O scurtă digresiune

Ai văzut Nymphomaniac, vol. 1 şi 2? Ţi-a plăcut? Uşurel, nu urmează un articol despre sex (sau urmează...în viitorul (relativ) apropiat, apropo de viitor, opresc puţin timpul ]n loc, adică articolele promise despre timp, iar acesta este rugat sau somat să aibă răbdare cu noi). Este doar o digresiune (sau diversiune?), dăm o raită prin psihologia socială cu un scurt popas în psihologia pozitivă (scurt cât să numeri până la 2 sau 3, în caz că te pasionează tehnica numită counting your blessings).

La începutul filmului Joe (eroina auto-declarată nimfomană) zace pe asfalt bătută măr când un bărbat erudit la vreo 65-70 de ani, pe nume Seligman, trece pe lângă ea şi, spre deosebire de majoritatea subiecţilor din experimentul lui Darley şi Batson, chiar îi sare în ajutor şi o ia la el acasă (nu, nu cu intenţia de a i-o trage, tipul  trăia doar pentru cărţi, iar la sfârşitul părţii a doua aflăm chiar că era virgin). Ce se întâmplă în cameră? O ascultă pe Joe cum îşi povesteşte viaţa sexuală din cele mai fragede timpuri („I discovered my cunt at age 2”) până în prezent (la 50 de ani) şi din când mai face câte o nesolicitată trimitere livrescă (ce să spună şi el?) ba la şirul lui Fibonacci, ba la simbolismul cristic sau la paradoxul lui Zeno. Într-una din aceste intervenţii am avut o revelaţie, când Seligman vorbeşte despre etimologia şi semnificaţia numelui său. Ştii ce înseamnă? Cel fericit, cel vesel şi cel binecuvântat!

Şi atunci în capul meu se făcu lumină! Ştiinţifică! Ia te uită cum se mai poate explica faptul că Martin Seligman a devenit întemeietorul psihologiei pozitive şi autorul cărţii The Happiness Hypothesis.  Nu, nu era predestinat – nu am o perspectivă asupra timpului orientată spre viitorul transcendental, ca să-l bag în seamă şi pe Zimbardo, despre a cărui carte, The Time Paradox, îţi voi povesti poate data viitoare când mă intorc la (sau din) timp. Preţ de câteva minute atenţia mea a fost distrasă de la scenele de sex sălbatic derulate pe ecran pentru că prin minte (în teatrul conştiinţei) se succedau tot felul de studii ştiinţifice ce susţin teoria egoismului implicit (implicit egotism, vezi celebrul articol al lui Brett W. Pelham).

Ai tendinţa de a forma inconştient asociaţii pozitive cu persoane, locuri, profesii sau lucruri ce-ţi amintesc de elemente ale sinelui tău (pe care îl valorizezi, nu?). Putem vorbi despre principiul similarităţii, cu menţiunea că în acest caz similaritatea este mai degrabă de formă decât de fond. Vrei câteva exemple? În Statele Unite numele Jerry, Dennis şi Walter au o incidenţă relativ egală la nivelul populaţiei, dar există de 2 ori mai mulţi dentişti numiţi Dennis decât Jerry sau Walter. Cei care poartă numele George sau Geoffrey sunt supra-reprezentanţi în populaţia de geologi, iar printre locuitorii ce şi-au schimbat reşedinţa în Virginia sunt excesiv de multe femei cu numele Virginia (poate şi multe virgine, dar nu am găsit un studiu care să confirme această ipoteză).

La nivelul relaţiilor inter-umane egoismul implicit ia forma name-letter effect, un bias ce te face să fii atras de persoanele cu un nume asemănător cu al tău, fie că are aceeaşi iniţială, fie că există un număr mare de litere comune. Ia aruncă un ochi pe prietenii de pe Facebook. Observi această tendinţă? Eu da, de altfel în câteva ore mă voi deplasa spre gară pentru ca mâine să asist la botezul băieţelului unei foarte bune prietene pe care o cheamă Alina (nu-ţi spun şi numele de familie pentru că mi-e teamă de ce alte asocieri ireverenţioase ai fi în stare să faci). Cred că şi tu cunoşti multe persoane cu un prenume asemănător cu al tău. Ai grijă! Rişti chiar să te căsătoreşti cu una dintre ele, sau cel puţin aşa ne sugerează acelaşi Pelham într-un alt articol.

În concluzie, numeroase decizii pe care le iei în viaţă, foarte importante de altfel (alegerea profesiei sau a partenerei/ partenerului de cuplu), sunt influenţate şi de factori inconştienţi care ar trebui să fie irelevanţi, dar care ţin de egoismul implicit (şi, într-o oarecare măsură, şi de stima de sine, sper că nu şi de narcisism).

Seligman însă nu are parte de un final de viaţă prea fericit! Spoiler alert! Este ucis! (A, relax!,  acum nu mai vorbeam de Martin Seligman, ci de personajul din film, simt nevoia să te lămuresc, că doar eu nu sunt Cănuţă, om sucit). Joe îl împuşcă. De ce? Pentru că, parafrazând un alt spectator ce stătea la film chiar pe scaunul de lângă mine, „Degeaba a ascultat-o ore-n şir, nu a înţeles nimic din sufletul acestei femei!”.

Gata, nu mă mai lungesc! Ups! (În scris, nu prin paturi!) Vezi de ce unele articole de-ale mele sunt cam lungi? Trebuie să lupt cu acest bias…să văd dacă se poate, consultând cartea lui Seligman (Martin!), Ce putem şi ce nu putem schimba. Data viitoare…din nou despre timp. Mai ai însă de aşteptat. Sper să nu ţi se lungească…urechile (şi nici nasul, încât să nu-ţi  mai vezi lungul nasului!).