Puterea situaţiilor. Partea a-II-a

Hai să-ţi spun o poveste, vrei? A fost odată ca niciodată un păstor pe nume Gyges; într-o zi a fost surprins de o furtună în urma căreia s-a cutremurat pământul şi la picioarele lui s-a căscat o prăpastie. Curios din fire şi având probabil un scor înalt la factorul din Big Five numit deschiderea către experienţă, Gyges a coborât în ea şi a găsit acolo un cal de aramă în interiorul căruia era un om mort, cu un inel pe deget. A luat inelul şi a constatat că acesta avea puteri miraculoase: când îl întorcea către el, Gyges devenea invizibil. „Văzând” acestea, eroul nostru a făcut în aşa fel încât să ajungă la curtea regelui. Folosindu-se de noile abilităţi a ajuns nu doar la curte, ci chiar în patul reginei, unde probabil că a rămas o vreme vizibil; cert este că reginei i-a căzut cu tronc păstorul şi împreună au complotat uciderea regelui, apoi au rămas amândoi la cârma ţării. Cumva povestea asta ţi se pare cunoscută, îţi aduce aminte de altceva? Poate de...un film? Hm…da, Stapânul Inelelor s-a inspirat din mitul lui Gyges, mult timp după ce Platon l-a descris în Republica, pentru a susţine ideea că oamenii, atunci când au posibilitatea, devin egoişti, nedrepţi, poate chiar ucigaşi:

„Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină pe calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără sa se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Insă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte”.

În articolul precedent îţi prezentam o situaţie ipotetică în care un necunoscut ar fi putut beneficia de o mână de ajutor din partea ta. Mână pe care i-o dădeai sau nu, în funcţie de caracteristicile situaţiei, de elementele contextuale mai mult decât de trăsăturile tale stabile de personalitate. Marea provocare a psihologilor evoluţionişti este însă să explice de ce suntem capabili de altruism îndreptat spre o persoană care nu ne este rudă de sânge, cu care este chiar foarte puţin probabil să interacţionăm în viitor (adică să ne întoarcă într-un fel serviciul, conform modelului altruismului reciproci). Daca aceste comportamente s-au perpetuat, trebuie că ele au conferit iniţiatorilor unele avantaje în materie de supravieţuire şi reproducere, şi că dezavantajele evidente (împarţi resurse preţioase cu un străin) au fost mai puţin importante decât beneficiile. Şi ce au oamenii de câştigat când ajută pe cineva cu care poate nu se vor mai întâlni niciodată? Un capital de imagine. Foarte important, deloc de neglijat.

Este în interesul tău să fii bine văzut de grupul din care faci parte, sa treci drept o persoană de încredere, dispusă să coopereze şi să renunţe la o parte din resursele şi chiar din drepturile sau libertăţile sale în vederea unui scop mai înalt, cum ar fi binele comunităţii. Micile tale opere de binefacere vor avea astfel funcţia de signaling: la fel cum păunul îşi etalează penajul atunci când caută să se împerecheze, tu, la nivel inconştient, eşti programat să „etalezi” diverse gesturi care să le sugereze celorlalţi cum că ar fi in interesul lor să te aleagă pe tine ca partener sexual (mai ales femelele) sau ca invitat la cină. Contează mai puţin dacă îl mai revezi vreodată pe cel pe care l-ai ajutat adineauri şi mai mult faptul că acţiunea ta a fost remarcată, observată de membrii grupului din care faci parte. Aceştia din urmă vor trage concluzia că la fel vei proceda, la nevoie, pentru oricare dintre ei. Ţii minte exemplul la care te-am invitat să meditezi? Cineva are nevoie de sprijunul tău la scurt timp după ce ai donat o sumă de bani unei organizaţii caritabile. Studiile spun că sunt şanse mari ca în această situaţie să nu faci nimic. De ce? Pentru că deja ai făcut dovada altruismului şi generozităţii tale, astfel încât nu mai este nevoie să te afirmi încă odată la un interval atât de scurt de timp. 

Ce spune asta despre noi? Că suntem preocupaţi în primul rând de reputaţie. Nu de soarta celor cu care intrăm în contact, ci de felul în care vom fi priviţi, judecaţi, evaluaţi în momentul în care acordăm sau nu ajutorul. Urmărim consecinţele gestului nostru, maximizarea propriului fitness adaptativ. Desigur, asta se întâmplă în subsol; la nivel conştient ne vom auto-felicita pentru abnegaţia manifestată.

Cu cât sunt mai multe şanse să fii văzut de membrii grupului tău, cu atât te vei comporta mai altruist şi vei fi mai cooperant. Această tendinţă (acest calcul inconştient efectuat rapid de mintea noastră) poate fi manipulată, pardon! folosită cu inteligenţă de cei interesaţi de promovarea comportamentelor prosociale. De fapt nici măcar nu este nevoie să fii efectiv văzut, ci e suficient să fii expus unor indicii din mediu care să îţi sugereze simpla posibilitatea de a fi observat. Cum ar fi poza cuiva care te priveşte frontal, doi ochi desenaţi, ba chiar şi trei puncte dispuse în aşa fel încât să semene cu un ochi. Într-o serie de experimente, subiecţii aşezaţi în faţa unui ecran de calculator pe care era afişată poza unui robot ce îi „privea” au oferit o sumă de bani mai mare altor persoane, în sarcini experimentale de tipul jocul dictatorului sau jocul bunurilor comune.

Atunci când percepi imaginea unor ochi, semnalul este rapid înregistrat şi tradus de creierul tău în următorul mod: „sunt văzut, trebuie să am grijă cum mă port, voi face acele lucruri care sunt considerate dezirabile din punct de vedere social”. Nici măcar nu mai contează că este vorba de ochi fotografiaţi, pictaţi, stilizaţi, reacţia ta este automată, implicită şi, bineînţeles, îţi vei raţionaliza la nivel conştient cu totul altfel comportamentul: „mă simt bine când pot fi de folos cuiva”.  Acum că ştii acest lucru ai la dispoziţie un nudge deloc de neglijat cu ajutorul căruia poţi influenţa subtil acţiunile, poate chiar şi atitudinile (pe care adesea le inferăm, tot automat, din observarea comportamentului) altora. Subordonaţii tăi vor lucra cu mai mult spor dacă pe peretele biroului se află, din întâmplare, un portret, iar soţia ta se va gândi de două ori înainte să formeze numărul acelui tip care i se pare fermecător dacă ecranul telefonului îi afişează o poză cu tine, privind-o fix, cu multă dragoste, evident.

Într-un experiment desfăşurat în cantina unui campus universitar s-a constatat că atunci când afişul „Vă rugăm să debarasaţi masa după ce aţi consumat” a fost însoţit de imaginea unor ochi desenaţi studenţii şi-au dus tăvile în număr mult mai mare decât cei din grupul de control, care au fost expuşi aceluiaşi mesaj scris, dar acompaniat de o imaginea neutră din punct de vedere psihologic- nişte flori.

Dincolo de faptul că ne oferă un insight nu tocmai măgulitor în privinţa naturii altruismului fiinţei umane,  astfel de experimente ne aduc aminte şi cât de limitată este libertatea noastră de a alege dintre mai multe posibile comportamente. Mai mult, cel mai adesea nici măcar nu suntem conştienţi de ce am procedat într-un fel şi nu într-altul, însă ne pricepem să fabricăm explicaţii pe care să le credem, asemenea subiecţilor lui Gazzaniga, cei cu corpus callosus secţionat. Dacă ai fi fost unul dintre clienţii cantinei din experimentul descris anterior, probabil că în zilele în care era afişat mesajul cu desenul ochilor ai fi debarasat masa înainte să pleci, în timp ce în zilele când textul era însoţit doar de poza cu flori ai fi „uitat”. Întrebat de ce, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut că ai fost manipulat subtil în direcţia respectivă. Ai fi găsit în schimb un motiv, poate chiar şi mai multe, unele plauzibile, altele de-a dreptul fantasmagorice, toate departe, în orice caz, de cel real: „eram foarte grăbit”, „am vrut să strâng, dar chiar atunci m-a sunat un amic şi a trebuit să plec”, „am văzut că nici alţii nu şi-au dus tava”, „din cauza oboselii”, „mi-a luat minţile drăcuşorul de pe umărul stâng”, „ a fost un semn că ar trebui ca patronul cantinei să schimbe regulile”.  

În câte alte situaţii nu procedăm oare la fel? Iar eu de ce îmi pun această întrebare acum?

Auzi la mine, de ce?! Păi eu ştiu de ce! Pentru că sper totuşi că situaţia nu este atât de dramatică şi că, măcar într-o anumită măsură, putem fi sau deveni conştienţi de raţiunile din spatele comportamentului nostru. Cât despre altruism şi cooperare, să ştii că sunt cu ochii pe tine! Da, da, la propriu! (aşa-i că simţi cum te gâdil cu genele?). Iar la figurat, te văd! Cu al treilea ochi! Sunt mioapă? Normal că sunt, toţi suntem, tocmai din acest motiv este necesar să ne antrenăm la sportul aruncatului cu privirea la distanţă.

Cum care al treilea ochi? Credeam că ai înţeles…cel format odată cu lecturarea şi înţelegerea unor cărţi, lucrări şi articole din care mai învăţăm câte ceva despre cum funcţionează în realitate mintea umană. Ca de exemplu:

Platon, Republica

Bateson, M., Nettle, D. & Roberts, G. (2006). Cues of being watched enhance cooperation in a real-world setting. Biol. Lett. 2, 412–414

Ernest-Jones, M., Nettle, D. & Bateson, M. (2010) Effects of eye images on an everyday cooperative behavior: a field experiment. Evol. Hum. Behav. 32, 172–178

Ariely, D.(2012). The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone, Especially Ourselves, Harper.