţi în populaţia de geologi, iar printre locuitorii ce şi-au schimbat reşedinţa în Virginia sunt excesiv de multe femei cu numele Virginia (poate şi multe virgine, dar nu am găsit un studiu care să confirme această ipoteză).

La nivelul relaţiilor inter-umane egoismul implicit ia forma name-letter effect, un bias ce te face să fii atras de persoanele cu un nume asemănător cu al tău, fie că are aceeaşi iniţială, fie că există un număr mare de litere comune. Ia aruncă un ochi pe prietenii de pe Facebook. Observi această tendinţă? Eu da, de altfel în câteva ore mă voi deplasa spre gară pentru ca mâine să asist la botezul băieţelului unei foarte bune prietene pe care o cheamă Alina (nu-ţi spun şi numele de familie pentru că mi-e teamă de ce alte asocieri ireverenţioase ai fi în stare să faci). Cred că şi tu cunoşti multe persoane cu un prenume asemănător cu al tău. Ai grijă! Rişti chiar să te căsătoreşti cu una dintre ele, sau cel puţin aşa ne sugerează acelaşi Pelham într-un alt articol.

În concluzie, numeroase decizii pe care le iei în viaţă, foarte importante de altfel (alegerea profesiei sau a partenerei/ partenerului de cuplu), sunt influenţate şi de factori inconştienţi care ar trebui să fie irelevanţi, dar care ţin de egoismul implicit (şi, într-o oarecare măsură, şi de stima de sine, sper că nu şi de narcisism).

Seligman însă nu are parte de un final de viaţă prea fericit! Spoiler alert! Este ucis! (A, relax!,  acum nu mai vorbeam de Martin Seligman, ci de personajul din film, simt nevoia să te lămuresc, că doar eu nu sunt Cănuţă, om sucit). Joe îl împuşcă. De ce? Pentru că, parafrazând un alt spectator ce stătea la film chiar pe scaunul de lângă mine, „Degeaba a ascultat-o ore-n şir, nu a înţeles nimic din sufletul acestei femei!”.


Gata, nu mă mai lungesc! Ups! (În scris, nu prin paturi!) Vezi de ce unele articole de-ale mele sunt cam lungi? Trebuie să lupt cu acest bias…să văd dacă se poate, consultând cartea lui Seligman (Martin!), Ce putem şi ce nu putem schimba. Data viitoare…din nou despre timp. Mai ai însă de aşteptat. Sper să nu ţi se lungească…urechile (şi nici nasul, încât să nu-ţi  mai vezi lungul nasului!).  

joi, 20 februarie 2014

Acest articol trebuie să fie gata ieri

Probabil cunoşti pilda samariteanului milostiv, aşa încât să nu fie nevoie să-ţi vorbesc în parabole (nici în hiperbole – ştii cum arată cele două curbe sau preferi să-ţi desenez o elipsă?). Sper de asemenea (dacă eşti sau ai fost student la psihologie) că eşti la curent şi cu un foarte cunoscut experiment bazat pe această poveste, unul dintre primele studii ce susţin teoria situaţionismului  elaborată de Walter Mischel.

În 1973 John Darley şi Dan Batson au recrutat 67 de studenţi de la Princeton University pentru ceea ce părea a fi (dap, experimentele din psihologia socială sunt aproape mereu înşelătoare, oglindă, de altfel, a arenei sociale în care ne desfăşurăm cu toţii) un studiu despre educaţia religioasă şi vocaţie, cerându-le să completeze nişte teste de personalitate şi (unii dintre ei) să vorbească despre parabola bunului samaritean. Ceea ce ei nu ştiau e că urma să li se testeze tocmai capacitatea de a se purta precum nişte buni samariteni. Mai precis, după instructaj li s-a spus să se deplaseze într-o clădire din apropiere pentru a-şi susţine prezentarea. Variabila manipulată a fost presiunea timpului: unii au primit mesajul „Vai, dr deja aţi întârziat! Eraţi aşteptaţi acum câteva minute. Duceţi-vă repede!”, alţii „Profesorul vă aşteaptă, mergeţi vă rog direct acolo!”, iar ultimii „Aţi mai avea la dispoziţie ceva timp, dar vă puteţi deja îndrepta spre sală”. Pe drum, subiecţii noştri au avut parte de o întâlnire dătătoare de fiori (reci, la ce te gândeai? A trecut Valentines Day!): pe jos era prăbuşit un bărbat în convulsii ce avea în mod evident nevoie de ajutor. Ce crezi că au făcut bunii noştri samariteni, studenţi la teologie pe deasupra? Păi depinde. 63%, dintre cei care ştiau că au destul timp s-au oprit şi l-au ajutat. 45% dintre subiecţii grupului doi (cei care se grăbeau, dar nu atât de tare) au făcut acelaşi lucru. Dar cei cărora li s-a spus că deja au întârziat? Ei bine, aceştia nu prea s-au sinchisit de incident, ba chiar şi-au băgat picioarele (la propriu, vezi mai jos!) în omul de pe podea şi s-au îndreptat, în proporţie de 90%, direct spre sala unde erau aşteptaţi să ţină un discurs despre compasiune. Citez din studiul original:

A person not in a hurry may stop and offer help to a person in distress. A person in a hurry is likely to keep going. Ironically, he is likely to keep going even if he is hurrying to speak of the parable of the Good Samaritan, thus inadvertently confirming the point of the parable. (Indeed, on several occasions, a seminary student going to give his talk literally stepped over the victim as he hurried on his way!).

Să fie presiunea timpului (şi starea de grabă) un factor foarte important ce stă în calea altruismului şi care ne determină să fim egoişti, nepăsători şi lipsiţi de compasiune faţă de cei din jur? Munca de cercetare întrepinsă de Robert Levine (l-am pomenit şi ieri- nu, nu a murit încă!) în 36 de oraşe din Statele Unite oferă şi ea unele indicii în acest sens, confirmând de altfel intuiţia că membrii unei comunităţi restrânse dezvoltă o anumită coeziune şi sunt mai dispuşi să se ajute între ei (comportament explicabil şi prin prisma psihologiei evoluţioniste) decât locuitorii marilor oraşe. Visezi să te muţi la un moment dat în Manhattan? Te cred, cu siguranţă nu te-ai plictisi. Ai grijă doar dacă ai cândva nevoie de ajutor pe stradă- băştinaşii new yorkezi s-au situat pe ultimul loc (din cele 36) în ceea ce priveşte disponibilitatea de a interveni la nevoie când un trecător şchiopătând scăpa ceva din mână, un orb (ştiu că nu sunt politically correct dar mă bazez pe faptul că această categorie evident nu mă poate citi) cerea sprijin să treacă strada sau dacă cineva îi ruga să le schimbe o bancnotă în bani mai mărunţi.

Robert Levine vorbeşte în cartea sa despre ritmul vieţii (pace of life) şi felul uneori paradoxal în care acesta îşi pune amprenta asupra sănătăţii şi stării de fericire a oamenilor. De ce paradoxal? Pentru că un ritm alert corelează atât cu un nivel crescut de stres şi cu boli cardio-vasculare cât şi cu un well-being superior, explicabil parţial printr-un nivel de trai mai bun:

These results depict an apparent paradox: People in faster places are more prone to suffer coronary heart disease, but they are also more likely to be happier with their lives. If a fast pace of life creates the stress that leads to cigarette smoking and heart attacks, shouldn’t this same stress make for an unhappy existence? The root of this seeming inconsistency, I believe, is economics, and the cultural values that come along with it. Cultures that emphasize productivity and making money typically create a sense of time urgency and a value system that fosters individualistic thinking; and that time urgency and individualism in turn make for a productive economy. These forces—economic vitality, individualism, and time urgency—have both positive and negative consequences for people’s well-being. On the one hand, they create the stressors that lead to unhealthy habits like cigarette smoking and coronary heart disease. On the other hand, they provide material comforts and a general standard of living that enhance the quality of life. Productivity and individualism—which in themselves are very difficult to separate from each other—have double-edged consequences.

Ai şi tu senzaţia că eşti mereu pe fugă, că trebuie să rezolvi o mie de lucruri pe zi şi că 24 de ore sunt insuficiente pentru a realiza chiar şi jumătate din ceea ce ţi-ai dori? Această cursă contra cronometru generează presiune şi un sentiment de urgenţă (time urgency), de parcă ai trăi minut de minut în stare de alertă sau sub asediu. Societatea actuală încurajează şi întreţine această situaţie. Trebuie să fii productiv. În capitalism a fi adaptat înseamnă a ţine pasul şi a da performanţă, iar viteza cu care se derulează schimbările eşti adesea deconcertantă. Nici nu ţi-ai cumpărat bine ultima generaţie de I-Phone că deja a apărut un nou model. Apartamentul tău cu patru camere e o chichineaţă pe lângă vila pe care şi-a tras-o colegul de birou undeva la 40-50 de minute de oraş, distanţă ce nu e o problemă câtă vreme are şi un bolid 4x4. Copilul trebuie să meargă la o grădiniţă particulară unde să aibă cel puţin trei-patru opţionale, după care urmează lecţiile private de engleză, pian, eventual şi ceva înot. Eşti toată ziua pe drum, între o întâlnire de afaceri, un show-room auto şi ridicat progenitura de la meditaţii. În aceste condiţii mai este de mirare că nici măcar nu mai observi când un străin are nevoie de ajutor? Unde să mai găseşti acele câteva minute necesare pentru a ridica un bolnav de jos sau a oferi braţul unei persoane nevăzătoare pentru a traversa cu încetinitorul o intersecţie? Eşti pe fugă. Iar când alergi (încotro?) impulsul este să accelerezi, nicidecum să te opreşti, astfel încât gesturile altruiste nu prea mai reprezintă o opţiune naturală.

Presiunea timpului despre care am vorbit până acum este înalt determinată de (non?)valorile promovate de societate, de normele implicite ale culturii în care eşti imersat. Recunosc, nu aderez într-o măsură prea mare cu ele. Cred că dincolo de viteză există însă şi un alt tip de presiune a timpului, cel puţin la fel de reală, dacă nu chiar mai pregnantă şi mai acut resimţită dacă ai o oarecare sensibilitate şi receptivitate faţă de ideile filosofiei existenţialiste. Are la bază conştientizarea faptului că vei muri. Şi nu doar tu, ci şi persoanele pe care le iubeşti cel mai mult. Moartea este sfârşitul timpului tău. Adică timpul este limitat. Tu eşti tu un anumit număr de ani, nu ştii câţi. La fel şi părinţii, fraţii, copiii, soţia şi prietenii tăi. Deşi improbabil, nu este exclus ca mâine dimineaţă să fie ultima dată când îţi săruţi partenera înainte ca ea să plece spre muncă. Nu ai nicio garanţie că cei dragi îţi vor supravieţui şi nici nu ai control pe cantitatea de timp pe care o aveţi la dispoziţie. Valabil şi pentru proiectele în care eşti implicat. Poate că eşti pasionat de profesia ta şi ceea ce faci contează enorm pentru tine. Doreşti să aduci o contribuţie, să construieşti ceva ce te face fericit pe tine, fiind totodată important şi pentru alţii. Cu cât vei lucra mai intens cu atât vei duce la îndeplinire o parte mai semnificativă din opera sau proiectul personal pe care ţi l-ai ales în concordanţă cu valorile şi abilităţile tale. Şi pentru asta dispui tot de o cantitate finită de timp. Eşti nevoit să faci alegeri, în sensul de prioritozări atente şi de sacrificii.
Care este diferenţa dintre cele două tipuri de presiune a timpului? Una mare, după părerea mea.

Când presiunea vine preponderent din exterior (regulile scrise şi nescrise ale societăţii) tu eşti mai degrabă un pion pe o mare tablă de şah, util de altfel pentru ca jocul să poată merge mai departe. Eşti o rotiţă dintr-un angrenaj, iar mare parte parte din deciziile aparent conştient luate reflectă mai mult dinamica angrenajului decât particularităţile şi nevoile tale particulare Faci ceea ce societatea aşteaptă de la tine, comparaţia socială fiind unul dintre cele mai implacabile şi greu de oprit mecanisme psihologice hard-wired în cele circa 1500 de grame de creier cu care ne-a înzestrat mama-natură (tatăl şi-a luat tălpăşiţa, suntem aşadar un fel de copii din flori). Satisfaci de fapt nevoile societăţii, pe care le introiectezi necritic şi ajungi la acea alergătură între o sumedenie de aşa-zise destinaţii, fixându-ţi scop după scop dar uitând să analizezi măsura în care respectivele obiective sunt în concordanţă cu ceea ce eşti tu cu-adevărat.

Celălalt sentiment al urgenţei apare atunci când ai ales şi ţi-ai asumat felul în care doreşti să-ţi petreci timpul conştient fiind de curgerea lui, de caracterul efemer al oricărui lucru, inclusiv al vieţii. După ce ai înţeles asta visceral timpul a devenit pentru tine şi mai important, mai preţios, aproape tangibil (îl simţi cum ţi se scurge neîncetat printre degete şi atunci nu poţi să nu te întrebi permanent dacă modul în care  trăieşti este sau nu potrivit şi constructiv pentru tine, în plus ai o reală repulsie când te simţi obligat să-ţi petreci timpul –iroseşti- în activităţi ce nu-ţi fac plăcere, care nu te împlinesc, sau lângă persoane cu care nu rezonezi din nici un punct de vedere). De această dată eşti presat din interior. Scopurile tale nu-ţi vin pe o listă sau reteţă concepută de alţii şi rolul tău nu este doar să bifezi pe pilot automat nişte căsuţe încercuite şi de vecini şi de colegi. Poţi fi mai mult decât un executor conştiincios. Devii redactorul acelei liste sau creatorul propriei vieţi. Cu cât presiunea internă este resimţită mai puternic, cu atât cea externă va fi mai mică şi strânsoarea în care eşti ţinut se va slăbi. Vei trăi timpul în loc doar să îl umpli.

Cum rămâne însă cu egoismul? Am văzut cum sentimentul urgenţei limitează comportamentele altruiste şi atenţia îndreptată spre cei care au nevoie de tine. Crezi că la fel se întâmplă şi în cazul presiunii interne? O, desigur, şi încă cum! Doar faci alegeri. Iar o alegere, în contextul timpului, înseamnă să renunţi la o multitudine de alte activităţi (sau ocazii) în favoarea acelora (nu pot fi decât câteva) care reflectă cel mai fidel dorinţele şi obiectivele tale cele mai dragi. O alegere conţine şi un refuz intrinsec- eu acum, ca să pot scrie acest articol (în pauza de la muncă, evident!), am refuzat să îmi însoţesc colegii la o cafea, ba chiar am renunţat şi la alte posibilităţi, cum ar fi să îmi sun o prietenă sau să mă plimb prin parcul de apropiere. Probabil că în acest moment prietena mea se gândeşte Ia uite, măi, Andreea nu m-a mai sunat de o săpămână, iar colegii de la cafea să se simtă ignoraţi, percepându-mă ca indisponibilă şi distantă.

Acelaşi lucru se întâmplă de fiecare dată când tu alegi (favorizezi) un anumit curs al evenimentelor în detrimentul tuturor celorlalte (teoria lumilor posibile ţi-ar putea oferi, măcar abstract, o consolare). Sau când preferi să petreci cât mai mult timp în compania unei persoane semnificative pentru tine, în ciuda presiunilor exercitate de alţi oameni. Vei face sacrificii, selecţii. Vei fi surd la numeroase cereri de ajutor. Vei fugi de obligaţii. Vei fi chiar insensibil şi mai puţin receptiv la aşteptările şi nevoile celorlalţi. Vei avea chiar conflicte interne, în momentul în care vei fi nevoit să alegi între două activităţi sau două persoane care au o importanţă personală relativ egală. Nu va fi mereu uşor. Dar tu vei şti (iar ceilalţi vor înţelege şi, în cele din urmă, accepta) că trăieşti timpul ăla limitat de viaţă transformându-l în experienţe şi acţiuni în acord cu fiinţa ta, alături de acele persoane pe care ţi le doreşti într-adevăr lângă tine.


P.S. Nu aş vrea să crezi că graba este o scuză (deşi consitutie o explicaţie) pentru un comportament precum cel descris în experimentul lui Darley şi Batson. Să nu uităm că 10% dintre subiecţi s-au oprit totuşi. Poate că în ochii lor viaţa unui om era o prioritate ceva mai mare decât dorinţa de a nu face impresie proastă întârziind la prezentare.

miercuri, 19 februarie 2014

"Time in a bottle"

Te plimbi printr-un sat şi într-o curte asişti la o scenă mai puţin obişnuită: nenea Fane dă de mâncare la porci. Ce e neobişnuit în asta? Păi stai să vezi cum îi hrăneşte. Stă în picioare lângă un măr şi ridică în braţe un porc imens, pe care îl menţine deasupra umerilor câteva minute bune, până ce respectiva făptură a terminat de mâncat câte mere i-a poftit inimioara. După asta îl lasă jos şi-l ia în braţe pe următorul, repetând operaţiunea până când toţi porcii sunt sătui.

Tu, om raţional şi cu scaun (teleferic) la cap, te freci la ochi de câteva ori, te ciupeşti singur de obraz (sau de fund) să te asiguri că eşti treaz, după care îl întrebi, extrem de intrigat:

„Nea Fane, pentru numele lui Dumnezeu, ce faci mata? Nu ţi-e greu să ridici porcii ăştia unul câte unul ca să mănânce mere? Nu crezi că s-ar economisi o grămadă de timp dacă ai scutura mărul şi i-ai lăsa pe ei să se hrănească singuri cu fructele de pe jos?”

La care Nea Fane îţi răspunde, şi mai perplex decât tine:

Dar ce importanţă are timpul pentru porci?”

Acesta este un promo sau teaser la o serie de articole despre timp. Care, din păcate sau din fericire, pentru noi are o oarecare importanţă, deoarece suntem conştienţi, deşi adesea (ne facem că) uităm, că el reprezintă o resursă finită (ţi-l poţi imagina şi ca pe o unică sticlă plină cu un lichid vital, să zicem apă) şi că nu vom fi pe acest pământ la infinit (sau cel puţin nu într-o formă care presupune şi conştiinţa de sine, oasele sau cenuşa neîndeplinind, din câte ştiu eu, acest criteriu).

Deşi soarta le este cam aceeaşi (în sensul că la un moment dat sticla se termină şi vor muri), oamenii diferă enorm în percepţiile asupra timpului, iar aceste diferenţe sunt determinate nu doar la nivel individual, ci şi cultural. Nu numai porcii şi alte animale nu înţeleg însă deloc noţiunea de timp. Ai auzit de tribul de vânători-culegători Piraha, din pădurea amazoniană a Braziliei? Daniel Everett, antropolog şi lingvist, i-a studiat mai bine de o decadă şi a constatat, printre alte ciudăţenii foarte interesante, că pentru ei nu există noţiunea clară de viitor, verbele din limbajul lor nu sunt conjugate la nici un timp, ba mai mult, nu există cuvinte pentru mâine, ieri, luna viitoare sau anul trecut şi le este imposibil de exemplu să exprime şi să planifice o acţiune de tipul hai să ne vedem mâine. În afara acestui caz extrem există pe glob o varietate extraordinară (inclusiv în ceea ce priveşte măsurarea timplui), descrisă şi de psihologul social Robert Levine într-o carte simpatică, A geography of time: The temporal misadventures of a social psychologist.


Voi scrie aşadar despre unele consecinţe ale modului în care ne raportăm la timp. Când? Ce-ai spus, când or zbura porcii? Eşti răutăcios! Când va fi luna pe mijlocul cerului

duminică, 16 februarie 2014

Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte

Aseară am surprins (trag şi cu urechea, ţi-am spus?) un scurt dialog dulce-amar între doi prichindei care nu cred să fi avut mai multe de 6-7 ani. Nu ştiu cât de etic este ce fac eu acum, dar îmi bag scrupulele la naftalină (să nu le găurească sau mănânce totuşi moliile) şi îl reproduc fără permisiunea celor implicaţi:

- Dacă vezi o stea căzătoare trebuie să-ţi pui o dorinţă.
- Nu, nu-ţi pune nicio dorinţă! Nu se îndeplinesc! Mi-am pus eu o sută de dorinţe şi nu mi s-a împlinit nici măcar jumătate dintr-una!

Acum stau şi încerc să citesc în stele…cum va evolua acest copil lipsit de cea mai elementară (şi salutară) formă de wishful thinking şi gândire magică?

Va fi un cercetător eminent, îl văd în laboratorul uneia dintre cele mai prestigioase universităţi din Statele Unite…am eu o viziune influenţată de harpa unui îngeraş ce mă încântă cu muzică cerească de cea mai bună calitate.

Va ajunge prematur la cimitir, după un episod de depresie majoră finalizat cu o tentativă de sinucidere…reuşită, am o altă viziune de coşmar, născută din polaritatea celei dintâi.


Acum…nu ştiu încotro îl va duce viitorul (nu am apucat să-i studiez steaua din frunte, nici să-i sparg codul ADN). Pe termen suficient de lung însă (uite, asta înseamnă de fapt viziune), probabil într-o gaură neagră. 

vineri, 14 februarie 2014

Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, dar fără caravană. And an act of (un?)kindness

Astăzi un pic despre psihologia pozitivă şi, incidental, despre dragoste. Am în faţă o cercetare foarte proas(pă)tă, abia are patru zile, mititica. Părinţii ei sunt Lalin Anik (o poţi asculta dacă dai clic pe linkul de la sfârşit), profesoară la Duke University şi Michael Norton, de la Harvard Business School. S-au chinuit ceva, să ştii, nu le-a ieşit din prima, adică au avut nevoie de patru încercări controlate în laborator (patru experi(m)ente) până să se prindă sămânţa cunoaşterii şi studiul să vină pe lume, primind girul şi botezul comunităţii ştiinţifice.

Deşi mărturisesc că, pe lângă trasul la măsea, îmi place să trag şi cu ochiul, propun să dăm dovadă de puţină discreţie şi respect pentru intimitatea autorilor, aşa că nu îmi cere detalii despre metodele şi instrumentele folosite, nici date statistice referitoare la mărimea efectului, curba normală, puterea testului, indicele de aplatizare sau intervalul de încredere (pentru voyeurii care vor neapărat să fie de faţă la chinurile facerii: le găsiţi pe toate în acest pdf).

Eu o să-ţi prezint direct concluziile, gândindu-mă ca te-ar putea interesa o modalitate frumoasă de a deveni (şi) mai fericit, contribuind totodată şi la fericirea altor persoane din anturajul tău (real sau virtual). Apucă-te de combinaţii! Într-un limbaj ceva mai spălat (de obicei am gura spurcată): starea ta de fericire va înregistra o creştere semnificativă dacă faci pe peţitorul, adică dacă ajuţi două persoane să se (a)cupleze…ups! să înceapă o relaţie romantică. Iar cel mai fericit vei fi când le vei împerechea nu aleatoriu, ci în urma unei deliberări interne de tipul „Gică şi Gina sigur s-ar înţelege de minune, se potrivesc, ambilor le plac cărţile din colecţia….” De asemenea, plăcerea pe care o vei experimenta ca urmare a acţiunii tale (nu, nu mă refer la vicarious living) este valoroasă în sine, aşa că dacă lucrezi de exemplu pentru o firmă de matrimoniale şi eşti plătit pentru serviciile tale satisfacţia va scădea în loc să crească (ştii povestea cu motivaţia intrinsecă, nu?).  Îţi mai vând un pont, ca să fii (dacă nu eşti deja) cel mai iubit dintre pământeni: ar fi bine ca cei doi să nu se cunoască dinainte, sau şansele ca ei să ajungă să formeze un cuplu fără intervenţia ta decisivă (un fel de deus ex machina) să fie minime; astfel vei simţi că ai contribuit semnificativ la cristalizarea unei poveşti de dragoste, ceea ce-ţi mai aduce câteva numere (puncte) în plus la well-being. (nu te văd prea bine dacă se despart la ceva vreme şi te caută fiecare ca să te omoare, dar astăzi hai să fim optimişti, ce Valentinul mă-sii?)

Uite cum am ajuns şi la partea de motivaţie. Se ştie deja că în general oamenii normali sunt fericiţi atunci când, fără costuri prea ridicate, reuşesc să-i facă pe alţii fericiţi, să le aducă un zâmbet, o bucurie sau să le facă o surpriză. Dacă eşti cât de cât familiarizat cu terminologia psihologiei pozitive, o faptă de acest gen se numeşte a (random) act of kindness, ce presupune o motivaţie preponderent altruistă (nu aştepţi nimic în schimb). Într-o altă interpretare, ai şi o motivaţie mai egoistă: te simţi bine că ţi-a ieşit planul şi eşti mândru de calităţile ce ţi-au permis să estimezi corect că lui Gică şi Gina le-ar cam sta bine împreună.

Persoanele cu care corespondez au acum un insight, înţelegând de ce îi îndemn atât de călduros să iasă la cât mai multe întâlniri cu membrii sexului opus (sau nu neapărat opus). E adevărat, mi s-a sugerat şi să transform acest blog într-un site de mediere a întâlnirilor şi mesajelor amoroase. Am refuzat iniţial, deoarece am considerat că asumarea propriilor sentimente şi acceptarea responsabilităţii pentru ce ţi-ai dori să faci sunt esenţiale dacă vrei să construieşti o relaţie plină de sens cu o altă persoană. În lumina acestei ultime cercetări, este posibil totuşi să mă răzgândesc (still pondering). Nu-mi strică nici mie nişte capital de fericire…Stai, nu te grăbi! deocamdată blogul îşi păstrează formatul prezent, iar Mircea Radu poate răsufla uşurat, nu o să-i fur identitatea în scopurile deja sugerate.

PS: Ai ceva furnicături în buricele degetelor? Îţi vine să scrii un mail? Foarte bine, chiar te rog, fă-o! O singură precizare: vezi ce scrii la rubrica destinatarului!

Linkul promis:





joi, 13 februarie 2014

Primum non nocere

Nu se mai poate, vine primăvara, scoţi hainele subţiri din fundul dulapului, acolo unde probabil ai şi câteva schelete bine ascunse. Schelete...hm...de ce am spus schelete? Poate pentru că doar pe ele le mai încap cămăşile şi rochiţele de anul trecut? Gata, de mâine ţii regim şi te apuci chiar şi de sport. Suni un prieten, cauţi diete pe internet, îţi faci un plan, mergi la cumpărături şi umpli frigiderul cu fructe, legume, poate ceva proteine, eventual ajungi şi pe la un plafar să-ţi procuri un ceai de slăbit, sper că nu şi pastile minune ce-ţi promit că vei da jos câteva kilograme pe săptămână fără să te mişti de pe scaun şi fără să reduci numărul caloriilor. Toate bune şi frumoase, ţi-ai alcătuit meniul pe următoarele cinci zile, aşa-i că simţi deja că ai realizat ceva foarte important, un prim pas spre scopul tău? De fapt, atât de bine te simţi că parcă ai merita o prăjiturică...hai două, chiar trei, ţinând cont că de mâine ţi s-a tăiat porţia. Şi o sticlă de bere. Un meniu KFC? Aşa, ca să-ţi faci o ultimă poftă, urmează o perioadă destul de lungă de sevraj.

Care este problema? Sunt mai multe, nu una singură (şi dacă nu erau le inventam eu, ok? însă nu le-am inventat, doar le-am identificat în urma lecturării unor cercetări, experienţa personală fiind şi ea o sursă, dar insuficientă pentru a generaliza concluziile şi a le mai prezenta şi altora). În primul rând, mâine vei gândi probabil la fel ca şi azi, întrucât nu o să te schimbi peste noapte, şi nici berea nu se va schimba, rămânând la fel de apetisantă şi peste 24 de ore. Să zicem însă că mâine totuşi începi dieta. Dar păcatele de ieri atârnă deja şi mai grele pe deasupra curelei, deci va trebui să prelungeşti torturile regimului (chinurile, dacă te-ai gândit repede la dulciuri e clar unde-ţi zboară gândul ca o vrăbiuţă ce visează mălai din care să-şi facă o mămăliguţă cu brânză şi smântână...un bulz, poate?) pentru a da jos şi (kilo)gramele suplimentare adăugate ieri. Nu ai rezolvat nimic, ţi-ai făcut viaţa şi mai grea (zile fripte? mai bine fierte în suc propriu...la foc mic). Ce iei pe mere dai pe pere...pardon, ce ai luat pe bere vei da jos cu multe mere şi pere (mă refer la fructe, nu la tipurile de siluetă..nici de sâni!).

Ştiai că în momentul în care lanţul MacDonalds a introdus în meniu sortimente de salată vânzările au crescut vertiginos la...Big Mac? Intrigaţi, nişte cercetători din New York au improvizat un restaurant pentru a descoperi, experimental, ce se întâmplă de fapt. Jumătate dintre clienţi au primit un meniu pe care figurau exclusiv alimente de fast-food (cartofi prăjiţi, aripioare prăjite, burgeri...) în timp ce cealaltă jumătate a beneficiat de un meniu special ce conţinea, pe lângă toate celelalte (identice), şi o salată. Cine crezi că a făcut cele mai nocive şi mai bogat calorice alegeri? Ei bine, paradoxal, cei care au avut la dispoziţie şi opţiunea salatei. Tocmai ei au mâncat cel mai mult şi mai nesănătos. Cum e posibil? Este, pentru că ne păcăleşte creierul...(ignoră dualismul, ar fi trebuit să scriu că se păcăleşte singur). El încurcă semnalele şi confundă oportunitatea cu acţiunea propriu-zisă, astfel se activează centrii recompensei deşi practic nu ai făcut încă nimic (ca şi în situaţia în care ai alcătuit un plan şi deja ai impresia că ai realizat un progres, înainte să te apuci de treabă). La nivel conştient, probabil intervine un raţionament de tipul „a, ce bine că au şi salată, mâine o să mănânc ceva sănătos, până atunci mă tratez cu o şaorma).

Apropo de recompensă...ai ţinut cură cinci zile, deja ai slăbit un kilogram (de apă, de la ceai?), eşti foarte mândru de tine şi de simţi îndreptăţit să te premiezi. Cu ce? Eu, cum cu ce? Cu ceva bun. Sărbătoreşti kilogramul pierdut, doar azi, iar mâine îl poţi declara nul, e la loc, ba chiar cu vârf şi îndesat (în blugi). Poimâine începi iar să dai jos ce ai pus mâine. Şi tot aşa. După o lună te miri că acul cântarului s-a mişcat...în sus!

Fumezi? Ah, scuză-mă, fumezi ţigări slim...da, bună afacere! Dar nu-i aşa că, dacă tot sunt slim, fumezi mai multe? Bei cola? Light, înţeleg...prin urmare, îţi permiţi şi un ecler, doar sucul e fără zahăr (deşi dacă ai lua o cola normală şi nici un ecler suma caloriilor ar fi mai mică). Te duci de două ori pe săptămână la sală şi pe urmă, contrar obiceiului, fiind obosit, iei liftul până la etajul doi? Pentru că meriţi, cum să nu...

Eşti preocupat de mediu sau măcar de reducerea consumului personal la utilităţi? Ţi-ai cumpărat de curând becuri ecologice? Foarte frumos. Dar mi se pare mie sau de când le-ai luat ţii lumina aprinsă mai multe ore decât înainte? Nu, nu mi se pare mie, există şi aici studii. Mai mult, după ce ai părăsit supermarketul încărcat cu produse green, eco-friendly,  (prietenoase cu natura există) riscul să fii mai puţin prietenos cu natura...umană şi să te angajezi în comportamente lipsite de etică. Fenomenul a fost studiat de Nina Mazar şi Chen-Bo Zhong, iar rezultatele experimentelor, publicate în articolul Do Green Products Make Us Better People?, susţin următoarea concluzie: „people act less altruistically and are more likely to cheat and steal after purchasing green products as opposed to conventional products.”

Toate exemplele de mai sus (şi multe altele pe care le găseşti consultând ceva literatură de specialitate) se pot încadra într-un fenomen numit moral licensing. După ce o vreme ai făcut un oarecare progres (real sau, am văzut mai sus, doar imaginar) către un scop, la un moment dat te simţi îndreptăţit să dai cu bâta în baltă şi să-ţi oferi un fel de recompensă care anulează efectul faptelor bune anterioare. Un pas în faţă, doi înapoi (efectuaţi cu graţie, chiar cu o oarecare voluptate)- gravitaţia să fie de vină? faci un salt, revii în forţă pe pământ...şi tot aşa...

Ţi se pare că o explicaţie alternativă ar fi ego-depletionSeamănă, dar nu răsare ca să zic aşa...moral licensing include acel sentiment al îndreptăţirii care lipseşte în cazul simplei epuizări a resurselor ce are loc în ego-depletion; se pot uneori suprapune? probabil că da, doar de cele mai multe ori avem mai mult de o cauză pentru un singur comportament.

Licenţele morale pe care ţi le acorzi singur, cu foarte mare îngăduinţă, pot fi studiate în mai multe contexte, pentru că şi ele se manifestă în diverse arii ale vieţii tale. Kelly McGonigal, autoarea cărţii (foarte bune) The willpower instinct, s-a aplecat asupra relaţiei lor cu autocontrolul. Ea propune şi o schimbare de perspectivă care ar putea să diminueze acest efect. Când vorbim de auto-control avem un sine ce îşi doreşte să-şi atingă un obiectiv (de exemplu să slăbească) şi un sine care trebuie să fie controlat, pentru că dorinţa lui este să mănânce dulciuri. Cu care dintre aceste două părţi te identifici cel mai mult? Pe care îl simţi cel mai profund the real you? Dacă vezi prăjitura ca pe o recompensă, aş spune că înclini să crezi că tu (the real you) eşti cel de-al doilea sine, cel care are nevoie să fie controlat şi care stă acolo la pândă, gata să profite de prima ocazie pentru a-şi satisface adevăratele dorinţe. Ce-ar fi totuşi să te împrieteneşti mai bine şi să te identifici mai degrabă cu acel sine care îţi doreşte binele pe termen lung? Tot tu eşti...la fel de real...chiar mai real. Sau, îm cuvintele lui Kelly, McGonigal,

We only reward ourselves for good behavior if we believe that who we really are is the self that wants to be bad. From this point of view, every act of self-control is a punishment, and only self-indulgence is a reward. But why must we see ourselves this way? Moving beyond the traps of moral licensing requires knowing that who we are is the self that wants the best for us –and the self that wants to live in line with our core values. When this happens, we will no longer view the impulsive, lazy or easily tempted self as the real us. We will no longer act like someone who must be bribed, tricked or forced to pursue our goals, and then rewarded for maling any effort at all.

Dar în planul deciziilor morale? Crezi despre tine că eşti un om bun? Altruist? Poate chiar plin de compasiune? Ai nevoie să te vezi aşa, o imagine de sine pozitivă este esenţială pentru well-being. Dar ştii că există şi aici un fel de termostat? Un mecanism sensibil care îţi monitorizează faptele bune şi la un moment dat îţi transmite semnalul intern „sunt o persoană cu principii morale solide”. De aici până la iluzia superiorităţii morale nu mai este decât un pas (înapoi?). Iar sub umbrela acestei superiorităţi, o „mică” transgresiune va fi cu uşurinţă ignorată sau raţionalizată. Un medic pleacă de la spital după ce a tratat cu succes, în 12 ore, vreo 20 de pacienţi. Pe drum primeşte un telefon de la o cunoştinţă care-i cere o părere avizată despre anumite simptome ce îl tot chinuie. Într-o zi de week-end poate că medicul nostru ar avea răbdarea să asculte şi să dea anumite indicaţii, dar astăzi el deja şi-a făcut norma. Şi-a confirmat, prin cele 20 de cazuri, imaginea de sine de doctor competent şi atent cu pacienţii. E mai mult decât suficient, nu crezi? Puţini s-ar putea lăuda cu asemenea performanţe. Nu mai are nevoie de o confirmare suplimentară. Mai e şi obosit pe deasupra. Prin urmare, îşi permite să-l expedieze repede, formal şi chiar pe un ton iritai, pe cel de-al 21-lea caz care apelează la el, fără costuri la nivelul imaginii de sine. S-a închis robinetul faptelor bune şi al grijei faţă de celălalt (că doar nu vrem să dea pe dinafară, nu?).

Ţi se pare că divaghez? Consultă studiul Sinning saints and saintly sinners: The paradox of moral self-regulation, realizat de Sonya Sachdeva şi colaboratorii ei. 46 de studenţi au fost instruiţi să scrie o poveste despre ei care să includă fie cuvinte neutre (carte, cheie, casă), fie negative (egoist, lacom, ipocrit) sau pozitive (generos, sensibil, altruist), după care au completat un formular în care erau întrebaţi ce sumă sunt dispuşi să doneze pentru o operă de caritate la alegerea lor. Care crezi că au contribuit cu cea mai mare sumă? Cei ce au scris povestea folosind cuvinte negative, întrucât le-a fost activată ideea „sunt o persoană egoistă, lacomă, ipocrită” şi au simţit nevoia unui gest reparator- fenomenul de moral cleansing, opus licenţelor morale de care ne ocupăm acum. Dar cei care au scris o poveste (remarcă, te rog, că nici măcar nu vorbim despre acţiuni trecute reale, ca în cazul doctorului din paragraful anterior) prin care s-au auto-prezentat într-o lumină favorabilă? Gata, te-ai prins, ei au donat cei mai puţini bani. Moral licensing at its best (sau human beings at their worst?).

Te-ai întrebat vreodată dacă filosofii şi profesorii de etică au, în viaţa de zi cu zi, un comportament mai moral decât cel al muritorilor de rând? Tentaţia ar fi să spui că da. Dar nu te grăbi să cazi în această ispită. Eric Schwitzgebel şi-a pus întrebarea şi a trimis în jur de 300 de sondaje (plus formulare cu cereri de donaţii) filosofilor preocupaţi de probleme precum responsabilitatea morală, etica, valori şi alte probleme abstracte asemănătoare, plus altor filosofi preocupaţi de domenii diferite ale cunoaşterii. Întrebarea lui a primit şi răspuns...oarecum...adică filosofii „morali”, deşi au afirmat într-o proporţie mai mare decât ceilalţi că este o datorie morală să donezi bani au fost totodată şi cel mai puţin dispuşi să returneze sondajul atunci când autorii studiului promiteau că vor direcţiona o sumă de bani spre o operă de caritate pentru fiecare răspuns primit. O posibilă explicaţie pentru acest comportament este tot fenomenul de moral licensing: respectivii filosofi, prin simplul fapt că studiau îndeaproape cum este corect sau incorect din punct de vedere moral să procedezi în diverse situaţii fictive (instrumentul lor preferat? dilemele etice, ştii, nu? şi mie îmi plac..hihi) îşi extrăgeau din munca lor teoretică şi o anumită aură (de persoană responsabilă, preocupată de valori), un fel de superioritate morală apriori, care, odată dobândită, îi scutea, în viaţa reală, de necesitatea adoptării unor comportamente morale în orice ocazie.

Aş putea continua. Dar, stai, dacă stau bine să mă gândesc, am scris ceva pe ziua de azi...am fost chiar harnică...ptiu, să nu mă deochi! Cred că merit o pauză. Un serial de comedie? Şi nişte îngheţată? Pun şi ceva dulceaţă în ea...what the hell! (efectul what-the-hell, îl ştii, nu?)

                                                                                     

marți, 11 februarie 2014

Cura te ipsum

Ai un copil care a reuşit să-ţi dea toate planurile de week-end peste cap. Aţi mers în vizită la nişte prieteni şi nu a fost chip să se înţeleagă cineva cu el, iar tu a trebuit să înduri priviri dezaprobatoare, comentarii binevoitoare şi sfaturi pline de solicitudine la adresa modului în care-l educi pe micuţul domn Goe.

Prin anii ’60, psihologul Diane Baumrind, a studiat mediul familial a peste 100 de preşcolari şi a alcătuit o tipologie a stilurilor de parenting, în funcţie de două dimensiuni (axe) ce se situează pe un continuum scăzut-ridicat, rezultând astfel patru cadrane (asta în versiunea extinsă de Maccoby şi Martin, iniţial Baumrind a vorbit doar despre trei atitudini). Axele sunt: gradul în care părinţii răspund nevoilor copiilor şi aşteptările (şi în sensul de cerinţe şi exigenţe) pe care ei le au de la aceştia, iar cele patru stiluri (adaptare, nu pot păstra terminologia): democratic, autoritar (sever), indulgent sau foarte permisiv şi neglijent, indiferent.

După o minimă analiză a interacţiunilor cu copilul tău vei şti şi tu cam prin care cadran te situezi. Dacă eşti un părinte democratic, într-o situaţie precum cea de mai sus ai ţinut cont de nevoile şi emoţiile copilului dar în acelaşi timp ai impus şi limite clare în ceea ce priveşte comportamentul lui. La modul ideal, dacă ştii că nu îi fac plăcere vizitele prelungite la rude şi prieteni de familie şi că ar prefera mai degrabă să se joace în parc sau să deseneze în camera lui iei în calcul aceste nevoi ale copilului în momentul în care decizi să mergeţi împreună undeva. Dacă nu se poate să îl laşi acasă măcar scurtezi şi răreşti întâlnirile, te opreşti şi în parc sau chiar le rogi pe gazde să-l lase să se joace singur sau să deseneze într-o altă cameră, asta bineînţeles dacă eşti tu destul de echilibrat emoţional încât să nu te temi de eventuala judecata socială (ce copil sălbatic- antisocial, e mai rău chiar decât tac-su/ mă-sa). Pe de altă parte, nu vei închide ochii în momentul în care cel mic se va comporta nepotrivit, permiţându-i să le vorbească urât celorlalţi (probabil din frustrarea că l-ai dus acolo fără voia lui), să fie agresiv faţă de alţi copii sau să stea călare pe tine astfel încât să-ţi fie imposibil să porţi o conversaţie mai lungă de două-trei replici cu alţi adulţi. Dacă se întâmplă aşa reacţionezi cu fermitate, însă fără să-i aplici un set de etichete greu de dezlipit ulterior sau să-l faci de ruşine în faţa tuturor (de frică de fapt să nu te faci tu de ruşine că nu ştii să-l disciplinezi), ci încercând să ai un dialog în care îi explici de ce a greşit, ce altceva ar fi putut face şi ce consecinţe negative au comportamentele lui de acest gen. Ai aşteptări înalte de la el, care nu sunt însă dorinţele tale din tinereţe pe care nu ţi le-ai putut îndeplini singur, ci rezultatul unei înţelegeri fine a potenţialului copilului tău (observându-i abilităţile şi interesele personale şi ajutându-l pe acesta să şi le pună în valoare şi să le dezvolte).

Poate eşti însă un părinte sever. Nici vorbă să-l amesteci în deciziile celor mari, l-ai cărat după tine unde aveai treabă şi acum stai cu ochii pe el nu cumva să-şi facă zgâtia de cap. Ai un sistem de reguli foarte bine pus la punct dar, spre deosebire de părintele democratic, nu le adaptezi la nevoile şi personalitatea copilului, nu prea te sinchiseşti de emoţiile lui (mai ales dacă le consideri din start inadecvate sau exagerate), deci nu îl asculţi şi nu dai dovadă de cine ştie ce căldură şi înţelegere. Dacă face o boacănă îl pedepseşti, eventual în faţa tuturor pentru a le arăta cine e şeful. De asemenea, îţi retragi afecţiunea când acţiunile lui nu corespund standardelor tale, spunându-i că te-a dezamăgit, că nu merită să-l mai iei în braţe şi că speri că este ultima dată când îţi iese din cuvânt.

Părintele foarte permisiv şi exagerat de îngăduitor este deosebit de atent şi vine în întâmpinarea tuturor poftelor celui mic dar, pentru că nu se pricepe să stabilească limite, riscă să-i îndeplinească chiar şi acele dorinţe care îi fac rău pe termen mediu şi lung, uneori chiar şi scurt. Dacă ai asemenea tendinţe probabil că îl laşi să mănânce tot ce vrea, cedezi tu primul când aveţi o discuţie în contradictoriu, îi dai voie să stea cu orele în faţa televizorului şi calculatorului, nu intervii când comportamentul său lasă de dorit şi eşti practic la cheremul lui. Deşi primeşte de la tine multă afecţiune şi sprijin emoţional, va fi lipsit de o minimă direcţie, de un exemplu personal clar sau de repere, astfel încât îi va fi extrem de greu să îşi controleze mai târziu impulsurile şi reacţiile emoţionale, lăsându-le să se manifeste în contexte nepotrivite. Pe scurt, va avea mari probleme la capitolele autoreglare emoţională, inhibiţia impulsului, autocontrol şi amânarea gratificaţiei (tot ce ţine de funcţiile executive).

În sfârşit, părintele indiferent este de-a dreptul abuziv, nu-l interesează nici nevoile copilului nici nu are vreo aşteptare de la el, se simte mai degrabă incomodat de apariţia acestui intrus pentru care nu era pregătit şi este incapabil să-şi asume într-un mod sănătos responsabilitatea de părinte. Nu insist, mă îndoiesc că există aici cititori din această categorie.

Din cercetările efectuate până în prezent reiese faptul că stilul democratic este cel mai potrivit dacă vrei să creezi condiţiile optime pentru dezvoltarea unui copil cu stimă de sine înaltă, independent, cu abilităţi (pro)sociale şi totodată capabil să îşi controleze impulsurile şi să se adapteze regulilor, mai ales atunci când ele sunt justificate şi utile în contextul atingerii unor obiective personale şi interpersonale.

Tu poate încă nu ai un copil în momentul de faţă şi nu eşti interesat de stilurile de parenting. Te contrazic! Te anunţ că ai un copil! (ok, iar acum te rog să te linişteşti, ce-ai, te-au trecut toate transpiraţiile?). Vorbeam la figurat! Un copil interior. O parte din tine cu care trăieşti zi de zi şi pe care o poţi chinui, ignora, lăsa să facă tot ce vrea sau, dacă te-a convins Diane Baumrind, pe care o poţi înţelege, accepta şi, într-un final (dacă supravieţuiţi fără să vă (auto)distrugeţi), cu care poţi chiar coopera.

În continurea acestui articol sunt câteva reflecţii născute (pentru a păstra metafora) dintr-o discuţie recentă cu o tânără căreia i-am promis că voi reveni cu detalii aici (a fost de acord), cu gândul că şi alţi cititori s-ar putea recunoaşte în unele dintre tiparele prezentate. În momentul interacţiunii noastre atitudinea ei faţă de copilul interior era una critică, severă, autoritară, intransigentă (dar am recunoscut împreună şi perioade în care devine indiferentă sau excesiv de îngăduitoare). Prin urmare, eşti şi tu un părinte sever şi rece faţă de copilul tău interior atunci când:

-         Te critici constant, într-o manieră  dispreţuitoare şi agresivă, îţi vânezi imperfecţiunile, slăbiciunile, incongruenţele, greşelile şi nu o faci pentru a învăţa ceva din ele sau a te dezvolta, ci pentru a-ţi demonstra (Ştiam eu că nu sunt în stare de nimic!) că eşti incorigibil şi nu meriţi decât reproşuri şi remindere continue ale defectelor tale.

-         Te autosabotezi: nu accepţi multe provocări pentru că nu crezi că te vei descurca, amâni ce ai de făcut, nu eşti mulţumit niciodată, întotdeauna se putea muult mai bine, îţi minimalizezi reuşitele (ai avut noroc sau cei care le observă au ei standarde prea joase), iar atunci când greşeşti nu te ierţi şi te auto-pedepseşti, făcându-ţi inutil un rău şi mai mare, fără legătură cu domeniul în care ai dat-o în bară (ai uitat de un deadline la muncă şi pentru asta renunţi la întâlnirea cu prietenii din seara asta, nu că ţi-ai petrece acel timp făcând ceva folositor, ci pur şi simplu ca să te pedepseşti şi, crezi tu, să te înveţi minte).

