Articol de psihologie clinica 3

Gata, a plecat si avionul. Urmareste stirile ca sa vezi daca m-am prabusit cu zborul asta sau ramane pe data viitoare. Exagerez, stiu, doar l-am citit pe Kahneman. Am inteles foarte bine ce este euristica disponibilitatii. Normal ca cele mai multe accidente sunt cele de masina, insa de fiecare data candpica un avion toate televiziunile se intrec in a difuza, in exclusivitate, cele mai socante imagini cu putinta. Nu am motive reale sa ma tem. Simt totusi cum se apropie un atac de panica. Imi aduc aminte si de efectul Werther. Ieri s-a sinucis o vedeta pop cunoscuta in toata lumea. Sper din toata inima ca pilotul avionului meu are o viata fericita si este lipsit de antecedente heredocolaterale. Nu intelegi? Pune mana si citeste o carte de psihologie sociala: David Phillips a descoperit ca, dupa o sinucidere mediatizata, in lume au loc mai multe accidente de avion decat se intampla in mod normal. Copycat suicides. Iti vine sa crezi ca unii oameni empatizeaza inca, in secolul nostru, cu suferintele unui tanar idealist pe care vechea noastra cunostinta, Goethe, l-a pus sa isi traga un glont in cap si s-a uitat apoi la el cum se agonizeaza douasprezece ore inainte sa moara de-a binelea?   

Ce sa fac, ce sa fac? Nu mai am aer. Am o idee! Iti voi scrie tie. Nu de alta, dar ma gandesc ca mi-ar putea distrage atentia. Si mai afli si tu cate ceva despre psihologie.

Unde ramasesem? Matrioska, mise en abyme, povestiri in rama, intertextualitate! Alta gaselnita literara! Specifica mai ales postmodernismului, care vede intreaga lume ca pe o colectie de texte. Semnificatia unui text nu rezulta exclusiv din acesta, ci deriva din multe alte texte, pe de o parte, si din interactiunea lor cu asteptarile, cu nivelul de cunostinte si cu abilitatile de decodare si interpretare ale cititorului. Cati cititori atatea texte, ar spune postructuralistii, intelegand faptul ca un discurs nu este un fragment incremenit si de sine-statator, ci o constructie activa, fluida, proteica. Julia Kristeva afirma ca notiunea de intertextualitate o inlocuieste de fapt pe cea de intersubiectivitate pentru ca sensul nu se transmite direct de la scriitor la cititor, ci este filtrat si mediat de anumite coduri pe care cei doi comunicatori le-au imprumutat din alte texte. Roland Barthes sustine si el ideea ca semnificatia nu se afla intr-un singur text, ci este produsa de cititor in relatia sa cu textul respectiv, dar si cu o complexa retea de texte suplimentare, reactualizate in procesul citirii. Astfel, pana si Noul Testament apeleaza la intertextualitate, prin simplul fapt ca are multiple referinte la Vechiul Testament. Ti-am zis eu ca are legatura cu povestirile in rama!

Iar nu vezi legaturile? In ce registru iti vorbeste clientul tau? Foloseste tot timpul termeni biblici, se invinovateste de tot felul de pacate si cum ii scapa „naiba” zice repede un „Doamne iarta-ma!”? Intelegi deja mai bine cum vede lumea si poti face chiar niste predictii: ce parere  crezi ca are despre avort? si, mai ales, de ce este impotriva? pentru ca este contrar cuvantului lui Dumnezeu sau pentru ca s-a gandit indelung la faptul ca, in definitiv, refuzi unei posibile fiinte (irepetabile!) sansa la viata? Sau e o credincioasa mai moderna cu cateva avorturi la activ, deci si-a ajustat treptat convingerile si acum crede ca Biserica a ramas in urma, insa Dumnezeu a inteles-o si a iertat-o?

Ce limbaj senzorial foloseste? Ca sa nu creada NLP-istii ca sunt tufa de Venetia in ceea ce priveste tehnicile lor, iti sugerez (nu te programez) sa fii atent daca clientul prefera predicatele si expresiile din registrul vizual („vad ce vrei sa spui”, „sunt cam in ceata”, „nu disting prea bine”, „sunt orbit”, „lumineaza-ma si pe mine”), auditiv(„suntem pe aceeasi lungime de unda”, „imi suna cunoscut”, „nu-mi cred urechilor”, „mi-a ajuns si mie la ureche”, „auzi, mai?”) sau kinestezic („simt ca stii”, „tatonez terenul”, „ma doare ca nu ai inteles”, „ai pus degetul pe rana”, „ti-ai batut singur cuie in talpa”). Limbajul senzorial al clientului cica reflecta lumea experientelor sale si il ajuta pe terapeut sa inteleaga felul in care isi structureaza acesta reprezentarile si trairile. Ideal ar fi sa ii vorbesti pe aceeasi limba, folosind aceleasi texte, deci daca el iti spune „Nu-mi cred ochilor” replica „Vad o solutie: mergem la Optinova sa te ajute un specialist sa deschizi ochii!” este mult mai potrivita decat „Vai, dar ce-mi aud urechile! Aceste cuvinte ne doare”.

Eric Berne si-a bagat nasul in scenariile de viata ale pacientilor si a descoperit niscaiva corelatii intre acestea si povestile lor preferate din copilarie. Scufita Rosie ar reprezenta, de exemplu, un scenariu de invins, de tip „N-ai voie”. Cenusareasa se joaca de-a „Prinde-ma”, „Am un secret” si, in final, de-a „Acum ne spune!”, in timp ce printul, spune Eric Berne, e cam lent in reactii: „isi lasa iubita sa-i scape din maini de doua ori la rand fara sa reuseasca sa-si faca o idee cine e.  Pe urma, cand ea fuge, nu izbuteste s-o prinda din urma, cu toate ca ea schioapata, avand doar un pantof. In loc sa porneasca el insusi sa o caute, isi trimite un prieten sa faca treaba in locul lui”. Hihi, tranzactionalistii astia spun lucruri trasnite. La ce treaba se refera oare domnul Berne? Stii de ce nu rezonez eu senzorial cu dumnealui? Pentru ca nu mi se pare deloc ca asta ar fi singura sau cea mai buna interpretare a basmului. De altfel, Colette Dowling are o cu totul alta abordare si vorbeste de un complex al Cenusaresei, in sensul ca aceasta este departe de a imbratisa scenariul de invingator pe care i l-a atribuit Berne. Cenusaresei ii este frica sa fie independenta, astfel incat prefera relatii disfunctionale in care altcineva se ocupa de nevoile si dorintele ei, iar ea sta pasiva si asteapta.  Pe cine sa crezi, cu atatea intertextualitati? Iti spun eu pe cine! Pe client. Inainte sa te repezi mecanic la un manual de AT vezi cum interpreteaza fata aia de langa tine povestea Cenusaresei. Poate ca singura ei curiozitate este de ce firma era blestematul ala de pantof care a starnit toata tevatura asta. Era cusut cu diamante sau cum? Daca i-a placut „Alba-ca-Zapada” nu te grabi sa o banuiesti de nimfomanie; mai ciudat este insa ca prefera piticii cand majoritatea studiilor indica faptul ca barbatii inalti au un avantaj reproductiv fata de aia scunzi.

Vad, aud si simt ca ai integrat conceptul de intertextualitate. Iti mai vand un pont: cu cat vei citi mai mult, cu atat vei avea la dispozitie mai multe texte care sa iti ofere parghii, conexiuni, indicii, asociatii, idei.

Si acum partea aplicativa. Ai o clienta. O cheama Clara. Iata ce iti spune:

- „Cand l-am cunoscut pe sotul meu, mi-a promis o viata frumoasa. Ne placea mult să calatorim, de altfel ne intalniserăm în Iran în timp ce eu cumparam un covor. O gluma oarecare despre un covor zburator i-a permis sotului meu sa se laude mai tarziu fata de prieteni ca ma sedusese gratie umorului sau. De felul meu nu sunt prea fricoasa. De altfel, barbatii au apreciat intotdeauna placiditatea mea. Pot fi dusa oriunde, ma adaptez temperaturilor si oamenilor, mereu în ton, în ritm, un adevarat cameleon. Am si locuit in strainatate, dusi de schimbarile de slujba ale sotului meu si, de fiecare dată, mi-am gasit locul cu placere. Eu nu am o slujba platita, nici caine, tocmai ca sa fiu mereu la dispozitia lui. Singurul domeniu in care nu l-am urmat, o recunosc de bunavoie - nu judec pe nimeni, doar recunosc-, este dorinta lui de a avea copii. Cand mi-a propus să facem unul, mi-a cazut cerul pe cap, am ras chiar, crezand ca glumeste. O vreme nu a mai adus vorba, dar fierbea la foc mic. Statea îndelung, ca o fata, in fata magazinelor cu carucioare de copii şi suradea tamp copilasilor care se agitau în bratele tatilor lor. Nu stiu daca a fost vorba despre instinctul de conservare; m-am temut sa nu-i faca alta copiii pe care si-i dorea, asa ca am acceptat sa devin mama, dar am negociat. L-am prevenit ca nu voi avea decât unul. A avut aerul ca se mira, dar asta era, am acceptat din dragoste pentru el, cu conditia să avem o fată. O sa ma atasez pana la urma de ea si, daca nu, se va multumi cu o afectiune distanta. Sotul meu era in al noualea cer, am rămas repede insarcinata, m-a tratat ca pe o regina fara sa astepte sa-mi creasca burta. Am făcut o ecografie si mi s-a spus ca voi avea gemene. Am intrebat imediat daca erau siameze; imi repugna ideea de a avea doi copii uniti la umăr, picior sau splina. Eu si sotul meu eram frumosi, prin urmare nu ne vedeam ducand o asa povara, cu atat mai mult cu cat pe el, prea puţin indemanatic cum era, nu-l vedeam mesterind cu una cu doua un carucior si un patut la dimensiunile necesare. Cu toate aceste maruntisuri zilnice în gand, i-am propus medicului, ce-i drept putin cam abrupt, sa suprimam una. Medicul m-a asigurat ca gemenii si siamezii nu suferă comparatie. Consternat, mi-a explicat cu grija diferenta. Copiii nu sunt specialitatea mea, dar era cat pe ce să devina. Va puteti imagina? O femeie de aproape patruzeci de ani obligata sa faca fata zi si noapte unui cuplu de plangacioase? Pana si sotul meu, care trece drept un sfant, le-a făcut pisacioase, nu ca parasc, dar tin sa precizez ca turnatorul nu e nici el un sfant. Două fete, ce chestie, si ce nebunie sa ti le imaginezi facand tot soiul de trasnai la adolescenta! Au crescut frumos, lumea le privea pe strada, mi se puneau întrebari de-a dreptul tampite, raspundeam aiurea. Doar nu era sa le povestesc acum in ce ordine se nascusera, nici daca ma duruse, de altfel habar n-aveam, dormeam atunci. Si apoi mi-a trebuit o groaza de timp sa le deosebesc una de alta. Am gasit o smecherie, dupa batatura de la degetul pe care si-l sugeau. Din fericire, una-si sugea un deget de la mana dreapta, cealalta de la stanga, or, cea care-si sugea degetul de la dreapta avea un D in prenume. Va scutesc de amanuntele din prima copilarie, dar va dati seama ca doua era prea mult.

La trei ani, a trebuit sa le ducem pentru prima oara la gradinita. Pana atunci, ne descurcaseram cu berlina sotului meu, dar isi gasise exact ziua aceea ca sa plece în deplasare, pe bune! Eu am pregatit fetele, se sculasera de la sase dimineaţa, erau în culmea agitatiei la gandul ca aveau sa-si atarne ghiozdanul in spate, isi schimbaseră rochiile si se certau din pricina unei bentite, am fost nevoita sa o rup in doua ca sa termine. Au început sa planga, au refuzat sa manance, sa se imbrace, sa mearga la masina. M-am batut cu cea cu D care se agata de pernele canapelei. A trebuit sa o car eu, desi sufar de dureri de spate. Si acolo, colac peste pupaza, nu incapeau în Smart-ul meu. Am incercat să inghesui una in portbagaj, dar era plin cu carucioare. Pana la urma le-am asezat una peste alta pe locul mortului, urlau cat le tinea gura, nu auzeam nimic la radio. Se circula bine pentru ora aceea a diminetii. Am deschis portiera si am aruncat-o pe cea de deasupra pe soseaua de centură. Drept sa spun, nu sunt prea multumita de ce am facut pentru ca am aruncat-o pe cea mai cuminte. Sa fiu bine inteleasa, il prevenisem pe sotul meu, nu am luat pe nimeni prin surprindere, spusesem da, de acord, dar am spus una!”

Ce faci? Esti cu mana pe telefon, suni la politie? O dai afara pe Clara din cabinet si ii spui, ingrozit, ca nu vrei sa o mai vezi niciodata? O trimiti la o expertiza psihiatrica? Ai si tu un mic atac de panica pentru ca ti s-a reactivat o experienta traumatica din copilarie, cand te-a uitat mama la bunici, pacalindu-te ca vine imediat sa te ia?

Dar care era faza cu intertextualitatea? Este asta intr-adevar discursul Clarei? Mda, parca seamana, nu? Pare a fi… O vezi in stare sa rosteasca frazele respective. Of, ti-am zis sa citesti mai multa literatura! Citatul ii apartine scriitoare franceze Claire Castillon, autoarea unei colectii de proza scurta intitulata „Insecta” si aparuta, in traducere, in colectiile Cotidianul. Sper sa nu se supere pe mine acum. Nu de alta, dar nu vrei sa stii ce i-a facut lui Philippe Lancon, ziaristul care indraznise sa scrie in termeni cam malitiosi despre cartea ei. Tu nu vrei, dar eu tot iti spun: i-a trimis prin posta o un borcan cu doua testicule de animale (o fi fost de Valentine’s day?) si o scrisoare cu textul  "Fais gaffe à tes couilles!”.

Clara, clienta, ti-a povestit deci o intamplare fictiva, pe care o invatase pe de rost dintr-o carte. Nu ma intreba de ce a apelat la aceasta intertextualitate, probabil ca nu este intamplatoare. Poate ca timpul este pretios pentru ea si a vrut sa te testeze. Sa vada in primul rand daca o crezi. Se gandea ca nu vei fi atat de naiv incat sa banuiesti ca si-a aruncat la propriu copilul pe geamul de la masina. Dar era curioasa daca ai fi oripilat ca ar putea macar sa ii treaca prin cap asemenea ganduri. Daca o accepti cu partea ei intunecata cu tot, daca intelegi cum e posibil sa vorbeasca asa, daca te sperii sau daca te obosesti macar sa citesti printre randuri. A vrut sa stie daca textele ei starnesc ceva in tine. Pentru ca ei ii placeau tare mult povestile tale. Avea doua optiuni, in functie de reactia ta: sa ramana acolo sau sa se intoarca acasa. Unde o astepta cartea lui Regis Jauffret, „Microfictiuni”. La o a treia varianta nu se gandise niciodata.

Lasand intertextualitatile la o parte, tie cu ce fel de clienti ti-ar fi cel mai greu sa lucrezi? Ai suporta sa iti spuna cineva povestea de mai sus? Dar daca un client mai vechi ti-ar marturisi brusc ca este pedofil? Te-ai gandit vreodata serios la astfel de probleme?

Dar in viata de zi cu zi? Cunosti si tu vreo Clara sau femeile din jurul tau considera ca nu le poti accepta decat in varianta lor corecta politic si acceptabila social?