joi, 13 februarie 2014

Primum non nocere

Nu se mai poate, vine primăvara, scoţi hainele subţiri din fundul dulapului, acolo unde probabil ai şi câteva schelete bine ascunse. Schelete...hm...de ce am spus schelete? Poate pentru că doar pe ele le mai încap cămăşile şi rochiţele de anul trecut? Gata, de mâine ţii regim şi te apuci chiar şi de sport. Suni un prieten, cauţi diete pe internet, îţi faci un plan, mergi la cumpărături şi umpli frigiderul cu fructe, legume, poate ceva proteine, eventual ajungi şi pe la un plafar să-ţi procuri un ceai de slăbit, sper că nu şi pastile minune ce-ţi promit că vei da jos câteva kilograme pe săptămână fără să te mişti de pe scaun şi fără să reduci numărul caloriilor. Toate bune şi frumoase, ţi-ai alcătuit meniul pe următoarele cinci zile, aşa-i că simţi deja că ai realizat ceva foarte important, un prim pas spre scopul tău? De fapt, atât de bine te simţi că parcă ai merita o prăjiturică...hai două, chiar trei, ţinând cont că de mâine ţi s-a tăiat porţia. Şi o sticlă de bere. Un meniu KFC? Aşa, ca să-ţi faci o ultimă poftă, urmează o perioadă destul de lungă de sevraj.

Care este problema? Sunt mai multe, nu una singură (şi dacă nu erau le inventam eu, ok? însă nu le-am inventat, doar le-am identificat în urma lecturării unor cercetări, experienţa personală fiind şi ea o sursă, dar insuficientă pentru a generaliza concluziile şi a le mai prezenta şi altora). În primul rând, mâine vei gândi probabil la fel ca şi azi, întrucât nu o să te schimbi peste noapte, şi nici berea nu se va schimba, rămânând la fel de apetisantă şi peste 24 de ore. Să zicem însă că mâine totuşi începi dieta. Dar păcatele de ieri atârnă deja şi mai grele pe deasupra curelei, deci va trebui să prelungeşti torturile regimului (chinurile, dacă te-ai gândit repede la dulciuri e clar unde-ţi zboară gândul ca o vrăbiuţă ce visează mălai din care să-şi facă o mămăliguţă cu brânză şi smântână...un bulz, poate?) pentru a da jos şi (kilo)gramele suplimentare adăugate ieri. Nu ai rezolvat nimic, ţi-ai făcut viaţa şi mai grea (zile fripte? mai bine fierte în suc propriu...la foc mic). Ce iei pe mere dai pe pere...pardon, ce ai luat pe bere vei da jos cu multe mere şi pere (mă refer la fructe, nu la tipurile de siluetă..nici de sâni!).

Ştiai că în momentul în care lanţul MacDonalds a introdus în meniu sortimente de salată vânzările au crescut vertiginos la...Big Mac? Intrigaţi, nişte cercetători din New York au improvizat un restaurant pentru a descoperi, experimental, ce se întâmplă de fapt. Jumătate dintre clienţi au primit un meniu pe care figurau exclusiv alimente de fast-food (cartofi prăjiţi, aripioare prăjite, burgeri...) în timp ce cealaltă jumătate a beneficiat de un meniu special ce conţinea, pe lângă toate celelalte (identice), şi o salată. Cine crezi că a făcut cele mai nocive şi mai bogat calorice alegeri? Ei bine, paradoxal, cei care au avut la dispoziţie şi opţiunea salatei. Tocmai ei au mâncat cel mai mult şi mai nesănătos. Cum e posibil? Este, pentru că ne păcăleşte creierul...(ignoră dualismul, ar fi trebuit să scriu că se păcăleşte singur). El încurcă semnalele şi confundă oportunitatea cu acţiunea propriu-zisă, astfel se activează centrii recompensei deşi practic nu ai făcut încă nimic (ca şi în situaţia în care ai alcătuit un plan şi deja ai impresia că ai realizat un progres, înainte să te apuci de treabă). La nivel conştient, probabil intervine un raţionament de tipul „a, ce bine că au şi salată, mâine o să mănânc ceva sănătos, până atunci mă tratez cu o şaorma).

Apropo de recompensă...ai ţinut cură cinci zile, deja ai slăbit un kilogram (de apă, de la ceai?), eşti foarte mândru de tine şi de simţi îndreptăţit să te premiezi. Cu ce? Eu, cum cu ce? Cu ceva bun. Sărbătoreşti kilogramul pierdut, doar azi, iar mâine îl poţi declara nul, e la loc, ba chiar cu vârf şi îndesat (în blugi). Poimâine începi iar să dai jos ce ai pus mâine. Şi tot aşa. După o lună te miri că acul cântarului s-a mişcat...în sus!