-         Nu accepţi temerile, dorinţele, visele, nesiguranţa şi mai ales, emoţiile copilului din tine, aşa că le cataloghezi drept stupide, iraţionale, nejustificabile, de parcă etichetele tale le-ar face să şi dispară. Dacă îţi aminteşti de articolul despre metaemoţii, devii furios (pe tine) atunci când eşti trist, uitând că o emoţie negativă la adresa unei alte emoţii negative nu o neutralizează pe prima ci dimpotrivă, îngroaşă rândurile emoţiilor negative (acum nu eşti doar trist, mai eşti şi furios pe deasupra). Nu îţi dai voie să simţi, să te exprimi atunci când consideri, prin raţionalizare, că nu ai de ce să fii supărat sau bucuros; în realitate copilul are motivele lui foarte puternice să se simtă aşa, dar, dacă ţie ţi se par iraţionale, îi invalidezi trăirile, nu îl asculţi, nu eşti empatic şi încerci să-(ţ)i impui  punctul tău de vedere, de om mare şi cu scaun la cap, fără ca mai întâi să-l înţelegi măcar şi să-i recunoşti sentimentele. Ce se va întâmpla? În loc să linişteşti fricile şi emoţiile negative ale copilului interior vei obţine efectul contrar, adică le vei întări. Cum crezi de exemplu că teama de abandon sau teama de respingere pot fi diminuate atunci când tu eşti cel dintâi care te abandonezi şi te respingi pe tine însuţi?

-         Îţi stabileşti reguli şi obiective fără să iei în consideraţie şi acea parte din tine care îşi doreşte altceva. La fel ca un părinte care îşi târăşte copilul peste tot unde are el nevoie, te forţezi să faci lucruri pe care o parte din tine le urăşte sau îţi interzicipierzi timpul şi energia în activităţi inutile pentru tine, dar plăcute şi chiar esenţiale pentru cel mic.

-         Dacă totuşi le recunoşti, transformi nevoile şi dorinţele copilului din tine în probleme la care tu trebuie să găseşti cu orice preţ nişte soluţii, iar dacă nu reuşeşti (pentru că nu depinde de tine) te simţi vinovat sau încerci iar să le negi, să le înăbuşi pe principiul „este prostesc să îmi doresc ceva ce nu pot avea sau să sufăr când nu pot schimba anumite circumstanţe, trebuie să trec peste asta  cât mai repede şi asta-i tot”. Însă la fel cum un prieten te cheamă când îi este greu de multe ori doar ca să fii lângă el şi nu aşteaptă să-i dai nu ştiu ce sfaturi salvatoare, nici copilul interior nu are nevoie neapărat de tine ca să-i rezolvi problemele, ci în primul rând ca să-l înţelegi, să simţi alături de el, să se simtă el acceptat şi iubit.

-         Eşti foarte des cu garda sus, în stare de alertă ca nu cumva partea ta copilărească să iasă la suprafaţă. Pentru că îţi este ruşine cu el, îţi ţii copilul ascuns, legat, încătuşat şi ţi-este groază să nu fii surprins de alţii comportându-te infantil, imatur, nerezonabil. Dacă totuşi acest lucru se întâmplă şi infractorul evadează iar cineva din exterior nu scapă ocazia să te sancţioneze vei face pact cu acea persoană spunându-ţi că meriţi corecţia şi ai primit ce ai meritat. (Cum ar fi însă ca un străin în parc să se apuce să-ţi certe foarte dur copilul, de data aceasta pe cel biologic, pe motiv că nu este, după părerea lui, destul de cuminte, iar tu să asişti pasiv, să-i dai dreptate sau chiar să-i mai aplici şi tu o palmă micuţului care s-a jucat prea zgomotos?).

-         Nu îţi accepţi partea copilăroasă, adică pe tine ca întreg, prin urmare îţi va fi extrem de greu şi să-i accepţi pe ceilalţi ca persoane la fel de întregi, cu copiii lor interiori cu tot. Întreţii astfel un cerc vicios în care tu nu îţi arăţi copilul şi transmiţi mesajul implicit că eşti intolerant şi faţă de slăbiciunile şi punctele sensibile ale celor din jur, deci vom avea pe de o parte câţiva aşa-zişi adulţi serioşi, rigizi şi crispaţi iar pe de cealalta parte nişte copii trişti, fugăriţi, dispreţuiţi, frustraţi, timoraţi, chiar abuzaţi.

-         Câtă vreme nu-ţi pasă de nevoile şi sentimentele lui şi îi restricţionezi la maxim libertatea de mişcare şi de acţiune, ratezi şansa de a beneficia de enormul potenţial al copilului interior. Îi ucizi creativitatea, curiozitatea, spontaneitatea, nu îi dai voie să se joace, să experimenteze, să încerce şi să greşească, să îşi manifesteze bucuria, vitalitatea, entuziasmul, originalitatea sau exuberanţa. Cât de fericit mai poţi fi tu în aceste condiţii? Pierzi contactul tocmai cu acea parte din tine capabilă să trăiască în prezent, să simtă din plin toate emoţiile fără să-i fie teamă de consecinţe sau de judecata socială. În plus, dacă nu-ţi asculţi copilul interior, rişti să te îndrepţi într-o direcţie greşită pentru că acel copil, pe lângă energie şi creativitate, mai are o trăsătură extraordinar de importantă şi destul de rară la adulţi, şi anume sinceritatea.

Ce se întâmplă când în mod obişnuit te critici, te blamezi, te judeci, îţi ignori şi desconsideri emoţiile, sentimentele, dorinţele şi nevoile? Pe lângă faptul că well-being-ul scade treptat, sunt şanse mari să devii depăşit de situaţie (lupta interioară de lichidare a copilului interior se dă cu un consum psihic enorm) şi să te pricopseşti cu simptome din tabloul clinic al tulburărilor de dispoziţie şi/ sau de anxietate. Moment în care probabil vei fi silit să apelezi la un terapeut ce va încerca tocmai să medieze relaţia proastă pe care tu te-ai obişnuit să o întreţii cu tine însuţi. Până să ajungi însă acolo, ai putea încerca singur o schimbare de atitudine prin modul de raportare şi relaţionare cu acel copil interior care are nevoie şi de reguli, dar mai ales de atenţia, acceptarea şi afecţiunea ta permanentă, adică de un părinte hrănitor şi de un cadru democratic şi maleabil.





miercuri, 5 februarie 2014

O dilemă veche de la Euthyphron

Ai chef de o nouă dilemă? Nu neapărat etică, deşi ridică o problemă interesantă ce vizează chiar originile moralităţii. Într-un dialog al lui Platon, Euthyphron şi Socrate se întreabă care sunt sursele binelui şi răului, pietăţii şi impietăţii, cum stabilesc zeii când cineva a făcut o faptă bună sau o faptă rea. Ai mai jos câteva fragmente, dar te-aş sfătui să citeşti dialogul în întregime, conţine  şi câteva pasaje picante pe care mă abţin (autocontrol sau blocaj în stadiul anal?) să le afişez aici:

"Spun, de bună seamă, că pietate înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care săvîrşeşte o nelegiuire — fie omor, fie furt de lucruri sfinte — sau orice lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întîmpla să-ţi fie tată sau mamă ,sau oricine ar fi; iar a nu-l da pe mîna justiţiei e o impietate; de altfel, priveşte, Socrate, ce temeinică dovadă îţi voi aduce (lucru pe care l-am mai spus şi altora) că stă în firea legii, şi a dreptăţii deci, să nu închizi ochii în faţa unui nelegiuit, oricine s-ar în­tîmpla el să fie; şi anume: toţi oamenii socotesc că Zeus este cel mai bun şi mai drept dintre zei şi toţi recunosc că el l-a pus în lanţuri pe tatăl său pentru că, împotriva dreptăţii, îşi mînca propriii săi fii; la rîndul său, chiar tatăl lui Zeus şi-a mutilat părintele din pricini asemănătoare; iar pe mine mă ocărăsc că-l dau in judecată pe tatăl meu care a călcat legea, şi astfel se contrazic in cele ce spun despre zei şi de­spre mine.


Atunci care sînt lucrurile în privinţa că­rora dacă am avea păreri deosebite, neputînd ajunge la un criteriu de apreciere, am deveni duşmani şi ne-am învrăjbi? Poate că nu-ţi vin numaidecît în minte, dar, din vorbele mele, încearcă să vezi dacă nu cumva acestea sînt dreptatea şi nedreptatea, frumosul şi urîtul, binele şi răul; oare nu tocmai acestea sînt lucrurile despre care deosebindu-ne în păreri şi neputînd ajunge la nişte criterii potrivite am ajunge duşmani?

Gîndeşte-te deci la următorul lu­cru: oare ceea ce e pios este iubit de zei pentru că e pios, sau este pios pentru că e iubit de zei?"

Este ceea ce se cheamă în filozofie dilema lui Euthyphron, reformulată în felul următor: cea ce este bine din punct de vedere moral este poruncit de zei pentru că este un bine moral sau este un bine moral pentru că este poruncit de zei?

Dacă Dumnezeu porunceşte ceva pentru că acel ceva exprimă un bine moral, asta înseamnă că îşi întemeiază decizia pe ceva din afara lui, pe o moralitate care îi este exterioară şi care există out there înainte ca el să poruncească respectarea unor principii independente de El. În aceste condiţii, poruncile divine nu reprezintă o sursă a moralităţii, ci doar o consemnare, o informare asupra a ceea ce este moral. De asemenea, Dumnezeu nu mai este autopoternic şi, mai ales, nu are nici măcar liber aribtru, câtă vreme este silit să răspândească un bine moral pe care nu l-a creat el însuşi.

Dacă ceva este bine pentru că Dumnezeu spune că este bine, atunci sursa moralităţii este bunul său plac, iar principiile morale sunt arbitrare şi orice ar putea deveni bun dacă zeii ar hotărî astfel. Atunci şi toate actele de cruzime săvârşite prin Olimp devin automat nişte exemple de moralitate pentru că zeii le practică. Dacă o cultură ar inventa (pardon, ar descoperi) un zeu care porunceşte „ucide-i pe cei care se închină altui Dumnezeu” crimele ar deveni pe loc ceva bun, o poruncă divină îndreptăţită intrinsec (cum, deja există aşa ceva? adică războaiele religioase sunt bune din punct de vedere moral?).

Am putea continua aşa la infinit, ne aflăm în plin paradox. Dar acesta nu este un articol despre credinţe, nici despre Dumnezeu, ci despre tine. Şi tu te afli, cel puţin în unele roluri din viaţa ta, în poziţie de autoritate faţă de alţii. Poate eşi părinte. Bunic. Patron. Angajat cu ceva oameni în subordine. Profesor. Preot. Duhovnic. Antrenor. Lider de echipă. Altceva.

Nu putem aborda fiecare situaţie, dar pattern-ul este asemănător. Să spunem că eşti părinte şi ai nişte prichindei pe care încerci de bine de rău să îi educi; într-un fel, chiar să îi disciplinezi, nu-i aşa? Cum faci asta? Le stabileşti nişte reguli pe care te aştepţi ca ei să le respecte. Eu te invit să te gândeşti cum le prezinţi aceste reguli şi ce motive le dai pentru ca ei să facă aşa cum tu consideri că că ar fi normal ca ei  să procedeze. Poate că de cele mai multe ori faci efortul de a le explica clar de ce este bine să se spele mâini înainte de masă, să înveţe, să se culce la o anumită oră sau să nu-i tragă fratelui mai mic un pumn în freză. Însă pot să jur şi că sunt situaţii când întrebările micuţului te aduc în pragul disperării şi că ţi-e greu şi tie să îi explici (rezonabil!) lucruri cum ar fi de ce el nu are voie să se uite la televizor pentru că te prosteşti (dar tu te uiţi în fiecare seară hm...), de ce trebuie să se culce la 10 când nu îi este somn şi nu, nu este obosit nici a doua zi sau de ce la masă cu rudele trebuie să stea acolo politicos, „frumos” şi, de exemplu, fără coate pe masă (dar ce, se dărâmă masa sau coatele lui sunt obscene?).

Poate că te-ai trezit şi tu de multe ori închizându-i gura cu replici deştepte de tipul:
-         Cât eşti la mine în casă faci cum spun eu! (ţi-a cerut el cumva să îl faci?)
-         Pentru că aşa se face! (deci trebuie să facă precum toată lumea, chiar dacă toată lumea asta habar n-are, la rândul ei, de ce face ceea ce face)
-         O să înţelegi când creşti mare (după ce că nu te ascultă şi comentează mai e şi prost, nu? iar tu nu te încurci cu explicaţii inutile)
-         Pentru că aşa vreau  eu! ( el trebuie să facă ce vrei tu, end of story)
-         Pentru că aşa e bine pentru tine! (dacă asta e tot ce îi poţi spune nu l-ai lămurit cu nimic)
-         Încetează! Vine tata acasă şi se face foc şi pară (deci tata e bau-baul iar eu trebuie să fii cuminte pentru că zbirul are obiceiul să vină acasă nervos şi să îi căşuneze pe membrii familiei)
-         Îmbracă-te ca dacă răceşti cât am eu grijă de tine mă omoară maică-ta (din partea mea n-ai decât să şi crăpi, mai bine mori de cald decât doamne fereşte să răceşti tu şi eu să o încurc).

Discuţiile de acest gen se pot transforma foarte uşor într-un joc de putere; ăla mic insistă şi nu se lasă cu una cu două (palme? glumesc!), iar tu simţi cum te trec toate transpiraţiile şi ajungi să debitezi minunile de mai sus. Frumos exemplu de argumentare, ce să-ţi spun! Iar dacă cumva el are dreptate, ai recunoaşte? Ţi-ai retrage regula în momentul în care îţi demonstrează, de exemplu, că poate să se culce săptămâni întregi la 12 noaptea şi a doua zi să fie în formă şi atent la ore? Care dintre voi este absurd în condiţiile în care el îţi demontează teoria prin argumente de bun simţ (se simte perfect şi este plin de energie chiar dacă doarme mai puţin decât copiii vecinilor), dar tu rămâi ferm pe poziţie şi îi stingi lumina în cameră la 10 pentru că „trebuie să dormi 10 ore! că eşti obosit! nu eşti? se adună, o să fii obosit peste o lună, ştiu eu, culcă-te şi nu mai comenta!”.

Ce îi rămâne de făcut unui copil care sesizează toate aceste incongruenţe şi căruia i se impun tot felul de reguli ce nu i se potrivesc, iar el practic nu are nici un cuvânt de spus (stă în casa lor...) Aici depinde şi de trăsăturile lui de personalitate. Unii vor fi copii-problemă care fac scandal peste scandal de nu e chip să te înţelegi cu ei (replica lor la „aşa vreau eu”). Alţii pot internaliza regulile şi devin nişte copii, apoi adulţi supra-adaptaţi care vor accepta orice autoritate şi nu îşi vor pune prea des întrebarea „dar care este temeiul sau măcar scopul acestor regulamente/ instrucţiuni/ prevederi?”. În fine, ar mai fi cei care, pentru a evita certurile stupide cu nişte adulţi (părinţi, funcţionari, şefi, profesori etc.) care ajung invariabil la argumentul „pentru că aşa spun eu” vor părea că sunt de acord (ce copil/ angajat/ cetăţean cuminte!) dar vor găsi pe termen lung tot felul de modalităţi de a face tot cum cred ei- nici măcar nu îi mai creditează pe respectivii că ar putea discuta şi gândi şi altfel. (Ştiu o fetiţă care era în vizită la bunici şi, rugată să mai ia „un dumicat, pentru bunicul” (aha, iată de ce trebuie ea să mănânce, nu putea bunicul să-şi bage mâncarea pe propriul gât?), a acceptat fără proteste dar jumărate de oră mai târziu, ajunsă acasă, încă avea respectivul dumicat în gură).


Ce poţi face în schimb? Să găseşti timpul, răbdarea şi înţelepciunea să îţi explici deciziile şi regulile atunci când ele îi vizează şi afectează pe cei din apropierea ta, atunci când eşti într-o poziţie de autoritate faţă de ei (altfel neavând practic nici un drept să stabileşti tu reguli pentru alţii, cel mult o faceţi împreună, de comun acord). Astfel îi încurejezi şi pe ei să procedeze întocmai, să îşi argumenteze opţiunile având siguranţa că sunt ascultaţi şi luaţi în serios atunci când punctul lor de vedere este justificat. Îi înveţi, într-un fel, dialogul socratic. Maieutica, al cărui punct de pornire este "ştiu că nu ştiu nimic". Altfel, vorbim la pereţi (sau la zei)

PS: Pe de altă parte, poate că îţi doreşti un copil adaptat timpurilor prezente, caz în care trimite-l chiar acum să înveţe pe de rost toate informaţiile predate de domnii profesori care ştiu ei ce fac acolo cu copilul tău: