Harold şi Erica. Mai ţii minte? Ai uitat, nu-i aşa? Hm…ceva rude în vârstă
suferind de…ştii tu ce! Sau nu mai ştii? Cum ce rude? Deja nu le mai recunoşti?
Măi, tu cum ai ajuns tu aici? Pleacă, uşurel, ia vezi dacă mai ţii minte unde
e baia şi raftul cu medicamente.
Harold şi Erica deci. Cu ei am început acest blog în februarie şi am promis
că voi reveni cu detalii despre ce-au mai făcut prin cartea, cartea….aştept!
Care carte? Animalul Social,
desigur. Nu, nu Aronson, feri m-ar sfântul care nu există, că altfel m-ar fi
ferit!! David Brooks. Scrie pentru New
York Times şi, deşi nu a studiat psihologia într-un mediu formal, academic,
este pasionat de ştiinţele sociale, lucru care se vede în sutele de pagini ale
cărţii şi în sutele de trimiteri la articole ştiinţifice din toate ramurile
posibile şi imposibile ale psihologiei, dar şi ale sociologiei sau antropologiei
culturale. Acum, dacă nu ai citit prea
mult în domeniu probabil că vei găsi informaţii noi, interesante, dar le vei
uita destul de repede întrucât sunt pomenite în treacăt, unele într-un
paragraf-două, pentru că David Brooks nu stă să dea prea multe detalii, fiind
grăbit să abordeze alte şi alte teme (un fel de pot-pourri de teorii, idei şi subiecte); dacă deja eşti
familiarizat cu cercetările prezentate cartea ţi se va părea adesea redundantă,
chiar simplistă, însă printre picături vei găsi cu siguranţă şi câteva lucruri
noi sau măcar perspective şi sinteze bunicele. Cum lucrarea se vrea o
combinaţie între ficţiune (nereuşită) şi non-ficţiune (parţial reuşită), Harold
şi Erica erau personajele-suport pentru teorii, urmărite de dinainte să se
nască (de la părinţi) şi până la moarte (doar a lui, femeile de obicei trăiesc
mai mult, nu sunt sigură dacă şi mai bine). Şi, cum spuneam, am promis că te
ţin la curent cu ce li s-a mai întâmplat, iar cei care mă cunosc ştiu foarte
bine că am obiceiul ciudat (de care sper să scap în 2014) de a nu păşi în noul
an (refuz categoric!) câtă vreme am datorii karmice sau prozaice. Poate din
cauza efectului Zeigarnik- sarcinile
neterminate îmi stau înfipte în lobi până le „rezolv”. Sau o fi ceva need for cognition – muream şi eu de
curiozitate să citesc întreaga carte. Să nu uităm însă nevoia de închidere- a unui cerc ce a stat cam mult timp deschis. Bun,
mă urmăreşti, ai prins firul
gândului? (Imprinting, anyone?) Unde
mergem? Ei…unde se duc toţi oamenii…atunci când se duc.
Şi Harold s-a dus. Dar înainte de asta a făcut multe chestii pe care le cam
fac majoritatea oamenilor înainte să se ducă. Multe împreună cu Erica. Nici nu
ştiu la care să mă opresc. Hai ceva uşor, aşa, ca de sărbători. Ai auzit de limerence? Un termen complicat care vrea
să spună aşa: personajele noastre s-au îndrăgostit. Îi vom spune şi noi limerenţă, întrucât cuvântul a fost
inventat din nimic, în 1979, de psihologul american Dorothy Tennov, special pentru a deveni un concept de sine stătător
în psihologie. Love and Limerence: The Experience of Being in Love este
cartea în care sunt descrise manifestările acestui tip de iubire romantică,
definită drept „o starea involuntară, emoţională şi cognitivă, în care simţi o foarte puternică dorinţă şi interes
romantic pentru o altă persoană”.
Care sunt particularităţile acestei stări şi ce o
diferenţiază de iubirea romantică de exemplu? Poate faptul că mecanismele ei sunt
relativ uşor de descifrat. În primul rând, este deosebit de intensă, ceea ce
înseamnă că de multe ori poate acapara întreaga energie psihică a subiectului
îndrăgostit, care experimentează gânduri intruzive şi recurente (foaaarte
recurente, adică aproape că se gândeşte în continuu) ce se îndreaptă spre
nefericitul sau nefericita care îi trezeşte (scoală?) asemenea reacţii de necontrolat. De
ce am spus nefericita? Pentru că de obicei limerenţa se instalează şi este
întreţinută în condiţii de incertitudine
şi ambiguitate. Ţi-a picat cu tronc
o domnişoară blondă, cu părul strălucitor şi proporţii bine raţionalizate? Aşa-i
că orice ai face îţi răsare tot ea în cap (chestia asta e la limita legalităţii
şi se numeşte squatting!)? Automat
eşti atent la fiecare gest şi cuvinţel sau porumbel ieşit din gura drăguţei
tale. Însă acum începe distracţia- vezi titlul articolului. Toate gesturile şi
cuvintele ei vor fi supuse unui riguros proces de supra-interpretare şi supra-analiză.
Yupi, ţi-a zâmbit şi ai observat tu că a fost un zâmbet Duchenne cu doi
centimetri mai întins spre urechi decât cel acordat celorlalţi! Sigur te place. Ah! A trecut pe lângă
tine şi nici măcar nu a părut că te vede! E
clar, se grăbea să se vadă cu altcineva.
Limerenţa este strâns (intim) asociată cu teama de respingere, aşa că este
posibil ca în prezenţa ei să devii neobişnuit de timid, de nesigur şi în
acelaşi timp hiper-conştient de orice stângăcie pe care o comiţi (self-consciousness – oare
sesizează că sunt cocoşat? of mai
bine nu mă bărbieream, m-am tăiat şi se vede urât). Pe de altă parte,
combustibilul ei este speranţa. Mai
mult decât orice altceva, îţi doreşti reciprocitate.
Şi o cauţi peste tot. Cu lumânarea, cu felinarele roşii, cu chibriturile cu
care nu ar trebui să te joci, cu artificiile din aer şi din stomacul tău. Aşa
că până la urmă o găseşti, ca pe un ac preţios într-un car cu fân de care reuşeşti
cumva să faci abstracţie. Dacă nu există, nu-i nimic, o vei inventa. Cum? Interpretând „realitatea” (poate tipa e
doar prietenoasa din fire - scor mare la extraversie şi /sau agreabilitate) în moduri favorabile ţie (e nebună după mine!), uneori în
discordanţă clară cu atitudinea ei manifestă (ei, a refuzat ultimele mele 84 de invitaţii în oraş pentru că e timidă,
probabil suferă de anxietate socială, o formă ciudată ce apare doar în prezenţa
mea). Acum înţelegi de ce celălalt nu e neapărat încântat de atenţia adesea
complet nesolicitată şi neavenită pe care nu numai că o primeşte, dar de care
nu mai ştie cum să scape? Nu, nu e cazul să o inviţi pentru a 85-a oară; iar
dacă o faci şi te trezeşti cu un ordin de restricţie nu, nu înseamnă că s-a enervat un pic, probabil era la PMS,
dar o să-i treacă. În definitiv, Cioran a fost deosebit de inspirat când a
declarat că Nebunia este introducerea
speranţei în logică.
Interpretarea semnalelor devine ocupaţia predilectă a îndrăgostitului
limerent, ai cărui neuroni reuşesc nişte performanţe egalate doar de cele ale acrobaţilor la trapez: se conectează unii cu alţii într-o veselie şi fac nişte asociaţii de
oamenilor normali (non-limerenţi) le stă mintea-n loc. Conexiuni ce sunt de
fapt corelaţii iluzorii. Ai rezistat
multe minute în preajma unui îndrăgostit în plin proces de frenezie cvasi
halucinatorie? De câte ori într-o jumătate de oră ai auzit cât de minunată,
extraordinară şi fără pereche este fiinţa râvnită de el? Îţi sunt cunoscute
întrebările de tipul Dar tu de ce crezi
că mi-a spus Pa în loc de La Revedere?, S-o
sun la ora 18.30 sau par prea disperat şi mai bine aştept până la 19.00? Aşa-i
că la un moment dat nu mai ştiai ce să inventezi pentru a scurta întâlnirea,
mai ales că nu ai apucat să spui şi tu un cuvânt despre tine, iar celălalt nu manifesta
pic de curiozitate pentru nimic în afara de obsesia lui? Cât ar fi de
neagră situaţia, îndrăgostitul speră. Este practic pregătit să se agaţe de orice crenguţă ce
reprezintă o şansă de a fi în viitor cu persoana iubită. Un zâmbet este
prilej de sărbătoare timp de două zile, iar un cuvânt mai afectuos aproape îl
aruncă într-o stare de euforie cu care traficanţii de droguri se roagă să nu se
întâlnească clienţii lor prea des pentru că ar rămâne fără ei.
Îndrăgostitul face scenarii. Zeci, sute de scenarii, produsul a ore întregi
de ruminaţii ce par scoase din cărţile fantasy
sau chiar de science fiction.
Universul devine brusc un organism viu şi bine-inenţionat în care nimic nu mai
este întâmplător, totul este interconectat şi are ca misiune supremă să îl
conducă pe el, îndrăgostitul limerent, spre sufletul său pereche care îl
aşteaptă într-un trup declanşator, la rândul lui, de cele mai înflăcărate
fantezii. Acum, înţelegând cât de puţin îi trebuie cuiva aflat în stare de
limerenţă pentru a spera şi a trăi şi mai intens toate aceste sentimente, nu
cumva te gândeşti şi tu, ca şi mine, cât de uşor ar fi să provoci asemenea
reacţii şi să întreţii emoţiile respective aruncând din când în când câte un
semnal ambiguu în direcţia unei persoane care ai observat că te place, cu care
nu îţi doreşti neapărat o relaţie de apropiere, dar cu care poate ţi se pare
distractiv sau auto-gratificant să pui în scenă asemenea jocuri?
Harold şi Erica s-au îndrăgostit, dar în cazul lor dragostea romantică a
devenit iubire matură şi o relaţie de câteva decenii. Pentru David Brooks, ca
şi pentru Dorothy Tennov de altfel, limerenţa este expresia unei aspiraţii
fireşti de a te fuziona cu persoana iubită, de a te conecta, prin iubire, la
ceva mai larg şi mai profund decât fiinţa ta. Dacă sentimentele sunt reciproce,
este o etapă naturală şi foarte
frumoasă din viaţa de cuplu, iar dacă nu, e o experienţă dureroasă care însă la
un moment dat se va stinge (uneori după câteva luni, alteori după câţiva zeci de ani –dar, hai nu te
speria, nu o fi tocmai cazul tău, media identificată de Tennov este de trei ani).
Nu de aceeaşi părere este însă Albert
Wakin, expertul numărul unu în zilele noastre în materie de limerenţă, pe
care o studiază cu tenacitate, ca să nu spun cu o îndârjire obsesivă. Concluzia
sa, după ani întregi de cercetări, nu este deloc echivocă: „limerenţa este o tulburare (condition) involuntară, întotdeauna negativă,
problematică şi invalidantă”. Da,
da, o tulburare. Din ce spectru? Al compulsiilor
şi al adicţiilor. Limerenţa este definită ca „o stare involuntară caracterizată printr-o dorinţă acută de reciprocitate emoţională, prin gânduri, sentimente
şi comportamente obsesiv-compulsive şi
prin dependenţă emoţională de o altă
persoană”. Este invalidantă pentru că afectează şi acaparează toate sferele
existenţei îndrăgostitului, acesta având dificultăţi în a mai fi performant la
locul de muncă, în a păstra vechile relaţii sociale sau în a forma unele noi. De
ce este obsesiv compulsivă am văzut deja, nu mă face să mă repet pentru a nu
mai ştiu câta oară (am numărat, dar nu vreau să par obsedată). Cât despre
dependenţă, este uşor de înţeles din moment ce starea ta de spirit ajunge să
depindă de capriciile unei alte persoane care, doar cu un cuvânt, te poate
trimite în curse astrale cu naveta spaţiale (Challenger sau Columbia?) ba în
paradis (dormitorul ei?) ba în infern (pe uşă afară, eventual în pijamale). Devii
labil afectiv, abilităţile tale de
auto-reglare emoţională sunt precare, iar anxietatea, teama de abandon sau de
respingere (în funcţie de natura relaţiei) şi ruminaţiile ajung să îţi fie
tovarăşi nelipsiţi, după ce vechii prieteni au dat de mult bir cu fugiţii,
plictisiţi, exasperaţi, îngrijoraţi sau pur şi simplu depăşiţi total de
situaţie. În plus, rezultatele obţinute în scanările cu fMRI confirmă această
ipoteză: în creierul îndrăgostitului se produc modificări neurobiologice identice
cu cele din capul unui dependent de droguri.
Poate eşti curios şi ce propune domnul Albert Wakin în această situaţie.
Limerenţa fiind considerată o afecţiune psihică, cei cu simptomele de mai sus
ar trebui diagnosticaţi ca atare
şi…trataţi. Prin urmare, Wakin a luptat pentru a introduce această tulburare în
DSM-ul publicat anul acesta (un an
aflat pe patul de moarte), acolo unde tronează şi alte afecţiuni şi reacţii
aberante precum tristeţea prelungită în cazul unui doliu. Deocamdată nu i-a
ieşit schema (medicamentoasă?) şi tu încă mai poţi să te îndrăgosteşti fără să fii
târât cu salvarea la Obregia în timpul unei „crize” de agonie sau extaz. Însă
mai bine fii prudent! La următoarea revizuire nu cred că vei mai scăpa fără
diagnostic.
Acum nu pot să închei decât dorindu-ţi un an cu multă sănătate mintală! Te
rog, nu pleca cu sorcova! (Oricât de tare
ca piatra şi de iute ca săgeata
ar fi ea).
PS: Of, ştii ceva? M-am luat cu vorba despre limerenţă când de fapt nu acesta
a fost capitolul meu preferat din David Brooks. Vrei să îţi spun repede care?
OK, se numeşte Métis. Te-am lămurit
mai mult de-o grămadă, nu? Ce păcat că vine 2014 peste mine şi nu mai am timp
să-ţi povestesc. Nu aş vrea însă să crezi că încerc să îţi induc o stare de
incertitudine, aşa că îţi dau câteva indicii, pe care te rog să le iei ca
atare, fără interpretări superflue. Metis are legătură cu cunoaşterea şi
înţelepciunea, este foarte frumos explicat în carte. Originea cuvântului se
pierde undeva prin mitologia greacă, acolo unde nişte zei psihopaţi, sociopaţi
şi cu grave tulburări de personalitate (noroc că nu inventase nimeni un DSM)
aveau tot felul de apucături canibale sau zeibale, nici nu ştiu cum să le
cataloghez. (Disfuncţii grave la nivelul anatomiei creierului, spune Adrian
Raine în The Anatomy of Violence, operă pe care am ţinut să o menţionez pentru că se află în majoritatea
topurilor cu cele mai bune cărţi de psihologie sau chiar de non-fiction
publicate în 2013. )
Si, bineînţeles, cartea lui Brooks: http://www.amazon.com/The-Social-Animal-Character-Achievement/dp/0812979370
dar şi cartea lui Dorothz Tennov: http://www.amazon.com/Love-Limerence-Experience-Being/dp/0812862864/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1388523344&sr=1-1&keywords=love+and+limerence
bine, şi recenzia de la Anatomy of violence, doar aşa, să-ţi faci o idee: http://www.nytimes.com/2013/06/23/books/review/the-anatomy-of-violence-by-adrian-raine.html?pagewanted=2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu