Nu se mai poate, vine primăvara, scoţi hainele subţiri din fundul
dulapului, acolo unde probabil ai şi câteva schelete
bine ascunse. Schelete...hm...de ce am spus schelete? Poate pentru că doar pe
ele le mai încap cămăşile şi rochiţele de anul trecut? Gata, de mâine ţii regim
şi te apuci chiar şi de sport. Suni un prieten, cauţi diete pe internet, îţi
faci un plan, mergi la cumpărături şi umpli frigiderul cu fructe, legume, poate
ceva proteine, eventual ajungi şi pe la un plafar să-ţi procuri un ceai de slăbit,
sper că nu şi pastile minune ce-ţi promit că vei da jos câteva kilograme pe
săptămână fără să te mişti de pe scaun şi fără să reduci numărul caloriilor.
Toate bune şi frumoase, ţi-ai alcătuit meniul pe următoarele cinci zile, aşa-i
că simţi deja că ai realizat ceva
foarte important, un prim pas spre scopul tău? De fapt, atât de bine te simţi
că parcă ai merita o
prăjiturică...hai două, chiar trei, ţinând cont că de mâine ţi s-a tăiat
porţia. Şi o sticlă de bere. Un meniu KFC? Aşa, ca să-ţi faci o ultimă poftă,
urmează o perioadă destul de lungă de sevraj.
Care este problema? Sunt mai multe, nu una singură (şi dacă nu erau le
inventam eu, ok? însă nu le-am inventat, doar le-am identificat în urma lecturării
unor cercetări, experienţa personală fiind şi ea o sursă, dar insuficientă
pentru a generaliza concluziile şi a le mai prezenta şi altora). În primul
rând, mâine vei gândi probabil la fel ca şi azi, întrucât nu o să te schimbi
peste noapte, şi nici berea nu se va schimba, rămânând la fel de apetisantă şi
peste 24 de ore. Să zicem însă că mâine totuşi începi dieta. Dar păcatele de
ieri atârnă deja şi mai grele pe deasupra curelei, deci va trebui să
prelungeşti torturile regimului
(chinurile, dacă te-ai gândit repede la dulciuri e clar unde-ţi zboară gândul
ca o vrăbiuţă ce visează mălai din care să-şi facă o mămăliguţă cu brânză şi
smântână...un bulz, poate?) pentru a da jos şi (kilo)gramele suplimentare
adăugate ieri. Nu ai rezolvat nimic, ţi-ai făcut viaţa şi mai grea (zile fripte? mai bine fierte în suc
propriu...la foc mic). Ce iei pe mere dai pe pere...pardon, ce ai luat pe bere
vei da jos cu multe mere şi pere (mă refer la fructe, nu la tipurile de
siluetă..nici de sâni!).
Ştiai că în momentul în care lanţul MacDonalds a introdus în meniu
sortimente de salată vânzările au crescut vertiginos la...Big Mac? Intrigaţi,
nişte cercetători din New York au improvizat un restaurant pentru a descoperi,
experimental, ce se întâmplă de fapt. Jumătate dintre clienţi au primit un
meniu pe care figurau exclusiv alimente de fast-food (cartofi prăjiţi, aripioare
prăjite, burgeri...) în timp ce cealaltă jumătate a beneficiat de un meniu
special ce conţinea, pe lângă toate celelalte (identice), şi o salată. Cine
crezi că a făcut cele mai nocive şi mai bogat calorice alegeri? Ei bine,
paradoxal, cei care au avut la
dispoziţie şi opţiunea salatei. Tocmai ei au mâncat cel mai mult şi mai
nesănătos. Cum e posibil? Este, pentru că ne păcăleşte creierul...(ignoră
dualismul, ar fi trebuit să scriu că se păcăleşte singur). El încurcă semnalele
şi confundă oportunitatea cu acţiunea
propriu-zisă, astfel se activează centrii
recompensei deşi practic nu ai făcut încă
nimic (ca şi în situaţia în care ai alcătuit un plan şi deja ai impresia că ai
realizat un progres, înainte să te apuci de treabă). La nivel conştient,
probabil intervine un raţionament de tipul „a, ce bine că au şi salată, mâine o
să mănânc ceva sănătos, până atunci mă tratez cu o şaorma).
Apropo de recompensă...ai ţinut cură cinci zile, deja ai slăbit un kilogram
(de apă, de la ceai?), eşti foarte mândru de tine şi de simţi îndreptăţit să te premiezi. Cu ce? Eu, cum cu ce? Cu ceva bun. Sărbătoreşti kilogramul
pierdut, doar azi, iar mâine îl poţi declara nul, e la loc, ba chiar cu vârf şi
îndesat (în blugi). Poimâine începi iar să dai jos ce ai pus mâine. Şi tot aşa.
După o lună te miri că acul cântarului s-a mişcat...în sus!
Fumezi? Ah, scuză-mă, fumezi ţigări slim...da,
bună afacere! Dar nu-i aşa că, dacă tot sunt slim, fumezi mai multe? Bei cola? Light, înţeleg...prin urmare, îţi permiţi şi un ecler, doar sucul e
fără zahăr (deşi dacă ai lua o cola normală şi nici un ecler suma caloriilor ar
fi mai mică). Te duci de două ori pe săptămână la sală şi pe urmă, contrar
obiceiului, fiind obosit, iei liftul până la etajul doi? Pentru că meriţi, cum să nu...
Eşti preocupat de mediu sau măcar de reducerea consumului personal la
utilităţi? Ţi-ai cumpărat de curând becuri ecologice? Foarte frumos. Dar mi se
pare mie sau de când le-ai luat ţii lumina aprinsă mai multe ore decât înainte?
Nu, nu mi se pare mie, există şi aici studii. Mai mult, după ce ai părăsit
supermarketul încărcat cu produse green, eco-friendly,
(prietenoase
cu natura există) riscul să fii mai puţin prietenos cu natura...umană şi să te
angajezi în comportamente lipsite de etică. Fenomenul a fost studiat de Nina
Mazar şi Chen-Bo Zhong, iar rezultatele experimentelor, publicate în articolul Do Green Products Make Us Better People?,
susţin următoarea concluzie: „people act
less altruistically and are more likely to cheat and steal after purchasing
green products as opposed to conventional products.”
Toate exemplele de mai sus (şi multe altele pe care le găseşti consultând
ceva literatură de specialitate) se pot încadra într-un fenomen numit moral
licensing. După ce o vreme ai făcut un oarecare progres (real sau, am
văzut mai sus, doar imaginar) către un scop, la un moment dat te simţi
îndreptăţit să dai cu bâta în baltă şi să-ţi oferi un fel de recompensă care
anulează efectul faptelor bune
anterioare. Un pas în faţă, doi înapoi (efectuaţi cu graţie, chiar cu o
oarecare voluptate)- gravitaţia să fie de vină? faci un salt, revii în forţă pe
pământ...şi tot aşa...
Ţi se pare că o explicaţie alternativă ar fi ego-depletion? Seamănă, dar nu răsare ca să zic aşa...moral licensing include acel sentiment
al îndreptăţirii care lipseşte în
cazul simplei epuizări a resurselor ce are loc în ego-depletion; se pot uneori
suprapune? probabil că da, doar de cele mai multe ori avem mai mult de o cauză
pentru un singur comportament.
Licenţele morale pe care ţi le acorzi singur, cu foarte mare îngăduinţă,
pot fi studiate în mai multe contexte, pentru că şi ele se manifestă în diverse
arii ale vieţii tale. Kelly McGonigal, autoarea cărţii (foarte bune) The willpower instinct, s-a aplecat
asupra relaţiei lor cu autocontrolul. Ea propune şi o schimbare de perspectivă care ar putea să
diminueze acest efect. Când vorbim de auto-control avem un sine ce îşi doreşte
să-şi atingă un obiectiv (de exemplu să slăbească) şi un sine care trebuie să
fie controlat, pentru că dorinţa lui este să mănânce dulciuri. Cu care dintre aceste două părţi te
identifici cel mai mult? Pe care îl simţi cel mai profund the
real you? Dacă vezi prăjitura ca pe o recompensă, aş spune că înclini să
crezi că tu (the real you) eşti cel
de-al doilea sine, cel care are nevoie să fie controlat şi care stă acolo la
pândă, gata să profite de prima ocazie pentru a-şi satisface adevăratele dorinţe.
Ce-ar fi totuşi să te împrieteneşti mai bine şi să te identifici mai degrabă cu
acel sine care îţi doreşte binele pe
termen lung? Tot tu eşti...la
fel de real...chiar mai real. Sau,
îm cuvintele lui Kelly, McGonigal,
„We only reward ourselves for good
behavior if we believe that who we really are is the self that wants to be bad.
From this point of view, every act of self-control is a punishment, and only
self-indulgence is a reward. But why must we see ourselves this way? Moving
beyond the traps of moral licensing requires knowing that who we are is the
self that wants the best for us –and the self that wants to live in line with
our core values. When this happens, we will no longer view the impulsive, lazy
or easily tempted self as the real us. We will no longer act like someone who
must be bribed, tricked or forced to pursue our goals, and then rewarded for
maling any effort at all.”
Dar în planul deciziilor morale? Crezi despre tine
că eşti un om bun? Altruist? Poate
chiar plin de compasiune? Ai nevoie să te vezi aşa, o imagine de sine pozitivă este esenţială pentru well-being. Dar ştii că există şi aici un fel de termostat? Un
mecanism sensibil care îţi monitorizează faptele bune şi la un moment dat îţi transmite
semnalul intern „sunt o persoană cu
principii morale solide”. De aici până la iluzia superiorităţii morale nu
mai este decât un pas (înapoi?). Iar sub umbrela acestei superiorităţi, o
„mică” transgresiune va fi cu uşurinţă ignorată sau raţionalizată. Un medic pleacă
de la spital după ce a tratat cu succes, în 12 ore, vreo 20 de pacienţi. Pe
drum primeşte un telefon de la o cunoştinţă care-i cere o părere avizată despre
anumite simptome ce îl tot chinuie. Într-o zi de week-end poate că medicul
nostru ar avea răbdarea să asculte şi să dea anumite indicaţii, dar astăzi el
deja şi-a
făcut norma. Şi-a confirmat, prin cele 20 de cazuri, imaginea de sine
de doctor competent şi atent cu pacienţii. E mai mult decât suficient, nu
crezi? Puţini s-ar putea lăuda cu asemenea performanţe. Nu mai are nevoie de o
confirmare suplimentară. Mai e şi obosit pe deasupra. Prin urmare, îşi permite
să-l expedieze repede, formal şi chiar pe un ton iritai, pe cel de-al 21-lea caz care apelează la el, fără costuri la
nivelul imaginii de sine. S-a închis robinetul faptelor bune şi al grijei faţă
de celălalt (că doar nu vrem să dea pe dinafară, nu?).
Ţi se pare că divaghez? Consultă studiul Sinning saints and saintly sinners: The
paradox of moral self-regulation, realizat de Sonya Sachdeva şi
colaboratorii ei. 46 de studenţi au fost instruiţi să scrie o poveste despre ei
care să includă fie cuvinte neutre (carte, cheie, casă), fie negative (egoist,
lacom, ipocrit) sau pozitive (generos, sensibil, altruist), după care au
completat un formular în care erau întrebaţi ce sumă sunt dispuşi să doneze
pentru o operă de caritate la alegerea lor. Care crezi că au contribuit cu cea
mai mare sumă? Cei ce au scris povestea folosind cuvinte negative, întrucât
le-a fost activată ideea „sunt o persoană egoistă, lacomă, ipocrită” şi au
simţit nevoia unui gest reparator- fenomenul de moral cleansing, opus licenţelor morale de care ne
ocupăm acum. Dar cei care au scris o poveste
(remarcă, te rog, că nici măcar nu vorbim despre acţiuni trecute reale, ca în
cazul doctorului din paragraful anterior) prin care s-au auto-prezentat într-o
lumină favorabilă? Gata, te-ai prins, ei au donat cei mai puţini bani. Moral licensing at its best (sau human beings at their worst?).
Te-ai întrebat vreodată dacă filosofii şi profesorii de etică au, în viaţa
de zi cu zi, un comportament mai moral decât cel al muritorilor de rând?
Tentaţia ar fi să spui că da. Dar nu te grăbi să cazi în această ispită. Eric
Schwitzgebel şi-a pus întrebarea şi a trimis în jur de 300 de sondaje (plus
formulare cu cereri de donaţii) filosofilor preocupaţi de probleme precum
responsabilitatea morală, etica, valori şi alte probleme abstracte asemănătoare,
plus altor filosofi preocupaţi de domenii diferite ale cunoaşterii. Întrebarea
lui a primit şi răspuns...oarecum...adică filosofii „morali”, deşi au afirmat
într-o proporţie mai mare decât ceilalţi că este o datorie morală să donezi
bani au fost totodată şi cel mai puţin dispuşi să returneze sondajul atunci
când autorii studiului promiteau că vor direcţiona o sumă de bani spre o operă
de caritate pentru fiecare răspuns primit. O posibilă explicaţie pentru acest comportament
este tot fenomenul de moral licensing:
respectivii filosofi, prin simplul fapt că studiau îndeaproape cum este corect
sau incorect din punct de vedere moral să procedezi în diverse situaţii fictive
(instrumentul lor preferat? dilemele etice, ştii, nu? şi mie îmi plac..hihi)
îşi extrăgeau din munca lor teoretică şi o anumită aură (de persoană responsabilă, preocupată de valori), un fel de
superioritate morală apriori, care,
odată dobândită, îi scutea, în viaţa reală, de necesitatea adoptării unor
comportamente morale în orice ocazie.
Aş putea continua. Dar, stai, dacă stau bine să mă gândesc, am scris ceva
pe ziua de azi...am fost chiar harnică...ptiu, să nu mă deochi! Cred că merit o
pauză. Un serial de comedie? Şi nişte îngheţată? Pun şi ceva dulceaţă în ea...what
the hell! (efectul what-the-hell,
îl ştii, nu?)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu