Cumplita zi, ingrozitoare, teribila, am sfasiat
fila din calendarul de pe perete, dar asta, din pacate, nu m-a ajutat sa derulez
inainte si sa ma trezesc maine. Sper doar ca nu am inceput sa traiesc in „Ziua
cartitei”…
De dimineata (apropo, ai pierdut ninsoarea superba
de la ora 06.45!) m-a sunat frate-miu. Era suparat ca l-a parasit iubita si s-a
gandit ca l-as putea ajuta. Cum? Printr-o partida de sex recreativ,
eliberatoare de endorfine si consumatoare de calorii. Nu, nu m-a rugat sa ii
fac cunostinta cu o prietena, ci m-a intrebat, clar si raspicat, daca as fi
dispusa sa ma culc, o singura data, cu el. Zis si facut! Intre noi exista
intimitate si atasament, nu ar strica si un strop de pasiune, m-am gandit eu,
cercetand tabelul lui Sternberg, ala care a sistematizat tipurile de relatii
amoroase. Intodeauna am fost curioasa cum o fi frate-miu in pat, lucru pe care
nu il pot afla din relatarile altora, ci doar avand o experienta directa, personala,
viscerala chiar, a fenomenului in cauza. Asa ca ne-am dezbracat incetisor si....bine,
te scutesc de detalii scabroase! Cateva precizari: amandoi suntem majori, in
deplinatatea facultatilor mentale (da, avem chiar si certificat de sanatate
mentala!), clinic sanatosi (scanarile fMRI au confirmat o functionare a creierului
in parametri normali), atei, necasatoriti, maturi din punct de vedere emotional
(factorul C din Raymond Cattel’s 16 persoannlity factors), avem un IQ mediu
(bateria WAIS 4) si am fost dornici de o partida experimentala. Cu prezervativ,
normal! Nu, chiar daca se rupea, eu iau si anticonceptionale. Nu va afla nimeni
ce am facut (decat tu, dar sunt sigura ca nu ma crezi, deci e ca si cum nu ai
sti!).
Ne-a placut. Numai sarutul cu limba nu a fost cine
stie ce, dar trebuia sa ma astept, doar il citisem pe Dunbar (suntem frati, avem gene
CMH asemanatoare, adica un sistem imunitar similar, lucru pe care
substantele chimice din saliva il detecteaza, iar noi suntem predispusi sa ne
placa sarutul cu un partener diferit, pentru ca urmasii sa nu fie limitati la acelasi
tip de reactii imunitare). Si daca tot l-am deschis acum pe Dunbar, uite si un
fragment simpatic: „Evolutia nu a pierdut milioane de ani perfectionand un
mecanism de alegere a partenerului pentru ca tu sa te pui de-a curmezisul
gandind prea mult”.
Repet, pentru ca am impresia ca nu iti vine sa
crezi ceea ce tocmai ai citit: In
aceasta dimineata am facut sex cu fratele meu, actiune la care am consimtit
amandoi si care nu s-a soldat cu nicio consecinta negativa, dimpotriva, ne-am
petrecut o jumatate de ora intr-un mod placut si relaxat, fara culpabilizari
sau complicatii inutile si derizorii. Am stabilit ca, odata curiozitatea
satisfacuta, nu mai avem nici un motiv pentru a repeta experienta. E adevarat
ca imi venise mie o idee, insa am renuntat la ea pentru ca frate-miu e un pic
mai conservator decat mine. Ma gandisem sa incercam si o partida in grupul
familial extins, adica sa ii invitam pe mama, pe tata si pe cele doua bunici care
ne-au mai ramas, mai ales ca acestea din urma sunt vaduve si batrane (85,
respectiv 83 de ani), deci clar nu au mai avut de mult parte de coituri, poate
doar de hoituri. In ciuda varstei inaintate, sunt si ele perfect lucide (senilitatea
nu pare a fi o trasatura de familie, azi nu m-am hotarat daca din pacate sau
din fericire) si suficient de sanatoase incat sa supravietuiasca orgiei pe care
as fi putut sa o orchestrez, cu creativitate si inteligenta deopotriva- pai ce,
crezi ca e usor lucru sa iei in calcul toate posibilitatile combinatorii, sa
operezi cu atatea mutatii si permutatii, pozitii, metapozitii si superpozitii
sau sa maximizezi placerea incercand in acelasi timp sa eviti durerea si
disconfortul (bunica materna e operata la sold, trebuia menajata). In fine, nici
fantezia asta nu se va materializa, eu si frate-miu ramanem doar cu amintirea
unei unice partide de sex, perpetrata astazi, 27 februarie, intre orele 09.07-09.39.
Insa ti-am spus ca am avut o zi grea. Pentru ca
ziua nu s-a oprit la ora 09.39 si sexul fratern avea sa devina o intamplare
banala pe langa ce m-a asteptat cand am ajuns acasa, la ora 11.25. Am vrut sa
fac un dus (din motive igienice, nu e efectul Macbeth sau vreo credinta magica
reziduala ca imi pot spala pacatele cu gel de dus Deep Impact marca Oriflame). Nu
am reusit chiar atunci pentru ca de suportul de prosop (din otel) atarna
tacticos barbat-miu sau, din respect fata de rigoarea stiintifica, fostul meu
partener, cadavrul celui cu care am impartit patul in majoritatea noptilor din
ultimii ani. Of, asta-mi mai lipsea! Acum s-a gasit si el sa se omoare? Pai nu
am bani sa-l ingrop crestineste pentru ca i-am dat pe toti vrajitoarei Ciresica
sa ma scape de argintul viu. Sa fi gresit eu doza de serotonina? (Sunt
implicata intr-un proiect secret international, inventam niste medicamente
minune pe baza de neurotransmitatori si le testam si noi pe cine ne e mai la
indemana; nu conteaza victimele colaterale, suntem convinsi ca vom salva multe
vieti intr-un viitor relativ apropiat) Glumeam. Nu, jur ca nu e vina mea, m-am
purtat frumos cu el, am fost fata draguta, mi-am indeplinit constiincioasa
datoriile domestice si sexuale (multitasking, ce vrei?), dar se pare ca tot
genele lui au fost mai puternice (scorpia de maica-sa a sfarsit ca Syvia Plath,
da, alta imitatoare ieftina) decat influenta mea benefica si- speram eu-
vindecatoare.
Am chemat medicul legist, am scos si certificatul
de deces (zi ca nu m-am miscat repede? normal ca am avut pile, sa fim seriosi,
doar am pilit si eu ceva unelte de oameni piliti la viata mea), a ramas doar
problema corpului. M-am descurcat si cu asta. Mai intai mi-am luat adio de la
el asa cum se cuvine, profitand de efectele fiziologice pe care deprivarea de
oxigen din timpul spanzurarii le are asupra unei parti ale anatomiei masculine.
Dupa asta am mancat o portie de spanac si, cu forte noi, m-am opintit si l-am
suit pe masa din bucatarie. Ca sa il pot transa. E criza (nu mai e? Ba da,
fenomenologica, ce stii tu!), de ce sa irosesc bunatate de fripturi? Au iesit
80 de pachetele pe care le-am etichetat (“rinichi”, “spata”, “pulpa
inferioara”, “triceps”, „ventriculul drept”, „fudulia stanga” etc.) si le-am
pus in lada frigorifica, fericita ca mi-am asigurat mancarea pe cel putin sase
luni. Am pastrat resturile ramase in urma procesului de portionare si am facut
cateva frigarui pentru cina. Recunosc, m-a
busit plansul la un moment dat. Taiam ceapa! In week-end am musafiri, fac
lasagna, caltabos si muschiulet impanat. Stie toata lumea ce va primi in
farfurie, am prieteni alesi pe spranceana, niciunul nu se incurca cu
sentimentalisme de tipul „il mancam pe bietul X, iar peste cateva ore il
digeram si il eliminam in WC”. Apropo, voi scrie candva un articol despre
canibalism, inspirata de cartea lui Paul Bloom, „How pleasure works. The new
science of why we like what we like”. Simt ca urmeaza alta digresiune, sper ca
nu te deranjeaza asociatiile si ca nu te vei sufoca in panza de fire narative
tesuta acum de mine, paienjenita ucigasa sau vaduva neagra, genul Latrodectus,
specia Hesperus. De Paul Bloom am
auzit prima data, ca si de Bruce Hood,
cand citeam o carte de Matthew Hutson,
iar acesta recomanda doua carti pe tema gandirii magice, „Supersense” si
„Descartes baby”. Iar asociatia nu vine din profunzimea abisala a
inconstientului meu, ci se poate explica prin contributia pe care lectura
acelor carti ar avea-o la intelegerea (ta) a fenomenelor dezgustatoare despre
care scriu acum.Vorbeam de Matthew Hutson, dar de el de unde am mai auzit? Ups,
lapsus! Pe asta cum il mai explic? Poate fi o problema fizica la nivelul
hipocampus-ului, o disfunctie neurologica usoara sau una mai grava, cum ar fi
astrocitomul (sansele de supravietuire la 10 ani sunt de 50%) sau, daca am tras
paiul mai scurt, glioblastomul (durata medie de supravietuire dupa operatie
este de 13 luni). Hai sa fim insa optimisti si sa gasim o alta varianta.
Informatia asta care momentan imi scapa mi-ar putea deveni accesibila cu
conditia ca doi neuroni din capul meu sa realizeze naibii sinapsa aia pentru
care au fost, de altfel, proiectati. Ti-ai gasit! Nu e vorba de rea-vointa, dar
neuronii mei au liber arbitru, l-au citit pe Camus si, vezi Doamne, refuza
potentialul de actiune, adica realizeaza inutilitatea si absurdul gestului de a
transmite un impuls electric sortit sa piara in oceanul de indiferenta cosmica
care-i inconjoara din toate partile. In fine, daca imi aduc aminte revin. Pentru
ca, desi stiu ca este stiintific imposibil, imi place ideea eternei
reintoarceri. Cu coada intre picioare. A cui coada? Sau cu trompa (vei intelege
imediat).
Rezumat: In aceasta dimineata am facut sex cu
fratele meu. La cina am servit frigarui din bucati de carne de om (mort deja), asezonate,
estetic, cu legume trase prin tepusa. Nimeni nu a suferit. Nici urma de vreo
durere, fir-ar sa fie, nimic, nimeni nu mi-a cerut indurare, implorandu-ma sa
incetez. Ai inteles? Nu au existat, nu exista si nu vor exista consecinte
neplacute. Ca sa vin in intampinarea eventualelor tale obiectii (stii iluzia
controlului, imi place sa ma mint ca iti anticipez reactiile), am dus si carnea
la laborator si cica este comestibila, se poate consuma fara grija.
Iar acum eu te intreb urmatorul lucru: am facut eu
ceva gresit din punct de vedere moral? Daaaa! Daca nu asta e raspunsul tau
inseamna fie ca esti un pishopat fie ca nu ai fost spontan, adica ti-ai inhibat
„da”-ul instinctiv un timp, suficient cat sa iti dai seama unde bateam eu si sa
iti schimbi raspunsul. Deci da, e gresit! Bine. Nu ai scapat! Urmeaza a doua
mea intrebare, una simpla, o pun mereu copilasii, spre disperarea adultilor
care habar n-au sa le raspunda (dar nu ar recunoaste, asa ca inventeaza repede
niste bullshit-uri): De ce? De ce nu este corect? Mai intai esti revoltat, nu
iti vine sa crezi ca pun o intrebare atat de stupida. Pai cum? Pentru ca...pai,
stii, e la mintea cocosului. (Multumesc, dar nu sunt cocos, cel mult gaina dar
nici asta acum, asa ca te rog explica-mi pe mintea mea!) Pai este gresit pentru
ca...pentru ca nu e corect! (Hai(d)t! Nu mai spune...si eu sunt vie pentru ca
nu sunt moarta, tu esti prost pentru ca nu esti destept si ala e sadic pentru
ca nu e masochist! Tautologie, mon cher! Poti mai mult decat atat.) Este gresit
pentru ca...nu stiu cum sa formulez. (In cuvinte, draga, nu iti cer sa te exprimi
prin pete de cerneala, culori Lusher, figuri Szondi si alte teste proiective!)
Este gresit pentru ca asa simt eu si gata!
Eeee....deja e altceva, ai perfecta dreptate, sa
stii! Tu simti ca a fost imoral sa-mi mananc partenerul mort, in ciuda faptului
ca nu imi poti explica, rational, cu ce anume am gresit la urma urmei.
Asa spune si Jonathan
Haidt, in „The righteous mind”. Dupa
exemplul personal urmeaza cateva notiuni de filosofie morala, sper sa-ti prinda
bine in viata asta, adica in anii care ti-au mai ramas, ca pe cei trecuti i-ai
pierdut, probabil, aiurea, fara sa fi inteles cum iei decizii etice, ce inseamna
responsabilitate morala, de unde stii daca ce faci e corect sau gresit. Insa
niciodata nu e prea tarziu cata vreme esti inca in stare sa citesti, asa ca fa
ochii mari in monitor, iti voi dezvalui niste adevaruri esentiale despre tine.
Vei regreta ca nu m-ai intalnit mai devreme (cata irosire!) pentru ca viata ta
va lua o turnura neasteptata (nu, nu dai coltul!), iti garantez ca nimic nu va
mai fi la fel si de acum inainte vei lua mereu cele mai bune hotarari, cu
conditia sa inveti arta calaritului de elefanti. Nu echitatie, cum sa ii
spunem? In nici un caz echitate! Elefentatie? Elevitatie (daa....tare mi-ar
placea sa e-levitez prin alte spatii vrituale)?Elefantasmatie?
Elefantomatica?Elefelatie? Ielefantelizare? Ah, astepti sa trec la subiect.
Esti curios si nu ti-a ajuns sa rozi un os. Stai sa iti verific dilatatia, informatiile
astea au nevoie de spatiu, nu aluneca asa de usor. Voi folosi un lubrifiant.
Ho, iar te-am prins cu ganduri perverse! Vorbeam de dilatarea pupilelor (indicator
al curiozitatii) si mi-e teama ca se va lasa cu ceva lacrimi (lubrifiant ce va
inlesni frictiunea, miscarea de frecare dintre ideile scrise de mine si retina
ta atat de facil agresabila). Bine, voi fi explicita de aceasta data, am
observat ca devii anxios cand folosesc alegorii si subtilitati. Iti scriu cu
liniuta de unire (sau de despartire?):
-
Intuitiile apar primele; argumentele morale, gandirea strategica sunt
doar niste constructii post-hoc. De aici si biasul de confirmare.
-
Daca nu ma
crezi, spune-mi te rog ce ai alege in urmatoarea situatie in care te pune
Necuratul: fie moare copilul tau fie mor trei copii straini! A, da? Sa piara
cei trei? Vezi ceva gresit din punct de vedere moral aici? Da-mi te rog si
cateva argumente!
-
Inainte de a
invata limbajul, un copil de numai sase luni intelege comportamentul adultilor
si dezvolta preferinte fata de persoanele care se poarta frumos cu cei din jur.
-
Mintea nu
este unitara, ci formata dintr-un
elefant si un calaret care il serveste pe elefant. Calaretul este
rationamentul constient, in timp ce elefantul este alcatuit din restul 99% de
procese mentale ce scapa constientului, dar care ne ghideaza aproape in
intregine comportamentul.
-
David Hume a avut dreptate (partial) atunci
cand a afirmat ca ratiunea este doar sclava pasiunilor. L-a blagoslovit
inteligenta divina cu un soft mental mai ceva ca SPSS-ul, ce i-a permis sa
intrevada niste adevaruri fundamentale despre natura fiintei umane, abia acum
intelese si acceptate de comunitatea oamenilor de stiinta.
-
De ce Hume
are dreptate doar partial? Pentru ca se intampla, rar, ca si elefantul sa
asculte de calaret. Nu este un dictator. La fel de adevarat, insa, este ca sunt
sanse mai mari ca acel calaret de care elefantul tau asculta sa nu fii tu, ci
altcineva (influenta sociala, ce sa-i facem?!). Sigur, tie nu nu ti se poate
intampla!
-
Wundt Si Zajonc stabilisera deja
faptul ca reactiile noastre afective
sunt rapide, intense si implicate in insusi actul perceptiei. Creierul
evalueaza automat orice lucru in termeni de costuri si beneficii pentru sine,
apoi comportamentul este ajustat astfel incat lucrurile bune sa fie maximizate.
De asemenea, emotiile stau practic la baza motivatiei. Nu esti convins? Mai
gandeste-te…de ce te oferi mereu sa ii aduci o cafea blondei aleia misto din
biroul alaturat, dar nu si colegului ei?
-
Lipsa
elefantului este un semnal de alarma. Psihopatii
nu au probleme cognitive, dar nu simt emotiile care i-ar impiedica, in mod normal,
sa comita acte reprobabile- empatie, compasiune, vinovatie, rusine.
-
Emotiile au
rolul de a limita gama de optiuni. Nu este un lucru rau. Damasio a aratat in „Eroarea lui Descartes” ce inseamna pierderea
afectelor, preferintelor si impulsurilor, cauzata de leziuni in cortexul
prefrontal ventromedial: incapacitatea de actiona, pentru ca orice decizie ar
presupune calculul meticulos al tuturor costurilor si consecintelor. Ai petrece
ore in sir incercand sa te hotarasti, de exemplu, cu care dintre cunostintele
tale sa iei cina. Pentru ca nu simti atractie fata de niciuna dintre persoanele
din jurul tau. (Antonio, Antonio, iti promit, ma angajez public, dau si cu
semnatura daca vrei ca in maxim doua luni iti citesc si ultima carte, „Self
comes to mind”!).
-
Ti-ai propus
sa convingi pe cineva sa se razgandeasca? Vorbeste cu elefantul din el. Cum?
Haidt recomanda cartea lui Dale Carnegie, „How to win friends and influence
people”. Si vrei sa iti spun ceva? Chiar m-a influentat, in conditiile in care
anterior aveam o cvasi-repulsie, o prejudecata fata de mult prea popularul bestseller.
In trei luni, Dale, ai rabdare pana atunci? De ce nu raspunzi? Stiu ca esti
mort, dar nu ai si tu un sufletel diafan pe undeva? Ah, ai avut doar un elefant
care a murit odata cu calaretul. Si pana si ala e doar o metafora…
-
Reactiile
tale la aventurile mele din aceasta oribila zi demonstreaza cele mai de sus. Nu
am facut decat sa apas pe butonul dezgustului
si ti-am creat un sentiment de puternica aversiune (fata de mine? judeci
persoana sau comportamentul? Dar elefantul dupa ce criterii ma judeca?). Apoi
te-am intebat daca este ceva gresit din punct de vedere moral si mi-ai spus ca
da, dar te-ai balbait rau de tot cand ti-am cerut motive (mai am si tupeu, nu?).
Apropo, daca vrei o justificare ca sa nu mai pici de fraier data viitoare cand
un psiholog sau filosof te pune la incercare, spune-i asa „este mai putin
important cat de corect este din punct de vedere moral, aici vorbim de dezgust
ca reactie adaptativa a organismelor, un mecanism prin care oamenii care nu au
bagat toate prostiile in gura au supravietuit si au avut urmasi”. Strecoara-i
si numele lui Paul Rozin si l-ai dat pe spate (pe calaret, elefantul e mai
putin sensibil la eforturile tale rizibile, cu putin noroc ii inspiri doar ceva
mila). Bineinteles, sunt situatii in care iti este mai usor sa gasesti
justificari si nu ai nevoie de ajutorul meu. Spui ca nu iti place de tipul ala
pentru ca se duce la cosmetica, iar un barbat nu ar trebui sa fie atat de
preocupat de aspectul (sau) fizic? Ia stai…este cumva vorba de acelasi tip care
la ultima petrecere a dansat cam lasciv cu partenera ta? Normal ca nu il placi,
i-ai da una in mutra aia aranjata la salon. Iar judecatile constiente iti vor
sustine antipatia. E usor sa gasesti motive pentru care nu-l suporti. Pana si
tu vei uita ce te-a deranjat de la bun inceput.
-
Judecata ne
conduce catre acea solutie pe care vrem instinctiv sa o credem (ai observat cat
de multe teorii sunt in psihologie, fiecare cu adeptii ei infocati?). Pentru ca
ne punem intrebarea „Pot sa cred asta?”
atunci cand vrem sa credem ceva, dar, cand vrem sa respingem un lucru,
reformulam un pic si ne intrebam doar „Trebuie
sa cred asta?”. In primul caz vei cauta motive care sa-ti confirme ipoteza.
Si vei gasi cu siguranta, mai ales ca ti-ai creat o zona sau nisa de confort,
in care te expui doar surselor de informatie care iti convin. Esti ateu?
Lasa-ma sa ghicesc ce carti ai in biblioteca si cat de des vorbesti cu preotii.
Thomas Gilovich descrie foarte
elocvent acest mecanism in „How we know
what isn’t so”, unde vorbeste si
despre asimetriile hedonice ce apar
atunci cand ne amintim distorsionat frecventa unor evenimente, deoarece le
judecam in functie de reactiile emotionale pe care le-au declansat la noi. Asa
se explica si importanta pe care o acordam coincidentelor semnificative, interpretate
ca pozitive sau negative. Felia de paine cu unt va cadea mereu cu fata ne-unsa
in sus. Serios? Nu vrei sa facem un experiment in care sa aruncam nenorocita
aia de felie pe jos de 100 de ori si sa vedem care este adevarul? Stiu, este
enervant cand chiar cade cu untul in jos si trebuie sa faci curat, iti vei
aduce aminte mult mai usor decat daca ar fi aterizat invers. Auzi numele ei
peste tot, de cand v-ati cunoscut parca toate fetele se numesc Maria? La fel de
des il auzeai si inainte, doar ca nu ii dadeai tu importanta. Vestea buna e ca
nu esti tinta unei conspiratii de proportii cosmice si planetele nu s-au
aliniat ca sa iti trimita tie semnale; vestea proasta este ca iti cam place de
Maria asta si cu siguranta nu universul te va ajuta sa o cuceresti sau sa o
uiti. Acum incearca sa intelegi ce te atrage la ea. Vei gasi doar explicatii
post-hoc, insa ti-ar putea fi si ele de folos atunci cand esti in pana de
complimente.
O sa ma indepartez acum de cartea lui Haidt (nu am
terminat-o inca) pentru a-ti impartasi gandurile (sau ideile dominante) pe care
mi le-a provocat lectura ei, in special in timpul plimbarilor mele relativ
matinale. Dintotdeauna am fost fascinata de justificarile pe care le gasesc
oamenii pentru a (si) explica comportamentul, credintele, atitudinile,
sentimentele. Sunt foarte atenta la ele, ba chiar am prostul obicei de a-i
provoca pe ceilalti sa-mi furnizeze aceste minunate motivatii, intrebandu-i, cu
toata inocenta de care sunt in stare „auzi, dar de ce…?” Fac asta nu numai cand
nu sunt de acord cu persoana respectiva sau cand vreau sa o conving de ceva, ci
pur si simplu pentru ca sunt curioasa ce imi va raspunde. Apoi analizez
justificarile. (Repet, nu pot sa ma abtin, le ador!). Ca sa fiu sincera pana la
capat, uneori te judec prin prisma motivelor pe care le fabrichezi pentru a-ti
sustine o credinta. Daca sunt cat de cat elaborate, am incredere ca ai ajuns in
stadiul dezvoltarii formale si esti capabil de abstractizare. A-mi spune ca tu
sustii ideea uniformelor in scoala pentru ca e prea multa debandanda nu este
totuna cu a-mi vorbi despre coeziunea sociala sau stimularea cooperarii,
mentionand, eventual, si rezultatele catorva studii care merg in directia
sustinuta de tine. Sunt atenta la structura argumentatiei tale, la cuvintele si
conceptele folosite, la trimiterile filosofice, ideologice si culturale, dar
si, foarte important, la capacitatea ta de-ti pune la indoiala credintele, la
modul in care imi vorbesti despre ele, la umorul si la (auto)ironia de care dai
sau nu dovada cand faci asta. Daca m-am convins ca ai ceva idei in cap, ca iti
explici o anumita actiune folosind uneori chiar si una-doua propozitii
subordonate (faci diferenta intre predicativa si subiectiva? ooo, sunt
incantata), ca un cuvant precum „atavic” nu iti provoaca o nedumerire
ancestrala sau ca te-ai chinuit un pic sa intelegi un fenomen si nu te-ai
limitat la a-mi servi cateva platitudini auzite de la altii, ei bine…atunci
probabil voi simti pentru tine admiratie. Ma indoiesc ca ti-o voi spune raspicat,
insa nu iti va fi atat de greu sa iti dai seama. Ceea ce tu insa nu vei sti
este ca nu doar admiratie imi vei starni ci si...respira!...un nesfarsit si
deplin amuzament! Da, iubesc justificarile…stii cat de mult? As putea sa compar
interesul meu pentru ele cu atractia pe care am simtit-o imediat fata de
teatrul absurd. Domnul si doamna Smith esti tu, sunt eu, este orice om. Zilnic
ma intalnesc si vorbesc cu ei, le recunosc explicatiile de cum deschid gura, ii
ascult si ii incit sa imi spuna mai multe, ma delectez, usor sadic, cu
argumentele lor aiuristice, pentru care (poate) ii admir si care, atunci cand
nu ma oripileaza, ma fac sa rad fiind hazlii. La fel procedez si cu
justificarile mele, chiar daca nu tot timpul (ar fi imposibil) si nu mereu in
acelasi moment in care le-am enuntat. Vrei sa incerci si tu? Cu putin
exercitiu, viata iti va parea si tie, in fiecare zi, o scena absurda populata
de rinoceri. Dar nu te sfatuiesc sa faci asta; dauneaza grav relatiilor sociale
si risti sa experimentezi frustrarea de a fi singurul dintr-un grup care observa
coarnele de pe fruntea ta si de pe chipurile altora. Iti poti imagina cum e?
Incearca. Si acum, ca ai reusit, o sa te rog sa iti mai inchipui ceva. „What are the chances?”, s-ar intreba,
retoric si post-hoc, renumitul statistician Mike Orkin. „Let’s pretend this never happened”, i-ar raspunde, jamesian, Jenny
Lawson, autoarea unei emotionante autobiografii. Sa ne imaginam deci ca, despite the unlikelihood, against all odds, noi doi chiar ne-am
intalnit.
Uite cu ideile astea jonglam eu de dimineata, un
drum spre locuinta fratelui meu. Imi placuse mult metafora lui Haidt, dar la un
moment dat elefantul si calaretul au luat o noua forma in mintea mea: un
concurent la rodeo care sta calare pe un taur naravas si furios, chinuindu-se
din rasputeri sa il stapaneasca, dar pierzand cu fiecare secunda mai mult
controlul. Mai tii minte ce spunea Haidt? Calaretul il serveste pe elefant, nu
se lupta cu el, nu incearca sa-l domesticeasca. Adica ce incerci tu sa
controlezi tu de fapt? Sau de ce nu va mai ajustati in chip firesc miscarile,
asa cum ar trebui, conform metaforei autorului? Dar ce mi-a venit mie sa ma
gandesc la rodeo? Cred ca m-am uitat ieri la videoclipul Madonnei, „Take a
bow”, si eram sub efectul priming-ului. Ce spui, justificare? Inveti repede!
Intelege-ma, ti-am mai spus odata ca ziua asta a fost cumplita! Pe cuvant de
elefantica dar sst! nu cumva sa ne auda amazoana ca mie imi taie o ureche iar
pe tine te pocneste cu cravasa peste fata! Deci in seara asta esti in arena de
rodeo, publicul asteapta cu sufletul la gura deznodamantul concursului, este
ora 20. 43 si tu incerci sa ramai calare, desi taurul se zbate cu o indarjire
de care nu l-ai fi crezut in stare. Se intampla si inevitabilul, te tranteste
la pamant, ti-o iei in barba, ti-ai spart nasul si arcada, curge sange siroaie,
de-abia daca iti mai poti misca mana dreapta. Ce faci? La ce te gandesti? Ce
incerci sa transmiti acum publicului? Vrei sa te ajut, sa iti propun cateva
variante? Sigur ca vei apela la justificari cum ar fi „E doar un pic de sange”,
„Peste 10 ani de-abia daca imi voi mai aminti de seara asta”, „Din greseli
invata omul, se poate intampla oricui”, „Hai ca nu am murit”, „Am cazut special
ca sa atrag atentia audientei”, „M-a surprins taurul asta, cred ca ingrijitorul
l-a drogat”, „Am fost doar un pic neatent” „Trebuia sa mananc proteine la
pranz”, „Si doar a spus Neti Sandu ca azi am ghinion”, „Poate e doar un vis”,
„Sunt in Matrix”, „Nu mai conteaza, important e sa ies din situatia asta cu
demnitate”. Si atunci te stergi pe furis de sange, te ridici, zambesti ca si
cum nimic grav nu s-ar fi intamplat si o
iei de la capat. Pentru ca elefantul tau (sau taurul) vrea sa fie puternic si
invulnerabil in fata publicului. Iar tu nu poti decat sa il sustii, cautand
pentru el motivatii constiente. The Show must go on. Oamenii din tribuna te
cred si te aplauda, admirand curajul si puterea pe care cu atata usurinta le-ai
afisat. Ei nu vad rinocerii si nu aud justificarile. Si nu stiu daca vrei sa
auzi asta, insa undeva acolo, pe o gradena, sunt si eu. Zambesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu