Anul trecut scriam undeva prin hatisurile lumii
internautice (nu, nu interlope!) o recenzie a cartii lui Elliot Aronson, “The social animal”, publicata initial in 1972 si ajunsa acum la
cea de-a-11-a editie. Daca esti pasionat de psihologia sociala (dar nu numai)
si inca nu ai citit-o trebuie neaparat sa faci cumva rost de ea. In romana nu
este tradusa, vad ca editurile noastre
sunt ocupate cu publicarea unor dubiosenii ce fac casa buna cu naivitatea publicului
si am acum in vedere o carte al carei
titlu m-a lasat astazi cu gura atat de cascata ca nici pana la ora asta nu
mi-am revenit, asa ca scriu pe blog pentru ca sa vorbesc nu sunt in stare.
Detalii legate de acea experienta horror intr-o alta postare, probabil.
Despre cartea
lui Aronson iti mai spun doar ca este posibil sa nu fii foarte incantat cand
vei afla ca esti influentat de societate intr-o masura mult mai mare decat iti
imaginezi sau ca si tu ai fi fost in stare sa administrezi socuri electrice
extrem de puternice altor oameni daca ti s-ar fi intersectat cararile cu Stanley Milgram, iar acesta ti-ar fi
oferit cativa dolari ca sa participi la unul dintre cele mai cunoscute si
controversate experimente din istoria psihologiei. Si nu, scopul nu era sa ii
tratezi de depresie, ti se spunea doar ca se studiaza efectele pedepsei asupra
procesului de invatare, deci odata ajuns acasa aveai toate sansele sa incerci
ceva practici educative si pe copiii tai pusi pe tanjala (in fata
televizorului) si nu foarte dornici sa se apuce de lectiile pentru a doua zi.
Daca esti
pasionat de acest domeniu stii toate amanuntele picante si dureroase ale
studiului amintit si te vad cum deja ai ridicat sceptic din sprancene citind
ultimele propozitii: sigur ca Milgram nu si-a abordat subiectii pe strada cum
am insinuat eu mai sus, ci i-a recrutat printr-un anunt din mica publicitate. Iar
la sfarsit participantii au fost informati asupra naturii reale a
experimentului, asa ca nu s-au dus acasa sa isi bata copiii ahtiati dupa
desene animate. Felicitari pentru vigilenta pe care eu, pedanta si tipicara cum
sunt, am prostul obicei de a ti-o testa din cand in cand!
In cazul
nefericit in care ai terminat facultatea de psihologia dar nu ai nici cea mai
vaga idee despre ce vorbesc eu aici (cum mai, nici macar o firava senzatie de
deja-vu?), sunt convinsa ca acest lucru nu va sfarsi prin a te ingrijora.
Sigur, exista riscul sa te gadile umbra unei vagi disonante cognitive, mai precis conflictul dintre convingerea ca ai
mancat psihologie pe paine (eu cred insa ca erai la o dieta low-carb) si constatarea (facilitata de mine, prin
urmare deja ma urasti) ca ai uitat aproape tot sau ca nici macar nu ai invatat
ce trebuia, mai ales daca ai studiat la noi in tara si nu ti-a trecut prin cap
sa te indepartezi putin de pdf-urile necesare si arhi-suficiente pentru a lua
examenele cu nota 10, ba chiar si pentru a obtine o bursa de studiu si alte
onoruri academice. (Ce spui, ai tocit constiincios si nu ai avut nicio
restanta? O, multumesc! Aronson ar vedea aici ilustrarea perfecta a conformismului, compliantei si obedientei
in fata autoritatii.) Ce faci deci cu disonanta de mai sus? O reduci,
bineinteles! Adica iti gasesti justificari.
Stiai experimentul, dar ai avut o zi proasta pentru ca, desi Venus si Uranus se
bucura de un binemeritat sextil astral,
Luna se afla in cuadratura cu Neptun si ti-a intunecat pe moment
judecata. Adica vei comite eroarea
fundamentala de atribuire si vei da vina pentru propria ignoranta pe
factori externi, intamplari nefericite ce au stat intre tine si reactualizarea
unor informatii ce se aflau fara doar si poate in memoria de lunga durata. Ca sa
verificam repede si ce mai ai prin MSD, imi spui la socuri electrice de cati
volti ajungeau subiectii (si la fel ai fi putut proceda si tu, repet!) sa isi
supuna semenii din camera alaturata? Hai ca doar am scris mai sus, nu gasesti?
Scuza-ma, m-a luat valul influentei sociale si am vrut sa vad daca te pot
convinge sa recitesti de cateva ori frazele anterioare, in cautarea unor
informatii pe care te asteptai sa le gasesti (pentru ca sunt eu o persoana de
incredere, nu pentru ca ai fi tu asa mai credul din fire) dar care lipseau cu
desavarsire (450 era raspunsul, uite ca de fapt sunt parolista!).
Inapoi la
atribuiri! Am o dilema: daca dai vina pe gene pentru memoria ta nu tocmai performanta vorbim despre o atribuire interna sau
externa? Acum noi stim ca nu ai avut sansa de a participa la constructia
genomului tau (asta e, acum te descurci
cu fenotipul din dotare) si sunt convinsa ca daca era dupa tine puneai acolo
toate alelele necesare, tinand cont si de epistazie (nu am zis epistaxis, sper
ca nu iti produca asa ceva cu articolele mele, chiar daca folosesc uneori
procedeul numit epizeuxis). Dar acele gene au avut o influenta mai mare decat
vrei tu sa accepti asupra a ceea ce esti acum si asupra a ceea ce va ramane din
tine, in urma diverselor boli la care tot ele te-au predispus (bad karma!). Interna
sau externa? Cata vreme nu ai in fata rezultatul testelor genetice eu as spune
ca este mai degraba o atribuie externa, deoarece tu doar presupui ca gena e de
vina si incerci astfel sa scapi de responsabilitate, refugiindu-te intr-un
fatalist „Asta sunt eu” si identificandu-te cu niste etichete de care vei avea
tendinta sa te agati cu unghiile si cu dintii de fiecare data cand iti vei
simti conceptul de sine amenintat din exterior sau chiar din interior. Of, cat
de usor mi-ai putea demonta supozitia asta daca m-ai antrena acum intr-o polemica in
jurul conceptelor de responsabilitate si
determinism, adoptand pozitia incompatibilista!
Destul despre
Aronson, si asa planuisem sa il expediez in doua fraze! Nu de alta, dar atat de
tare m-a fascinat ca, uite, acum numai disonante, justificari si prejudecati am
in cap! Si exact cand ma gandeam ca ar fi timpul sa ma bransez (de preferat
fara volti) la ultimele noutati din domeniu mi-am dat seama ca am in calculator
cartea „The Social Animal: The
Hidden Sources of Love, Character, and Achievement” a lui David Brooks, jurnalist la The
New York Times. Hmm…”the hidden sources of character”!
Sincera sa fiu, as fi preferat o alta carte, „Lack of Character: Personality
and Moral Behavior”, dar din pacate John Doris nu si-a amintit sa imi trimita si mie un exemplar, nici prin
posta, nici prin e-mail, nici macar telepatic sau prin vreun cip (cu electrozi
sau de silicon, implanturi corticale wireless) strecurat in creier. Cum insa nu
despre situationism mi-am propus eu sa scriu astazi (dar iau in calcul puterea
circumstantelor de a ma determina sa o fac), vreau doar sa iti spun ca imi calc
pe inima si pe printipii (Intr-o sotietate fara moral si fara printip... trebuie sa ai si putintica diplomatie! ) si ii dau o sansa lui David Brooks, desi
inceputul mi s-a parut copiat dintr-o Sandra Brown mai cumintica, iar intuitia
mea imi sopteste suav sa ma las pagubasa, ca nimic bun sau interesant nu se
anunta din aceste trei (scurte) propozitii:
„This is
the happiest story you’ve ever read. It’s about two people who led wonderfully
fulfilling lives. They had engrossing careers, earned the respect of their
friends, and made important contributions to their neighborhood, their country,
and their world.”
Poate ma
insel si voi gasi in continuare o multitudine de idei valoroase, insa trebuie
sa recunoastem ca ordinea prezentarii
informatiilor nu a fost tocmai cea mai potrivita pentru a ma convinge.
Apropo de asta, trebuie sa stii ca este foarte greu sa scapi de impresia
initiala, astfel incat primele lucruri pe care le spui despre tine (la un
interviu sau la un mic-dejun romantic) sunt si cele care vor atarna cel mai
greu in balanta potentialului angajator sau a eventualei femele alfa (nu incepe
deci prin „Neata, cum ziceai ca te cheama, papusa? Ca azi-noapte eram manga! ”).
Odata prima impresie creata, risc sa aplic aceasta grila mentala intregii
carti, adica sa ignor partile reusite si sa acord o atentie excesiva (adica sa
le caut cu lumanarea) aspectelor ce nu se vor dovedi chiar pe placul meu. Iar
la sfarsit biasul de confirmare,
impreunat cu eroarea retrospectiva,
ma va face sa afirm, excedata: „Ia uite cu ce mi-am pierdut eu timpul! O
porcarie de carte! Am stiut de la bun inceput ca asa se va termina, de cand imi
promitea mie ca imi va spune cea mai frumoasa poveste din lume, si-a si gasit
cui sa vanda balariile astea impachetate la deruta in studii stiintifice, cu o fundita
rosie de neurostiinte !” Stai ca nu m-am putut abtine si am citit repede si
finalul (am voie, nu e o carte cu Sherlock Holmes, da?). Asculta tu aici si
zi-mi ca nu am avut dreptate:
„Other
people see life primarily as a chess match played by reasoning machines. Harold
saw life as a neverending interpenetration of souls.”
Aham! Of,
si am apucat sa scriu ca ii dau o sansa. Iar faptul ca i-am dedicat o postare pe
blog ma face sa cad in plasa efectului
sunk-cost si sa investesc si mai mult timp si nervi in siropul asta doar
pentru a nu recunoaste ca a fost o idee proasta sa ii acord atentie de la bun
inceput. La desert primim asadar un inepuizabil sufleu de suflete
interpenetrabile (gelatina de la Dr. Oetker
Promit sa
va tin la curent (angajamentul public creste motivatia) cu peripetiile celor
doua personaje, Erica si Harold, desi ei sunt doar niste pretexte pentru a
dezvolta ideile din aceasta carte care nu
este un roman. Voi incerca sa citesc de dragul lor, pentru ca imi aduc
aminte de o alta poveste fictiva populata de doua animale sociale ce schimbau
replici intre ei de parca ar fi mutat piesele pe o tabla de sah, fiecare
sperand ca va ramane, in final, cu o pereche de nebuni. Ce s-a intamplat cu ei?
Da’ de unde sa stiu eu? Tu nu auzi ca erau imaginari?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu