“I don't think we did go blind, I think we are blind, Blind but seeing, Blind people who can see, but do not see.”

Profit de întâmplarea că domnul Seramis Sas a scris de curând despre ceva ce mă interesează şi pe mine, blindsight sau vederea oarbă, pentru a fabula şi eu puţin pe marginea a ceea ce vedem, ce credem că vedem, ce ne imaginăm că vedem sau ce nu ştim că vedem.

Dacă ai leziuni în cortexul striat este posibil să orbeşti. Aparent nu mai vezi nimic, adică nu mai ai percepţii vizuale, eşti incapabil să mai priveşti un meci de fotbal, ochii iubitei, hamburgerul din farfurie sau primii paşi ai copilului tău. Cu toate acestea, cumva, dacă insist să îmi spui ce culoare are tricoul meu, după ce, iritat de insistenţa mea, îmi vei repeta de câteva ori că nu vezi, vei ghici. Adică vei nimeri. Dar nu poate fi atât de des o nimereală, prin urmare înseamnă că tu de fapt vezi ceva. Interesant este că tu nu ştii că vezi. Eşti foarte mirat când îţi spun că am într-adevăr un tricou negru. Poate nici nu mă crezi şi îţi imaginezi că îmi bat joc de un biet nevăzător sau că mi-e milă de tine şi încerc să te fac să te simţi mai bine. Pentru Robert Burton, fenomenul vederii oarbe ilustrează faptul că a şti şi a fi conştient nu se suprapun întotdeauna şi pot avea circuite neurala separate. Tu te vei comporta ca şi cum ai şti: vei ocoli un obstacol din drumul tău fără să fii conştient că acolo era ceva. Dacă te întreb de ce ai făcut câţiva paşi în stânga vei găsi o explicaţie plauzibilă pe care tu chiar o crezi. Şi e normal să fie aşa câtă vreme tu nu ai impresia că nu vezi. Ceva asemănător li se întâmplă suferinzilor de amnezie amterogradă, cei care nu pot înmagazina amintirile recente şi păstrează în memoria de scurtă durată decât ultimele câteva minute ale conversaţiei, dar, cu toate acestea, acumulează încă unele amintiri procedurale, ba chiar şi semantice, de la o zi pe alta, fără a şti cum.

Ce ţi-e şi cu conştiinţa asta, te gândeşti tu acum. Iată dovada că există un câmp energetic sau nu ştiu ce vibraţii pe care le primim fără să ne dăm seama şi acţionăm în consecinţă. Aha, ştiai tu ceva, ai simţit că trebuie să o iei la stânga ieri când te-ai întâlnit tocmai cu tipa aia hot, educatoare la grădiniţa copilului. O fi şi aici vreo intuiţie (gut feeling) care te ajută să iei decizii inconştient, în virtutea unei înţelepciuni a organismului sau a firii. Not so fast!

Acum să ne imaginăm că te-ai pricopsit cu altceva, un atac cerebral care ţi-a distrus întregul cortex vizual. Tu spui însă că te simţi bine (mereu ai fost un optimist) şi că vezi (prin lentile roz) tot ce este în jur. Destul de sceptică, eu te întreb iar ce culoare are tricoul meu. „Roşu!” spui tu sigur pe tine. E negru, te contrazic eu, oftând cu compasiune. Ba e roşu! te enervezi tu, iar eu tac, ştiind că este inutil să insist în aceste momente delicate pentru tine. Te ridici din patul de spital şi începi să mergi, iar eu te las ca să nu te descurajez, însă sunt lângă tine, pregătită să te prind în caz că faci vreo prostie. Uite, ai dat cu capul de televizor pentru că nu l-ai văzut. Nici asta nu te convinge că nu vezi. Pentru că tu nu te prefaci că vezi, ci chiar vezi, pardon, ai impresia că vezi, alte zone ale creierului tău confabulează şi îţi proiectează nişte imagini care par foarte reale, însă nu corespund cu nimic din realitate. Sunt un fel de halucinaţii, reconstrucţii aleatorii ale cortexului. Vise dacă vrei. Sau ca atunci când te droghezi, doar că de această dată eşti convins că eşti perfect treaz, sănătos şi că vezi. Mai faci câţiva paşi şi iar te loveşti de mobilă. Tot înainte, te încăpăţânezi, deşi eu încerc să îţi explic, cu blândeţe, că ai suferit un accident şi ai orbit. Eşti culmea. În loc să mă crezi pe mine continui să crezi ceea ce „vezi” cu ochii tăi. Mai dai odată cu capul, acum de uşă. Într-un sfârşit, de preferat înainte să îţi fi spart de tot capul, eşti silit să recunoşti că ceva nu este în regulă, deşi imaginile nu dispar, ai în continuare halucinaţii. După câteva zile dispar şi ele, moment în care mă rogi să caut pe internet un câine dresat să călăuzească persoanele nevăzătoare. Ceea ce ţi se întâmplă se numeşte sindromul Anton şi este, dacă vrei, tulburarea complementară vederii oarbe.

Se întâmplă deci ca uneori să vedem fără să ştim că vedem iar alteori să vedem ceva ce nu există. Desigur, acest lucru nu se întâmplă doar în zona disfuncţiilor neurologice. Aş spune chiar că aproape mereu ne aflăm, mai mult sau mai puţin (pe grade) într-una sau cealaltă dintre situaţii. De câte ori un ţânţar nu ţi-a părut a fi un armăsar? Iar când cauţi ceva cu lumânarea…sigur găseşti ceva care să semene cu ce ai tu nevoie să crezi, mai ales că ai un fel de senzor specializat să selecteze cea mai mică "dovadă" care să-ţi confirme ipotezele preferate (dacă îmi zâmbeşte sigur mă place, ar accepta şi o invitaţie la o cafea). Uneori (foarte des) te agăţi (cu genele?) de acele imagini frumoase pentru că le preferi, fireşte, realităţii, şi nu accepţi cu uşurinţă ideea că ele nu sunt adevărate, doar le vezi, le simţi, le auzi. 

Tu de câţi pereţi trebuie să dai cu capul înainte să înţelegi că realitatea nu este mai deloc aşa cum o „vedeai” tu?

                             

PS: însă poate tu nu eşti ca mine şi doar ai avut ghinionul să te rătăceşti, precum eroul povestirii lui H.G. Wells, în ţara orbilor. Caz în care ai grijă nu la cap, ci la ochii pe care vor ceilalţi locuitori să ţi-i scoată!