Nitty-gritty

Gata! Curm cu brutalitate flow-ul mihalyiesc si incerc un exercitiu de autocontrol mischelesc. Pentru asta trebuie sa ma smulg cu forcepsul din starea de gratie ne-dogvilliana (Lars, Lars,cand e gata Nymphomaniac? ca de angelica Grace mi s-a cam luat!) si cu siguranta ne-divina (dar divinatorie), in care am fost insidios propulsata de o serie de variabile mai mult sau mai putin controlabile, dintre care amintesc: reechilibrarea neurotransmitatorilor fara sa ma adap din izvoarele pline de memorie ale homeo(psiho)patilor (dar probabil datorita fenomenului de remisie spontana, atat de comun in tulburarea ciclotimica), orele de dezvoltare personala cu un tanar trainer pentru care notiunea de „holism” nu imbratiseaza fantome, energii, blesteme si alte lucrusoare imateriale si ingenuu inefabile (felicitari, Lucian Alecu!), prelegerile video ale incantatorului Robert Sapolsky, descoperirea ideilor fascinante ale lui Douglas Hofstadter si fermecatoarele articole scrise de Adrian Nuta, Seramis Sas si Sorina Sovagau. Insa marshmallow-ul meu actual este ultima carte a lui Johathan Haidt, The Rightheous Mind, pe care am un impuls irepresibil de a o relua in acest moment (da, e chiar aici, langa mine, pe birou si e pe alocuri delicioasa, recunosc ca am gustat-o deja, ba chiar am si ghiorlanit-o putin, infruptandu-ma, hulpav, cu niste pasaje infulecate direct din mijloc sau centru, pentru cei familiarizati cu orientarea politica a autorului). Ia sa vedem cate minute sunt capabila sa imi aman gratificarea si sa iti scriu tie despre cu totul altceva (strategie de distragere a atentiei care chiar functioneaza in cazul experimentului original- copiii invatati sa ignore prajiturica, sa isi inchipuie ca e din plastic sau pur si simplu sa nu o priveasca au rezistat mai mult timp in fata tentatiei). Si nu ma duce pe mine in ispita, draga Haidt, si ma izbaveste de alte impulsuri, incorecte din punct de vedere religios si politic, lasa-ma sa fac abstractie de fructul interzis, modificat genetic, din pomul stramb si gaunos al cunoasterii ireverentioase, alunga reptila vicleana cu zurgalaii aia ai ei ce ma conditioneaza pavlovian si da-mi stamina englezeasca de a scrie acest articol pentru un eventual cititor ghinionist ce-si va pierde pe veci inocenta aventurandu-se prin hatisurile unui blog pazit momentan de Cerberus, cainele tri(ce)falic.

La sfarsitul acestui travaliu simbolic este posibil sa primesc doua marshmallows, in cazul in care Haidt se grabeste (impuls necontrolat sau creatie prolifica?) si plasmuieste repejor o noua carte, insa intuitia imi transmite, subliminal-mlodinowian, ca voi finaliza postarea inainte ca aceasta fantezie sa prinda contur real (paperback) sau digital (ebook). Sau cine stie?, ma intreb eu, epistemologic. Eroarea planificatorului sta la panda, desi Kahneman a suferit ieri o lovitura, iar eu am  incasat o (in)directa disonanta cognitiva administrata sub centura (in sistemul nervos enteric?) de catre Linda, banchera feminista care incalca, carevaszica cineva, principiul relevantei, adica una din cele patru maxime aflate, spunea Paul Grice, la baza oricarei conversatii. Pot eu anticipa cu precizie cate minute din restul vietii ce mi-a mai ramas vor fi inghitite de pagina virtuala pe care ma cauti tu acum dar unde, te sigur, nu ma vei gasi niciodata? Mai mult decat oricand, mi-e teama ca mi s-au dereglat cele doua sisteme de procesare a informatiei, lucru pe care mi-l confirma, ironic, intr-o vaga nota postmoderna (mai tii minte intertextualitatea despre care iti vorbeam candva, de fapt mereu?), Douglas Hofstadter si al lui concept de self-reference, atunci cand formuleaza ilustra sa lege: „Mereu iti ia mai mult timp decat te astepti, chiar daca tii cont de legea lui Hofstadter”.

Of, dar despre ce era acest articol? Avea o utilitate pragmatica, o tema bine definita, ba chiar si niste principii solide de viata, sfaturi de parenting...vai, ce act ratat! La ce naiba mi-o fi zburat mintea sau creierul cu totul, daca ne luam dupa teoria identitatii? Sarpele e de vina sau Adam care se uita la mine, imperturbabil, non-directiv si ne-interventionist, in timp ce eu mai musc odata, cu nesat, din marul de la gatul lui, nimerind, dintr-o neregretabila eroare (pentru ca existentialistii nu au regrete) cu coltii drept in jugulara.

Mi-am adus aminte, Galant-Amin functioneaza intotdeauna! Aveam de gand sa iti vorbesc despre „grit” insa eu sunt perseverenta doar atunci cand ar fi adaptativ sa fiu flexibila, asa incat n-ai decat sa te harjonesti singur cu Ted (sit-ul cu video-lectures, nu ursuletul primit saptamana trecuta de la partenera!) si sa cauti prelegerea Angelei Duckworth, o tipa care a colaborat indeaproape cu Martin Seligman si, mai strans chiar, cu partenerul (nu cred ca si sexual) celui din urma, si anume cu Christopher Peterson, co-autorul caramizii „Character Strengths and Virtues: A Handbook and Classification”. Mai intai Angelica a constatat ca, desi autocontrolul este un predictor mai bun al performantelor scolare decat IQ-ul (vai de cei lipsiti de ambele hihi!), el nu este suficient pentru a explica performantele din dreapta curbei. Vazand ea asa, s-a intrebat ce ii diferentiaza totusi pe oamenii care obtin rezultate exceptionale de cei care au la fel de multe puncte IQ, dar care au ajuns la concluzia (eronata, desigur!) ca poti face lucruri mult mai placute si mai intelepte in viata asta decat sa te auto-iluzionezi ca iti aduci mareata contributie la bunul mers al omenirii.

Si asa a inventat Angela pietrisul, adica grit, termen pe care nu am de gand sa il botez eu acum pe romaneste, dar care e definit de ea ca „perseverenta si pasiunea indreptate spre un scop pe termen lung”. Si cand fata asta spune „lung” nu glumeste si nu se incurca cu oricine, ba chiar a stabilit „regula celor zece ani”: poti spune despre tine ca esti inzestrat cu grit daca ai investit un efort continuu timp de cel putin o decada in realizarea unui obiectiv precis si, de cele mai mult ori, restrans, depasind, in aceasta perioada, toate obstacolele cu care te-ai confruntat. Grit este asadar un amestec non-cognitiv de auto-control, disciplina, disponibilitate si rezistenta la efort sustinut si prelungit (la ce te gandesti?), rezilienta, pasiune, perseverenta, putere de a rezista tentatiilor si ambitie, fara a se reduce la vreunul dintre aceste elemente. Raportat la modelul Big Five, grit coreleaza cu constiinciozitatea, dar aceasta din urma are rezultate in special pe termen scurt. Ca sa iti dau un exemplu (l-am gasit si eu pe net), matematicianul Andrew Wiles a devenit interesat de ultima teorema a lui Fermat pe la doar 10 anisori si obsedat avea sa ramana timp de 30 de ani, pana in 1993, cand a reusit sa o demonstreze, dupa mai bine de 15 000 de ore in care a studiat –fii atent aici ce bizarerie- in secret! Uite cum m-ai pacalit si ti-am dezvaluit deja prea multe! Nu stiu daca sa iti spun si ca exista pe site-ul http://www.authentichappiness.sas.upenn.edu o scala conceputa de autoare pentru a masura grit-ul, are doar 12 itemi si in trei minute poti afla daca in acest moment esti in stare de ceva notabil sau pari sortit zvarcolirii in cea mai banala mediocritate cu putinta. Nu te descuraja, Angela mai are ceva de lucru la teoria ei! Chiar acum se chinuie saracuta sa gaseasca modalitati de a amplifica gaselnita asta. Sa speram ca se misca si ea mai cu talent si termina in 10-20 de ani. Deja a demonstrat ca rezultatele la  testul amintit prezic cu acuratete reusita sau esecul cadetilor americani inrolati intr-un program de antrenament foarte dificil din cadrul Academiei Militare West Point. De asemenea, grit-ul conteaza mai mult decat IQ-ul verbal in faimoasele concursuri de spelling din Statele Unite.

Si, ca sa vezi ca femeia nu munceste in zadar, anul trecut Paul Tough, jurnalist la The New York Times Magazine, s-a inspirat din cercetarile ei si a publicat o carte ce a intrat in majoritatea topurilor  celor mai bune carti din 2012, „How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character”. Nu, nu! Am buzele pecetluite (sigilate, da!), comand-o pe Amazon daca vrei sa afli cum a ajuns individul asta sa sprijine, si el, ipoteza caracterului. Din nou, talentul si inteligenta sunt mai putin importante decat….treaca de la mine, curiozitatea, auto-controlul, persistenta, optimismul, grit-ul si constiinciozitatea. Si toate aceste trasaturi pot fi incurajate si…invatate.  Da, il poti ajuta pe cel mic sa devina increzator, cu conditia sa intelegi si tu cele 3 P infiltrate (literele!!) in pesimism. Un copil temator interpreteaza evenimentele negative ca fiind personale, pervazive si permanente. Cea mai mare greseala a ta ca parinte ar fi deci sa ii intaresti aceste atribuiri si, atunci cand vine acasa cu o nota proasta, sa ii spui ca este prost (personal), ca va ramane repetent, va ajunge sa dea la sapa (permanent) si nu va realiza nimic in viata pentru ca nici la piata nu va fi in stare sa numere restul primit (pervaziv). Iar daca a indraznit sa riposteze trimite-l la el in camera si nu ii mai vorbi toata ziua! Ce, ori credeai ca are nevoie de tine cel mai mult atunci cand sufera? Las’ ca ai si tu dreptul sa te enervezi dupa ce muncesti 12 ore pe zi la firma ca sa ii asiguri tot confortul nerecunoscatorului astuia mic si lenes! 

Nu uita de comportamentele de tip LG, preluate de Paul Tough din experimentele pe rozatoare  efectuate de Michael Meaney si Moshe Szyf. LG nu vine de la plasma la care te benoclezi tu atunci cand nu o arzi virtual pe net (ca acum!), ci de la „licking and grooming”. Atunci cand soricioaica nu a facut economie de saliva cu puii sai, acestia au obtinut performante crescute la sarcinile la care au fost supusi, ba chiar s-au descoperit ceva schimbari in hipotalamusul lor. Nu se poate! Am vrut sa caut cateva detalii pe google si nu vrei sa stii ce am gasit! Imi iau jucariile si plec, constienta, din nou, de cat de redundanta pot fi cateodata. Ai inteles ideea: o mama iubitoare care isi tine copilul in brate, il mangaie si il giugiuleste cum stie ea mai bine poate influenta insasi biologia acestuia, fara sa fie neaparat nevoie sa il linga. Cand mai creste insa, copilul trebuie des-cocolosit si invatat sa depaseasca singur obstacolele, prin autocontrol si perseverenta.

Mai era un factor important. Ma gandesc de ce oare imi trece prin cap sa ti-l spun si pe asta si daca nu vei considera ca gresesc daca intentionez sa il pastrez doar pentru mine. Vorbeam de metacognitie, evident. Si de anumite tehnici din psihoterapia cognitiv-comportamentala care il ajuta enorm pe copil sa isi gestioneze emotiile si gandurile negative, sa se descurce in situatii de criza sau sa isi schimbe perspectiva asupra problemelor cu care se confrunta.

Ai auzit de programul de invatamant KIPP (Knowledge is Power?), o retea de scoli gratuite pentru copiii proveniti din paturile sociale defavorizate? Dar de Riverdale Country School din Bronx, New York, una dintre cele mai cunoscute si mai scumpe scoli private din Statele Unite? Ce au in comun cele doua, in afara de performantele peste medie obtinute de norocosii lor absolventi? Accentul pus pe dezvoltarea caracterului elevilor, initiativa concretizata si in acordarea unei note ce cuantifica trasaturile vizate de fondatorii acestor programe si stabilite in urma intalnirii lor cu Seligman si, ulterior, cu Angela Duckworth. 24 de trasaturi erau totusi cam multe, astfel incat lista a fost redusa la sapte calitati, considerate drept cele mai importante pentru a putea duce „o viata buna” (stii poezia, nu? o viata placuta, cu sens, in care ai relatii armonioase cu ceilalti, te mai si joci asa, de amorul artei si, daca se poate, intri intr-o stare de constiinta modificata natural si numita flux sau flow). Care crezi tu ca sunt cele 7 pacate mortale…pardon! trasaturi de caracter ce au supravietuit selectiei finale? Entuziasmul (zest), grit-ul, auto-controlul, inteligenta sociala, recunostinta, optimismul si curiozitatea. Aici au inceput insa si revoltele mele interne, pentru ca eul meu mai anarhist si libertarian nu s-a simtit confortabil sa citeasca cum sunt evaluati copilasii astia in functie de cum le iese inventarul proprietatilor dezirabile si ce modalitati folosesc profesorii pentru a le intari caracterul (presimt ceva galceve si cu Haidt, din aceste puncte de vedere). Pe de alta parte, nu pot nega beneficiile pe care Paul Tough incearca, perseverent, sa mi le imprime pe retina cu fiecare pagina intoarsa prin functia scroll.

 Si la un moment dat m-am surprins eu, metacognitiv, intrebandu-ma ce s-ar fi ales din Kurt Cobain daca ar fi studiat la Riversale. Inclin sa cred ca nu ar fi rezistat acolo mai mult de doua saptamani. Sau poate ma insel si acum traia, chiar daca semi-indoctrinat de sistem. Dar probabil Nirvana nu ar mai fi existat si eu nu as mai lua acum o pauza sa ascult The heart-shaped box- da, autocontrol slab, in loc sa mai scot cateva idei despre caracter si disciplina. Sau poate nu numai ca inca traia, dar mai si canta…oare cum ar fi fost piesele sale actuale? Uite ca am dat-o in gandire contrafactuala si doar ieri am citit in David DiSalvo (What Makes Your Brain Happy and Why You Should Do the Opposite) ca astfel de ruminatii pot declansa emotii negative si de aici pana la depresie nu mai e mult. Omul e mort din 1994, care parte a propozitiei nu o intelegi? - ma intreaba un eu mai pragmatic, adus la exasperare si aflat deja dincolo de orice prag de toleranta, in ciuda glucozei cu care incerc sa-l mituiesc. Ce sa fac daca am o personalitate toxica…CO2! Doi atomi de openness legati covalent de un atom de constiinciozitate; si, desi vreau eu sa cred ca am doua O-ua, tot C este primul in post! Eh, mai atipeste, e adevarat, iar imi aduci aminte?...Stai sa reconfigurez situatia intr-un mod convenabil: de fapt urmez sfatul lui Kant, adica sunt independenta (autonoma) in gandire, dar in societate respect regulile, chiar daca nu sunt de accord cu ele. Vezi, asta era eul intelept, pacat insa ca nu se mai sinchiseste nimeni de el.

Revenim. La Paul Tough, ca la nirvana (eliberarea de bagajul karmic si reintoarcerea la vacuitatea primordiala) eu nu sunt pregatita inca sa acced! Strange situations…Care, reincarnarile succesive? Nu, mai, experimentul lui Ainsworth cu copilasii de un an! Ala care urmareste atasamentul. Ce atasament (Upādāna), budismul respinge prostiile astea care cauzeaza doar suferinta!  Numai cand Upādāna dispare e posibila nirvana…Dar eu vorbeam de atasamentul copiilor si de reactiile lor atunci cand mama se intoarce in camera. E clar, am obosit, neuronii meu realizeaza niste superpozitii periculoase, cred ca au devenit minusculi, atat de mici incat se supun legilor din lumea sub-atomica si acum zburda nestingheriti in mai multe locuri simultan, sub forma de probabilitati. Ma duc dupa ei ca nu-mi ies la numaratoare! Da, sigur ca ii numar in fiecare seara! Si pe urma ma spal pe maini de 666 de ori. Cu perseverenta. Diabolica pe dracu!