Articol despre psihologia religiilor

Consider ca esti in sfarsit pregatit (doar am asteptat sa te coci) sa vorbim despre lucruri importante si profunde, cu toata seriozitatea de care imi place sa cred ca suntem amandoi capabili. Acesta este, in mare parte, un articol despre (lipsa lui) Dumnezeu; “lipsa" in sensul inexistentei sale si nu al sentimentelor tale nostalgice la adresa lui. Restul este umplutura. De ardei? Nu, de text! Vreau sa scriu un articol cat mai lung. Stii de ce? Din ratiuni evolutioniste. Pentru ca imi doresc sa supravietuiesc. Bine, detaliez. Pana acum cateva zile existau doar doua activitati care imi faceau si mie cat de cat placere in caricatura asta de viata care e de toata jena (Doamne, ti-a tremurat mana pe creion, cred ca te-ai pricopsit cu un Parkinson atotputernic) : bautura si scrisul. Acum a ramas doar una. Da, m-am lasat de baut. Cel putin o saptamana mi-am propus sa nu mai pun gura pe nimic tare. Sunt teatotaller, deci servesc numai iarba si daca vrei te invit la o ceasca de ceai de yoshimbe. Prin urmare, ma refugiez in scris. Ii dau un mail imediat si lui Pinker pentru a-i impartasi descoperirea mea de senzatie (gustativa): scrisul a fost selectat evolutionist special pentru mine, ca sa ma tina departe de alcoolul ucigas; daca nu-mi raspunde inseamna ca e mahmur si in blank slate, adica nu mai computeaza bine ca i s-au biasat modulele. Din respect pentru tine, cititorule (care nu esti, asa-i? vreau sa te aud „Nu sunt, Andreea, cum pana mea sa fiu?”), nu voi bea cata vreme redactez acest text. O sigura data am facut prostia asta si mi-au iesit din degete niste baliverne la auzul carora pana si Kanzi sau Lucy s-ar cruci (trebuie sa aiba si ei un modul pentru Dumnezeu in creier) si ar rosi. Noroc ca intre timp am descoperit si eu un alt curent psihologic prin studiile lui Isen & Levin si Darley & Batson si am reusit sa imi reduc disonanta cognitiva, ca altfel nu mai ieseam din casa decat in tinuta de camuflaj.

Am in fata un set de 24 de papusi Matrioska cu care ma distrez acum bagandu-le si scotandu-le (obsesiv) una (d)intr-alta. Le-am primit de ziua recunostintei, de la sor’mea (de sange albastru), care mi le-a adus direct de la rusi, impreuna cu nelipsita sticla de vodca Petru cel Mare, care, in 1865, i-a servit simultan drept muza si cobai lui Dimitri Mendeleev pentru lucrarea sa de doctorat „Despre combinarea apei cu alcoolul”; dupa care tipul a facut un tabel cam incomplet, dovada ca nu i s-a acordat premiul Nobel. Sticla i-am dat-o lui frate-miu (de cruce franc-masona), ca se chinuia de cinci luni sa o invite pe colega de banca la un gangnam style (sau era doggy?) si vad ca inca nu m-a sunat sa imi multumeasca, probabil este inca in plina actiune sau proces (de constiinta, il paste insa unul si mai dur, de stabilire a paternitatii).

Haioase rau, papusile astea! Nu ma mai satur de ele si imi pare rau ca nu sunt mai multe. Si mai mari. Din ce in ce mai mari. Auzi, vrei sa te joci cu mine de-a papusile? Uite, iti propun un experiment mental irefutabil, care sa compenseze limitele realitatii noastre imediate si sa ne ridice direct la cer(uri), fara insa sa ne pierdem viata sau sa ne compromitem reputatia. Fii atent la ce incerc eu sa iti demonstrez:

1. MatrioskOAIA este cea mai mare papusa care poate fi concepută.

2. Ideea unei MatrioskOAIE exista in intelect .

3. O papusa care exista atat in intelect cat si in realitate este mai mare decat o papusa care exista doar in intelect.

4. Daca MatrioskOAIA exista doar in minte, atunci ne putem imagina o papusa si mai mare- cea care exista in realitate.

5. Nu putem sa ne imaginam ceva mai mare decat MatrioskOAIA

6. Prin urmare, MatrioskOAIA exista.

Bun, acum inlocuieste MatrioskOAIA cu Dumnezeu si „papusa” cu „fiinta” si ai in fata argumentul ontologic al existentei maretului zeu pe care tocmai l-am re-creat eu, astazi, sub forma de femeie sau de papusica ruseasca, poate chiar gonflabila. El (argumentul) a fost conceput (in eprubeta sau in vitro) initial de Anselm din Canterbury in 1078 si a starnit o sumedenie de drame si controverse interesante, pe care te invit sa le cauti singur, in caz ca ai doar o cunoastere lacunara a acestui subiect fundamental. Intelege ca nu pot sa iti dau chiar totul mura in gura si trebuie sa faci si tu un efort, mai ales ca murele si alte fructe de padure stimuleaza neurogeneza si neuroplasticitatea, mi-a spus-o si mie un emerit profesor, actualmente pensionat. Primul care l-a criticat (pe Anselm, nu pe distinsul academician!) a fost calugarul Gaunilo, care a aratat cum conceptul de Dumnezeu poate fi inlocuit cu orice, de exemplu cu o insula perfecta, a carei existenta in realitate nu trebuie insa postulata apriori doar pentru ca ne-o putem imagina. Adica cam ce am facut eu mai sus cand ti-am introdus-o pe MatrioskOAIA, papusa desavarsita creata in mintea mea special pentru tine, cu invitatia de a o cauta in realitate pana chiar o vei gasi, pe lumea asta sau pe ailalta, obligatoriu mai buna. 

Carevasazica, bagi niste retorici din astea ieftine si gata! ai demonstrat ca exista papusa-papusilor, insula paradisiaca, femeia ideala sau iubirea pefecta. Sublim. Doar ca nu exista (in realitate). Mai exact, lipseste cu desavarsire. Chiar daca tu ai impresia acum ca ai gasit-o. Au mai crezut si altii inaintea ta. Si apoi s-au trezit. Din cand in cand, li se intampla sa se imbete ca sa mai uite. 

Anselm a fost atat de impresionat de rationamentul lui Gaunilo incat si-a revizuit argumentul, adaugand ca se aplic doar unei fiinte cu existenta necesara, nu si contingenta. Un obiect contigent, cum este insula (sau femeia?), poate mereu fi imbunatatit si nu va atinge niciodata perfectiunea. O fiinta necesara, in schimb, este singura care poate satisface conditia numarul 1, de a fi ceva in raport cu care nimic mai mare si mai mai grozav nu poate fi conceput.

Mai tarziu, Tomas de Aquino a subliniat faptul ca nu putem intelege si concepe natura lui Dumnezeu, deci argumentul lui Anselm este invalid. Kant a indrugat si el niste fraze, ideea fiind ca a respins rationamentul deductiv apriori. Au existat insa, de-a lungul timpului, numerosi teologi si filosofi care au continuat traditia argumentului ontologic al existentei lui Dumnezeu, aducandu-i mici revizii, corecturi, ajustari, ba chiar si formule matematice cateodata. Dintre acestia, ii mentionez, en passant, pe: Descartes (cica existenta e ceva perfect si a exista este mai perfect decat a nu exista- discutabil, nu?, asa ca daca ideea de Dumnezeu nu ar include existenta nu ar mai fi perfecta, notiunea unui Dumnezeu perfect dar care nu exista nu ar avea sens, deci Dumnezeu, vezi Doamne, trebuie sa existe); Leibniz (ideea unei fiinte perfecte este coerenta pentru ca toate perfectiunile pot co-exista intr-o fiinta perfecta); Kurt Godel (a produs chiar un argument valid din punct de vedere logic, daca ai rabdare sa il intelegi te rog sa mi-l explici si mie); Norman Malcom (Dumnezeu exista la fel cum patratul are patru laturi, deci este un fel de axioma) si Alvin Platinga. 

Poate insa esti curios sa afli ce are Richard Dawkins (doar e la moda, nu ?) de spus despre argumentul ontologic, caruia ii dedica aproximativ 6 pagini in “The God’s delusion”. Ei bine, il considera “infantil”, un simplu act de “prestidigitatie dialectica”- adica ceva de genu’ “uite’l nu e, si daca e, sunt doar vorbe”! Iata insa si argumentele: 

1.Crearea lumii este cea mai mare realizare cu putinta.

2.Meritul unei realizari provine din (a) calitatea sa intrinseca si (b) din abilitatile creatorului.

3.Cu cat este mai mare dizabilitatea (sau handicapul) creatorului, cu atat mai impresionanta este realizarea.

4.Cel mai formidabil handicap al unui creator ar fi non-existenta.

5.Prin urmare,  daca afirmam ca universul este produsul unui creator existent, putem sa concepem o fiinta si mai grozava- una care a creat totul fara sa existe de fapt.

6.Un Dumnezeu care exista nu ar fi asadar cea mai grozava fiinta pe care o putem concepe pentru ca un creator si mai formidabil decat acela ar fi un Dumnezeu care nu exista.

Ergo:

7. Dumnezeu nu exista. 

Ai inteles, nu? Cea mai mare papusa ruseasca este aia care le contine pe toate celelalte fara sa existe in realitate, iar iubirea absoluta este cea in numele careia te dai tu acum de ceasul mortii dar care e doar o scamatorie neuronala. Multumesc, Dawkins! Chiar ca iubire perfecta- o simti si totusi nu exista! Azi o vedem si nu e...Acum sa nu crezi ca nu l-au contrazis si pe el unii-altii, doar asa ca sa se bage in seama, invidiosi pe stiinta maestrului. Unul dintre ei este Jim Holt, autorul recenziei din The New York Times a cartii „The God’s delusion”, unde ii reproseaza lui Dawkins ca nu face decat sa se eschiveze de la a trata problema cu seriozitate si sa se multumeasca cu a parodia argumentelor credinciosilor. Si chiar in acest moment Jim se rostogoleste de ras prin biblioteca mea, ba mi-a facut si un semn obscen cu foile de la mijlocul ultimei sale carti, na ca stie sa si cante: „Oops, you did it again!”. Da’ ce-am facut, Sfinte Sisoe? Aaa, stiu, recunosc, iar am comis-o! Am jurat cu burta pe biblie ca nu mai cumpar carti pana nu le citesc pe cele de luna trecuta si uite ca l-am cumparat pe el. Dar cum era sa nu cad pe spate in fata unui titlu ce promite sa imi explice de ce exista lumea, facand in acelasi timp doua trimiteri irezistibile, una la existentialism, cealalta la Sherlock Holmes?

Am acceptat deci ca MatrioskOAIA nu exista decat in mintea mea si acum ma multumesc cu ce am langa mine, cele 24 de papusi sau poate una singura, depinde de perspectiva. Incerc sa gasesc o esenta, tot dezmembrez papusile astea pentru a ajunge la un sambure, un miez tare, un ceva ireductibil. „Suferi de esentialism”, imi striga, de pe alt raft, Bruce Hood si imi vine sa scot elegant un coupe-papier din sertar si sa ii arat eu lui ce esente ii mai raman din carte dupa ce operez mici corecturi chirurgicale. Sa fie totul ca o ceapa uriasa pe care decojesti foita cu foita si la sfarsit ramai cu mana goala, realizand ca nu avea nici un centru si era doar suma acelor pojghite derizorii? Asa, cam ca personalitatea ta? Ca „sinele”? Ca Dumnezeu? Ca iubirea perfecta, ca sa fiu si eu in ton cu vremurile valentiniene? 

Poti sa-ti imaginezi de aceasta data o Matrioska mica, infima, minuscula, cea mai mititica papusica posibila? MatrioskUTA? Atat de mica incat nu poti sa o vezi nici cu ochiul liber, nici cu lupa, nici cu microscopul? O vezi sau nu? (Cu ochiul mintii macar!). Nu cumva e mai usor sa concepi ceva maret decat ceva miniatural? Probabil ca mintile noastre vin echipate un bias catre gigantism si nu catre liliputanism. Pe langa obiceiul de tanji la nesfarsit dupa un Gulliver plecat de mult din Brobdingnag, calare pe o houyhnhm. Ce ziceti, fetelor, am dreptate? Exista un bias sau un efect al marimii? Dar o marime a efectului? Traiasca INdependenta esantioanelor! Spune nu masuratorilor repetate! 

Credeai ca ultimul paragraf e trantit acolo la deruta? Ei bine, nu! Incercam sa iti exemplific corolarul diavolului, care, impreuna cu corolarul ne-diavolului, reprezinta doua incercari celebre, plasmuite de Thimothy Chambers, de a parodia argumentul ontologic al existentei lui Nemazeu. Din nou, nu trebuie decat sa inlocuiesti papusa cu fiinta si pe MatrioskUTA cu diavolul’! Si uite asa ai dat de dracu’! Pe care ti l-am aratat eu acum, ascuns bine in pantecul unei papusi gingase si continatoare. Ai vazut Rosemary’s baby? Ar fi cazul sa o citesti si pe nobelizata Doris Lessing, incearca „Al cincilea copil” daca ai chef de senzatii tari fara sa iti pui integritatea fizica in pericol. Asta daca nu esti mai spiritual si preferi „Copilul divin” al lui Pascal Bruckner. Corolarul ne-diavolului afirma ca o fiinta si mai rea (sau si mai mica) ar fi una care nici macar nu exista in realitate, deci nu exista. Corolarul extrem al ne-diavolului (ultimul, promit, stiu ca iti fortez limitele!) merge si mai departe, avansand ideea ca o fiinta si mai rea este cea care nici macar nu poate fi conceputa (mintal), astfel incat ea nu exista nici in realitate nici in imaginatie.

Acum, poti sa concepi faptul ca articolul meu nu este o apologie a ateismului? Si ca, spunand asta, nu ma contrazic absolut deloc? Ca, dimpotriva, m-as contrazice daca as sustine ca probabilitatea ca Dumnezeu sa existe este 0?

Pozitia mea (epistemologica) de pe care ma raportez la ceea ce unii numesc adesea „realitate” este cea a scepticismului. In functie de circumstante (de ceea ce vreau sa obtin- glumesc!), pot imbratisa un scepticism moderat sau, dimpotriva, unul radical. Adica iti pot demonstra ca nu cunosti mare lucru despre nimic (nici despre tine, ce sa mai vorbim despre jalnicele tale eforturi de a ma intelege pe mine). Adica te fortez sa recunosti ca nu stii sigur nici macar daca ai sau nu maini, picioare, ochi, urechi, penis. Nu, daca mi le arati nu inseamna ca si exista, incheie-te la pantaloni si asculta-ma cu atentie, punandu-ti celalalt cap la contributie! Imagineaza-ti (that’s right, again!) urmatoarele enunturi, „ipotezele sceptice”, a caror maternitate nu mi-o asum, dar cu care imi place sa ma joc din cand in cand, refuzand sistematic orice responsabilitate:

1. Sunt in pat si visez.

2. Ma pacaleste un diavol rauvoitor (dar nu stie cu cine s-a pus! Ups, ignora paranteza!)

3. Sunt doar un creier intr-o cuva.

4. Sunt in matrix.

Ti se par niste scenarii neverosimile? Poti te rog sa imi demonstrezi ca sunt false? Nu, nu poti! Sa luam scenariul nr.3. Un cercetator nebun, cu idei delirante de grandoare, te-a trepanat, ti-a scos creierul din cap (da, da, ti-a luat mintile ticalosul!) si l-a bagat intr-un vas cu lichid ce-i permite conservarea, conectandu-l apoi la un super-computer prin intermediul caruia il stimuleaza, generand tot felul de senzatii in el, toate create deci artificial. Tu nu ai de unde sa stii asta, prin urmare foarte rar te indoiesti de realitatea lucrurilor pe care le vezi/ simti/ traiesti, iar daca totusi o faci, nici macar nu este meritul tau sau al meu ca te provoc cu acest articol, ci tot al ticnitului savant care chiar acum ti-a simulat, pe calculator, o senzatie inconfortabila de indoiala. Simti un pic de vertij epistemic? Sau iti place sa o numesti anxietate existentiala? De fapt, tu nu alegi nimic, doar iti place sa crezi ca o faci. Nu este nici o neajutorare dobandita aici, doar un univers deterministic care nu iti ofera deloc spatiu de manevra, lasandu-te in acelasi timp sa te auto-iluzionezi ca detii controlul. Ti se pare ca citesti acum un blog, ti se pare ca ai un laptop in fata ochilor, ti se pare ca ai o boala incurabila, ti se pare ca exista moartea, ti se pare ca fata pe care o iubesti e reala (print-o intuitie ciudata, asta a fost de altfel si prima intrebare pe care i-ai pus-o -pardon, adresat-o!- cand ai cunoscut-o, de ai facut-o si pe ea sa se indoiasca de propria realitate). Si, evident, doar ti se pare ca ai maini. Penis sigur nu mai ai ca ti l-a taiat tot ea, atunci cand ai avut  obraznicia de a o intreba unde si-a ascuns creierul limbic. Ea, apriga si repezita, a crezut ca esti un pervers care se gandeste numai la limbi (straine, poate chiar latine) si uite asa ai ramas neted ca un cur de bebelus. Nu, nu am baut, nu fi copil!. Asa sunt io (azi). Cand beau devin poetica si dulceaga. Deci sa am grija sa nu scriu nimic deseara (intre timp a trecut saptamana despre care vorbeam la inceput, ok?).

Nu poti exclude, asadar, posibilitatea ca tu sa fii un creier intr-o curva. Incepi sa intelegi unde bat sau trebuie sa te plesnesc? Nu mai, savantul dement nu este Dumnezeu, of! Pai nu am vazut mai devreme ca Dumnezeu e cel mai mare si mai tare din parcare? Savantul este doar un obiect contigent, nu necesar, oricand se poate naste un cercetator si mai smintit decat asta. Dar daca esti sceptic si nu poti exclude scenariul meu de cosmar (caruia insa ii faci fata cu brio gratie unor trasaturi native cu care nu trebuie sa te lauzi pentru ca nu ai avut nicio contributie la infiriparea lor), adica admiti posibilitatea creierului din vas, atunci la fel de bine trebuie sa admiti si posibilitatea...unui dumnezeu cu sau fara barba alba. Si a unui Iisus struto-camila care este rezultatul intalnirii miraculoase dintre un ovul de fecioara neprihanita si un spermatozoid de fantoma dumnezeita. Sau a unui Allah atoatestiutor, care stie ca El este singurul zeu, restul fiind toti niste mascarici. Scepticismul si ateismul se exclud reciproc, dupa cum scepticismul si credinta au divortat de ceva timp, intelegand ca similaritatea este cel mai important predictor al longevitatii cuplului si ca adevarul si iubirea nu numai ca nu se contrazic, dar chiar nu pot exista unul fara celalalt. 

Este extrem de improbabil insa ca tu sa fii un creier in cuva. Este la fel de putin probabil ca Dumnezeu sa existe. Curios este doar faptul ca ridicam biserici si catedrale (cat mai mari si mai grandioase, vezi din nou biasul marimii?) inchinate Domnului, nu si cu(r)vei. Ambele supozitii sunt nefalsificabile. Dar de ce ne comportam (unii) ca si cum am fi mai mult decat un BIV (brain-in-vat) dar de parca Dumnezeu exista fara doar si poate? Te gandesti, ca si mine, la wishful thinking si la self-serving bias? Ma bucur, ar putea insemna (cu un pic de noroc) ca incepi sa intelegi, in sfarsit, cate ceva despre mine. Intre timp, am putea lasa de-o parte  filosofia pentru o vreme pentru a avea ce viata sa examinam din nou, mai tarziu. “Il faut cultiver notre jardin” era concluzia, oarecum misterioasa, a romanului “Candide”, iar eu ma duc acum sa (im)plantez cativa morcovi si sa ma ocup de castraveti. 

PS1: Ma opresc aici, insa stii tu cat de multe poti face cu 24 de papusi rusesti? Si cu un pic de gandire divergenta? Tot ele mi-au dat ideea urmatorului articol, in care voi ma voi intoarce la psihologia clinica. Asta daca nu uita savantul distrat sa plateasca factura de curent si mi se deconecteaza creierul de la aparate. Sau daca nu ma trimite Dumnezeu sa rezolv misterul unui asasinat in Iad. Si, bineinteles, daca inca mai esti in viata tu. 

PS2: O coincidenta draguta, perfect explicabila prin teoria probabilitatilor, face ca acum sa vorbeasca la televizor (intr-o cutie, hihi), despre bugetul alocat bisericii, Remus Cernea, pe care il apreciez intr-o oarecare masura (si) pentru ca avem gusturi comune in materie de muzica.