Acest articol trebuie să fie gata ieri

Probabil cunoşti pilda samariteanului milostiv, aşa încât să nu fie nevoie să-ţi vorbesc în parabole (nici în hiperbole – ştii cum arată cele două curbe sau preferi să-ţi desenez o elipsă?). Sper de asemenea (dacă eşti sau ai fost student la psihologie) că eşti la curent şi cu un foarte cunoscut experiment bazat pe această poveste, unul dintre primele studii ce susţin teoria situaţionismului  elaborată de Walter Mischel.

În 1973 John Darley şi Dan Batson au recrutat 67 de studenţi de la Princeton University pentru ceea ce părea a fi (dap, experimentele din psihologia socială sunt aproape mereu înşelătoare, oglindă, de altfel, a arenei sociale în care ne desfăşurăm cu toţii) un studiu despre educaţia religioasă şi vocaţie, cerându-le să completeze nişte teste de personalitate şi (unii dintre ei) să vorbească despre parabola bunului samaritean. Ceea ce ei nu ştiau e că urma să li se testeze tocmai capacitatea de a se purta precum nişte buni samariteni. Mai precis, după instructaj li s-a spus să se deplaseze într-o clădire din apropiere pentru a-şi susţine prezentarea. Variabila manipulată a fost presiunea timpului: unii au primit mesajul „Vai, dr deja aţi întârziat! Eraţi aşteptaţi acum câteva minute. Duceţi-vă repede!”, alţii „Profesorul vă aşteaptă, mergeţi vă rog direct acolo!”, iar ultimii „Aţi mai avea la dispoziţie ceva timp, dar vă puteţi deja îndrepta spre sală”. Pe drum, subiecţii noştri au avut parte de o întâlnire dătătoare de fiori (reci, la ce te gândeai? A trecut Valentines Day!): pe jos era prăbuşit un bărbat în convulsii ce avea în mod evident nevoie de ajutor. Ce crezi că au făcut bunii noştri samariteni, studenţi la teologie pe deasupra? Păi depinde. 63%, dintre cei care ştiau că au destul timp s-au oprit şi l-au ajutat. 45% dintre subiecţii grupului doi (cei care se grăbeau, dar nu atât de tare) au făcut acelaşi lucru. Dar cei cărora li s-a spus că deja au întârziat? Ei bine, aceştia nu prea s-au sinchisit de incident, ba chiar şi-au băgat picioarele (la propriu, vezi mai jos!) în omul de pe podea şi s-au îndreptat, în proporţie de 90%, direct spre sala unde erau aşteptaţi să ţină un discurs despre compasiune. Citez din studiul original:

A person not in a hurry may stop and offer help to a person in distress. A person in a hurry is likely to keep going. Ironically, he is likely to keep going even if he is hurrying to speak of the parable of the Good Samaritan, thus inadvertently confirming the point of the parable. (Indeed, on several occasions, a seminary student going to give his talk literally stepped over the victim as he hurried on his way!).

Să fie presiunea timpului (şi starea de grabă) un factor foarte important ce stă în calea altruismului şi care ne determină să fim egoişti, nepăsători şi lipsiţi de compasiune faţă de cei din jur? Munca de cercetare întrepinsă de Robert Levine (l-am pomenit şi ieri- nu, nu a murit încă!) în 36 de oraşe din Statele Unite oferă şi ea unele indicii în acest sens, confirmând de altfel intuiţia că membrii unei comunităţi restrânse dezvoltă o anumită coeziune şi sunt mai dispuşi să se ajute între ei (comportament explicabil şi prin prisma psihologiei evoluţioniste) decât locuitorii marilor oraşe. Visezi să te muţi la un moment dat în Manhattan? Te cred, cu siguranţă nu te-ai plictisi. Ai grijă doar dacă ai cândva nevoie de ajutor pe stradă- băştinaşii new yorkezi s-au situat pe ultimul loc (din cele 36) în ceea ce priveşte disponibilitatea de a interveni la nevoie când un trecător şchiopătând scăpa ceva din mână, un orb (ştiu că nu sunt politically correct dar mă bazez pe faptul că această categorie evident nu mă poate citi) cerea sprijin să treacă strada sau dacă cineva îi ruga să le schimbe o bancnotă în bani mai mărunţi.

Robert Levine vorbeşte în cartea sa despre ritmul vieţii (pace of life) şi felul uneori paradoxal în care acesta îşi pune amprenta asupra sănătăţii şi stării de fericire a oamenilor. De ce paradoxal? Pentru că un ritm alert corelează atât cu un nivel crescut de stres şi cu boli cardio-vasculare cât şi cu un well-being superior, explicabil parţial printr-un nivel de trai mai bun:

These results depict an apparent paradox: People in faster places are more prone to suffer coronary heart disease, but they are also more likely to be happier with their lives. If a fast pace of life creates the stress that leads to cigarette smoking and heart attacks, shouldn’t this same stress make for an unhappy existence? The root of this seeming inconsistency, I believe, is economics, and the cultural values that come along with it. Cultures that emphasize productivity and making money typically create a sense of time urgency and a value system that fosters individualistic thinking; and that time urgency and individualism in turn make for a productive economy. These forces—economic vitality, individualism, and time urgency—have both positive and negative consequences for people’s well-being. On the one hand, they create the stressors that lead to unhealthy habits like cigarette smoking and coronary heart disease. On the other hand, they provide material comforts and a general standard of living that enhance the quality of life. Productivity and individualism—which in themselves are very difficult to separate from each other—have double-edged consequences.

Ai şi tu senzaţia că eşti mereu pe fugă, că trebuie să rezolvi o mie de lucruri pe zi şi că 24 de ore sunt insuficiente pentru a realiza chiar şi jumătate din ceea ce ţi-ai dori? Această cursă contra cronometru generează presiune şi un sentiment de urgenţă (time urgency), de parcă ai trăi minut de minut în stare de alertă sau sub asediu. Societatea actuală încurajează şi întreţine această situaţie. Trebuie să fii productiv. În capitalism a fi adaptat înseamnă a ţine pasul şi a da performanţă, iar viteza cu care se derulează schimbările eşti adesea deconcertantă. Nici nu ţi-ai cumpărat bine ultima generaţie de I-Phone că deja a apărut un nou model. Apartamentul tău cu patru camere e o chichineaţă pe lângă vila pe care şi-a tras-o colegul de birou undeva la 40-50 de minute de oraş, distanţă ce nu e o problemă câtă vreme are şi un bolid 4x4. Copilul trebuie să meargă la o grădiniţă particulară unde să aibă cel puţin trei-patru opţionale, după care urmează lecţiile private de engleză, pian, eventual şi ceva înot. Eşti toată ziua pe drum, între o întâlnire de afaceri, un show-room auto şi ridicat progenitura de la meditaţii. În aceste condiţii mai este de mirare că nici măcar nu mai observi când un străin are nevoie de ajutor? Unde să mai găseşti acele câteva minute necesare pentru a ridica un bolnav de jos sau a oferi braţul unei persoane nevăzătoare pentru a traversa cu încetinitorul o intersecţie? Eşti pe fugă. Iar când alergi (încotro?) impulsul este să accelerezi, nicidecum să te opreşti, astfel încât gesturile altruiste nu prea mai reprezintă o opţiune naturală.

Presiunea timpului despre care am vorbit până acum este înalt determinată de (non?)valorile promovate de societate, de normele implicite ale culturii în care eşti imersat. Recunosc, nu aderez într-o măsură prea mare cu ele. Cred că dincolo de viteză există însă şi un alt tip de presiune a timpului, cel puţin la fel de reală, dacă nu chiar mai pregnantă şi mai acut resimţită dacă ai o oarecare sensibilitate şi receptivitate faţă de ideile filosofiei existenţialiste. Are la bază conştientizarea faptului că vei muri. Şi nu doar tu, ci şi persoanele pe care le iubeşti cel mai mult. Moartea este sfârşitul timpului tău. Adică timpul este limitat. Tu eşti tu un anumit număr de ani, nu ştii câţi. La fel şi părinţii, fraţii, copiii, soţia şi prietenii tăi. Deşi improbabil, nu este exclus ca mâine dimineaţă să fie ultima dată când îţi săruţi partenera înainte ca ea să plece spre muncă. Nu ai nicio garanţie că cei dragi îţi vor supravieţui şi nici nu ai control pe cantitatea de timp pe care o aveţi la dispoziţie. Valabil şi pentru proiectele în care eşti implicat. Poate că eşti pasionat de profesia ta şi ceea ce faci contează enorm pentru tine. Doreşti să aduci o contribuţie, să construieşti ceva ce te face fericit pe tine, fiind totodată important şi pentru alţii. Cu cât vei lucra mai intens cu atât vei duce la îndeplinire o parte mai semnificativă din opera sau proiectul personal pe care ţi l-ai ales în concordanţă cu valorile şi abilităţile tale. Şi pentru asta dispui tot de o cantitate finită de timp. Eşti nevoit să faci alegeri, în sensul de prioritozări atente şi de sacrificii.

Care este diferenţa dintre cele două tipuri de presiune a timpului? Una mare, după părerea mea.

Când presiunea vine preponderent din exterior (regulile scrise şi nescrise ale societăţii) tu eşti mai degrabă un pion pe o mare tablă de şah, util de altfel pentru ca jocul să poată merge mai departe. Eşti o rotiţă dintr-un angrenaj, iar mare parte parte din deciziile aparent conştient luate reflectă mai mult dinamica angrenajului decât particularităţile şi nevoile tale particulare Faci ceea ce societatea aşteaptă de la tine, comparaţia socială fiind unul dintre cele mai implacabile şi greu de oprit mecanisme psihologice hard-wired în cele circa 1500 de grame de creier cu care ne-a înzestrat mama-natură (tatăl şi-a luat tălpăşiţa, suntem aşadar un fel de copii din flori). Satisfaci de fapt nevoile societăţii, pe care le introiectezi necritic şi ajungi la acea alergătură între o sumedenie de aşa-zise destinaţii, fixându-ţi scop după scop dar uitând să analizezi măsura în care respectivele obiective sunt în concordanţă cu ceea ce eşti tu cu-adevărat.

Celălalt sentiment al urgenţei apare atunci când ai ales şi ţi-ai asumat felul în care doreşti să-ţi petreci timpul conştient fiind de curgerea lui, de caracterul efemer al oricărui lucru, inclusiv al vieţii. După ce ai înţeles asta visceral timpul a devenit pentru tine şi mai important, mai preţios, aproape tangibil (îl simţi cum ţi se scurge neîncetat printre degete şi atunci nu poţi să nu te întrebi permanent dacă modul în care  trăieşti este sau nu potrivit şi constructiv pentru tine, în plus ai o reală repulsie când te simţi obligat să-ţi petreci timpul –iroseşti- în activităţi ce nu-ţi fac plăcere, care nu te împlinesc, sau lângă persoane cu care nu rezonezi din nici un punct de vedere). De această dată eşti presat din interior. Scopurile tale nu-ţi vin pe o listă sau reteţă concepută de alţii şi rolul tău nu este doar să bifezi pe pilot automat nişte căsuţe încercuite şi de vecini şi de colegi. Poţi fi mai mult decât un executor conştiincios. Devii redactorul acelei liste sau creatorul propriei vieţi. Cu cât presiunea internă este resimţită mai puternic, cu atât cea externă va fi mai mică şi strânsoarea în care eşti ţinut se va slăbi. Vei trăi timpul în loc doar să îl umpli.

Cum rămâne însă cu egoismul? Am văzut cum sentimentul urgenţei limitează comportamentele altruiste şi atenţia îndreptată spre cei care au nevoie de tine. Crezi că la fel se întâmplă şi în cazul presiunii interne? O, desigur, şi încă cum! Doar faci alegeri. Iar o alegere, în contextul timpului, înseamnă să renunţi la o multitudine de alte activităţi (sau ocazii) în favoarea acelora (nu pot fi decât câteva) care reflectă cel mai fidel dorinţele şi obiectivele tale cele mai dragi. O alegere conţine şi un refuz intrinsec- eu acum, ca să pot scrie acest articol (în pauza de la muncă, evident!), am refuzat să îmi însoţesc colegii la o cafea, ba chiar am renunţat şi la alte posibilităţi, cum ar fi să îmi sun o prietenă sau să mă plimb prin parcul de apropiere. Probabil că în acest moment prietena mea se gândeşte Ia uite, măi, Andreea nu m-a mai sunat de o săpămână, iar colegii de la cafea să se simtă ignoraţi, percepându-mă ca indisponibilă şi distantă.

Acelaşi lucru se întâmplă de fiecare dată când tu alegi (favorizezi) un anumit curs al evenimentelor în detrimentul tuturor celorlalte (teoria lumilor posibile ţi-ar putea oferi, măcar abstract, o consolare). Sau când preferi să petreci cât mai mult timp în compania unei persoane semnificative pentru tine, în ciuda presiunilor exercitate de alţi oameni. Vei face sacrificii, selecţii. Vei fi surd la numeroase cereri de ajutor. Vei fugi de obligaţii. Vei fi chiar insensibil şi mai puţin receptiv la aşteptările şi nevoile celorlalţi. Vei avea chiar conflicte interne, în momentul în care vei fi nevoit să alegi între două activităţi sau două persoane care au o importanţă personală relativ egală. Nu va fi mereu uşor. Dar tu vei şti (iar ceilalţi vor înţelege şi, în cele din urmă, accepta) că trăieşti timpul ăla limitat de viaţă transformându-l în experienţe şi acţiuni în acord cu fiinţa ta, alături de acele persoane pe care ţi le doreşti într-adevăr lângă tine.

P.S. Nu aş vrea să crezi că graba este o scuză (deşi consitutie o explicaţie) pentru un comportament precum cel descris în experimentul lui Darley şi Batson. Să nu uităm că 10% dintre subiecţi s-au oprit totuşi. Poate că în ochii lor viaţa unui om era o prioritate ceva mai mare decât dorinţa de a nu face impresie proastă întârziind la prezentare.