Fumezi? Ah, scuză-mă, fumezi ţigări slim...da, bună afacere! Dar nu-i aşa că, dacă tot sunt slim, fumezi mai multe? Bei cola? Light, înţeleg...prin urmare, îţi permiţi şi un ecler, doar sucul e fără zahăr (deşi dacă ai lua o cola normală şi nici un ecler suma caloriilor ar fi mai mică). Te duci de două ori pe săptămână la sală şi pe urmă, contrar obiceiului, fiind obosit, iei liftul până la etajul doi? Pentru că meriţi, cum să nu...

Eşti preocupat de mediu sau măcar de reducerea consumului personal la utilităţi? Ţi-ai cumpărat de curând becuri ecologice? Foarte frumos. Dar mi se pare mie sau de când le-ai luat ţii lumina aprinsă mai multe ore decât înainte? Nu, nu mi se pare mie, există şi aici studii. Mai mult, după ce ai părăsit supermarketul încărcat cu produse green, eco-friendly,  (prietenoase cu natura există) riscul să fii mai puţin prietenos cu natura...umană şi să te angajezi în comportamente lipsite de etică. Fenomenul a fost studiat de Nina Mazar şi Chen-Bo Zhong, iar rezultatele experimentelor, publicate în articolul Do Green Products Make Us Better People?, susţin următoarea concluzie: „people act less altruistically and are more likely to cheat and steal after purchasing green products as opposed to conventional products.”

Toate exemplele de mai sus (şi multe altele pe care le găseşti consultând ceva literatură de specialitate) se pot încadra într-un fenomen numit moral licensing. După ce o vreme ai făcut un oarecare progres (real sau, am văzut mai sus, doar imaginar) către un scop, la un moment dat te simţi îndreptăţit să dai cu bâta în baltă şi să-ţi oferi un fel de recompensă care anulează efectul faptelor bune anterioare. Un pas în faţă, doi înapoi (efectuaţi cu graţie, chiar cu o oarecare voluptate)- gravitaţia să fie de vină? faci un salt, revii în forţă pe pământ...şi tot aşa...

Ţi se pare că o explicaţie alternativă ar fi ego-depletionSeamănă, dar nu răsare ca să zic aşa...moral licensing include acel sentiment al îndreptăţirii care lipseşte în cazul simplei epuizări a resurselor ce are loc în ego-depletion; se pot uneori suprapune? probabil că da, doar de cele mai multe ori avem mai mult de o cauză pentru un singur comportament.

Licenţele morale pe care ţi le acorzi singur, cu foarte mare îngăduinţă, pot fi studiate în mai multe contexte, pentru că şi ele se manifestă în diverse arii ale vieţii tale. Kelly McGonigal, autoarea cărţii (foarte bune) The willpower instinct, s-a aplecat asupra relaţiei lor cu autocontrolul. Ea propune şi o schimbare de perspectivă care ar putea să diminueze acest efect. Când vorbim de auto-control avem un sine ce îşi doreşte să-şi atingă un obiectiv (de exemplu să slăbească) şi un sine care trebuie să fie controlat, pentru că dorinţa lui este să mănânce dulciuri. Cu care dintre aceste două părţi te identifici cel mai mult? Pe care îl simţi cel mai profund the real you? Dacă vezi prăjitura ca pe o recompensă, aş spune că înclini să crezi că tu (the real you) eşti cel de-al doilea sine, cel care are nevoie să fie controlat şi care stă acolo la pândă, gata să profite de prima ocazie pentru a-şi satisface adevăratele dorinţe. Ce-ar fi totuşi să te împrieteneşti mai bine şi să te identifici mai degrabă cu acel sine care îţi doreşte binele pe termen lung? Tot tu eşti...la fel de real...chiar mai real. Sau, îm cuvintele lui Kelly, McGonigal,

We only reward ourselves for good behavior if we believe that who we really are is the self that wants to be bad. From this point of view, every act of self-control is a punishment, and only self-indulgence is a reward. But why must we see ourselves this way? Moving beyond the traps of moral licensing requires knowing that who we are is the self that wants the best for us –and the self that wants to live in line with our core values. When this happens, we will no longer view the impulsive, lazy or easily tempted self as the real us. We will no longer act like someone who must be bribed, tricked or forced to pursue our goals, and then rewarded for maling any effort at all.

Dar în planul deciziilor morale? Crezi despre tine că eşti un om bun? Altruist? Poate chiar plin de compasiune? Ai nevoie să te vezi aşa, o imagine de sine pozitivă este esenţială pentru well-being. Dar ştii că există şi aici un fel de termostat? Un mecanism sensibil care îţi monitorizează faptele bune şi la un moment dat îţi transmite semnalul intern „sunt o persoană cu principii morale solide”. De aici până la iluzia superiorităţii morale nu mai este decât un pas (înapoi?). Iar sub umbrela acestei superiorităţi, o „mică” transgresiune va fi cu uşurinţă ignorată sau raţionalizată. Un medic pleacă de la spital după ce a tratat cu succes, în 12 ore, vreo 20 de pacienţi. Pe drum primeşte un telefon de la o cunoştinţă care-i cere o părere avizată despre anumite simptome ce îl tot chinuie. Într-o zi de week-end poate că medicul nostru ar avea răbdarea să asculte şi să dea anumite indicaţii, dar astăzi el deja şi-a făcut norma. Şi-a confirmat, prin cele 20 de cazuri, imaginea de sine de doctor competent şi atent cu pacienţii. E mai mult decât suficient, nu crezi? Puţini s-ar putea lăuda cu asemenea performanţe. Nu mai are nevoie de o confirmare suplimentară. Mai e şi obosit pe deasupra. Prin urmare, îşi permite să-l expedieze repede, formal şi chiar pe un ton iritai, pe cel de-al 21-lea caz care apelează la el, fără costuri la nivelul imaginii de sine. S-a închis robinetul faptelor bune şi al grijei faţă de celălalt (că doar nu vrem să dea pe dinafară, nu?).

Ţi se pare că divaghez? Consultă studiul Sinning saints and saintly sinners: The paradox of moral self-regulation, realizat de Sonya Sachdeva şi colaboratorii ei. 46 de studenţi au fost instruiţi să scrie o poveste despre ei care să includă fie cuvinte neutre (carte, cheie, casă), fie negative (egoist, lacom, ipocrit) sau pozitive (generos, sensibil, altruist), după care au completat un formular în care erau întrebaţi ce sumă sunt dispuşi să doneze pentru o operă de caritate la alegerea lor. Care crezi că au contribuit cu cea mai mare sumă? Cei ce au scris povestea folosind cuvinte negative, întrucât le-a fost activată ideea „sunt o persoană egoistă, lacomă, ipocrită” şi au simţit nevoia unui gest reparator- fenomenul de moral cleansing, opus licenţelor morale de care ne ocupăm acum. Dar cei care au scris o poveste (remarcă, te rog, că nici măcar nu vorbim despre acţiuni trecute reale, ca în cazul doctorului din paragraful anterior) prin care s-au auto-prezentat într-o lumină favorabilă? Gata, te-ai prins, ei au donat cei mai puţini bani. Moral licensing at its best (sau human beings at their worst?).

Te-ai întrebat vreodată dacă filosofii şi profesorii de etică au, în viaţa de zi cu zi, un comportament mai moral decât cel al muritorilor de rând? Tentaţia ar fi să spui că da. Dar nu te grăbi să cazi în această ispită. Eric Schwitzgebel şi-a pus întrebarea şi a trimis în jur de 300 de sondaje (plus formulare cu cereri de donaţii) filosofilor preocupaţi de probleme precum responsabilitatea morală, etica, valori şi alte probleme abstracte asemănătoare, plus altor filosofi preocupaţi de domenii diferite ale cunoaşterii. Întrebarea lui a primit şi răspuns...oarecum...adică filosofii „morali”, deşi au afirmat într-o proporţie mai mare decât ceilalţi că este o datorie morală să donezi bani au fost totodată şi cel mai puţin dispuşi să returneze sondajul atunci când autorii studiului promiteau că vor direcţiona o sumă de bani spre o operă de caritate pentru fiecare răspuns primit. O posibilă explicaţie pentru acest comportament este tot fenomenul de moral licensing: respectivii filosofi, prin simplul fapt că studiau îndeaproape cum este corect sau incorect din punct de vedere moral să procedezi în diverse situaţii fictive (instrumentul lor preferat? dilemele etice, ştii, nu? şi mie îmi plac..hihi) îşi extrăgeau din munca lor teoretică şi o anumită aură (de persoană responsabilă, preocupată de valori), un fel de superioritate morală apriori, care, odată dobândită, îi scutea, în viaţa reală, de necesitatea adoptării unor comportamente morale în orice ocazie.

Aş putea continua. Dar, stai, dacă stau bine să mă gândesc, am scris ceva pe ziua de azi...am fost chiar harnică...ptiu, să nu mă deochi! Cred că merit o pauză. Un serial de comedie? Şi nişte îngheţată? Pun şi ceva dulceaţă în ea...what the hell! (efectul what-the-hell, îl ştii, nu?)

                                                                                     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu