Dacă îţi place şi ţie filosofia, probabil te-ai întrebat de multe
ori, ca şi mine, câtă încredere poţi avea în concluziile trase de tot
felul de indivizi din locul călduţ al fotoliului în care îşi desfăşoară
intensele contorsionări cognitive consumatoare de glucoză dar nu şi
stimulatoare de factori neurotrofici eliberaţi în cantitate mai mare atunci
când îţi mişti fundul şi faci, de exemplu, un experiment. Ei bine, unii
filosofi mai activi şi probabil amatori de tot felul de forme de mişcare (Joshua Knobe, de exemplu) au hotărât să-şi dea foc la fotoliu (la propriu, după cum vezi
aici) şi să testeze empiric diversele idei zămislite din adâncurile neurale ale
puţului gândirii lor. Şi aşa s-a născut filosofia
experimentală. Era şi timpul, nu? Interdisciplinaritatea sau comunicarea
continuă între ramurile cunoaşterii mi se pare esenţială mai ales în zilele
noastre, când devine steril să vorbim despre sau să facem filozofie în gol,adi fără să
luăm în calcul descoperirile din neuroştiinţe, sau chiar din genetică, economie
comportamentală, psihologie socială, psihologie cognitivă, psihologie
evoluţionistă şi lista poate continua.
Ce se întâmplă prin filosofia experimentală? Se fac experimente, normal. Şi
ce se testează? Păi uite, îţi dau un exemplu: mai ştii experimentul mental al
lui Nozick, cel cu maşina experienţei?
Ai posibilitatea să intri într-o maşină sofisticată care va transmite
creierului tău senzaţia că duci exact viaţa pe care ţi-ai dori să o trăieşti,
numai că nu ar fi nimic real; o simulare, însă tu nu vei şti, vei crede că
minunatele întâmplări generate de respectiva maşinărie au loc aievea şi
vei uita tot ce ai trăit înainte să accepţi acest târg. Ce faci, te bagi?
Majoritatea oamenilor spun nu, ceea
ce l-a făcut pe Nozick să concluzioneze că hedonismul este o filozofie
defectuoasă, pentru că viaţa înseamnă mai mult decât experienţe pozitive şi noi
valorizăm mai degrabă adevărul şi autenticitatea. Ne place, chipurile, să trăim
„în contact cu realitatea” (Nozick,
literal; mă rog, în traducere deloc liberă). Ptii, hai să scuipăm în sân să nu
ne deochem, câtă nobleţe şi înţelepciune ne umflă nouă glanda (cea pineală)!
Nope! Îmi pare rău că îţi stric buna părere pe care o aveai despre tine, dar
datele nu susţin concluzia. Între experienţe plăcute şi realitate nu vei alege
realitatea. Nu adevăr şi autenticitate îţi doreşti (hm), ci o confirmare a
existenţei pe care o trăiai deja, vrei să rămâi în acelaşi status quo cu care te-ai obişnuit,
indiferent că este iluzie sau adevăr. (vezi, dacă ai timp, biasul status-quo-ului şi experimentele derulate de Knetsch )
Hai să vedem ce au răspuns participanţii când cercetătorii au manipulat
variabilele experimental şi au răsturnat scenariul lui Nozick. Să zicem că îţi
bei liniştit cafeaua într-o dimineaţa, aşa cum faci mereu la aceeaşi oră, când
la uşa ta sună cineva. Suspans! Un bărbat cu un aer sobru, respectabil („om
serios”, ce mai!) îţi spune că trebuie să îţi comunice ceva extrem de
important. Îl inviţi înăuntru, îi torni şi lui un pic de cafea şi...asculţi ce
are să-ţi spună. Este membrul unei societăţi de inteligenţă artificială şi acum
trei ani a făcut o greşeală pe care încearcă prin această vizită să o repare.
Ai fost introdus în locul altcuiva într-o maşină a experienţei creată de nişte neuroscientists
ţicniţi şi toate experienţele şi amintirile pe care le ai în prezent sunt
rezultatul unui program de simulare pe calculator. Nimic nu e real. Soţia pe
care o iubeşti atât de mult? Un avatar! Aia mică? Alt avatar! Profesia ta? O
ficţiune. Ca într-un joc pe calculator. Însă ai posibilitatea acum să alegi.
Dacă vrei, domnul Smith te poate deconecta de la maşina experienţei şi vei
„reveni” la viaţa ta reală, aşa cum era înainte să ajungi pe mâna
cercetătorului care a făcut greşeala respectivă. Din păcate, domnul Smith nu
îţi spune şi cum anume era viaţa ta înainte, doar că era total diferită şi
acolo nu te vei mai întâlni cu persoanele şi situaţiile din prezentul iluzoriu,
creat de maşina experienţei. Poţi însă decide să rămâi în maşinărie şi să
trăieşti bine mersi ca şi până acum, în plus vei uita fiecare moment al
întâlnirii cu bine-intenţionatul domn Smith. (Singura problemă e că va trebui
să pui din nou de cafea, pentru că, desigur, vei uita şi că deja ai băut-o)
Deci, ce faci?
Poate eşti curios ce au ales participanţii la experimentul „pus la cale” de
Felipe de Brigard şi descris într-un articol din 2010 intitulat, sugestiv, „If you like it, does it matter if it’s real?”. În condiţia pe care ţi-am prezentat-o (au mai fost două, în care
primeau informaţii şi despre ce erau în viaţa reală: deţinuţi într-o închisoare
sau milionari în Monte Carol- citeşte singur ca să vezi rezultatele fiecărei
„manipulări” experimentale), 59% dintre
subiecţi nu au vrut să se deconecteze. Au ales, aşadar, iluzia în care erau deja scufundaţi. So much for humans’ quest for truth. Au
refuzat să iasă din maşina experienţei şi să revină la existenţa lor reală.
Avem impresia, adică ne place să credem că valorizăm adevărul şi realitatea.
Astfel de experimente ne arată însă că, mai mult decât ceea ce este adevărat
sau real, preţuim ceea ce avem (avem, credem, simţim, trăim, experimentăm)
deja. De ce? Pentru că ne-am ataşat de ele. Am investit în credinţele pe care
ni le-am format, în oamenii semnificativi, în cariera aleasă, până şi în
banalele obiecte ce ne umplu casa, şifonierul şi sertarele; motiv pentru care
nu ne este deloc uşor să renunţăm la ele, uneori nici măcar atunci când aflăm,
fără putinţă de tăgadă, că ele sunt doar iluzii, că nu au existat niciodată
decât ca impulsuri nervoase generate de un program de calculator. (Experimentul lui de Brigard este descris, adică desenat chiar, aici: http://www.youtube.com/watch?v=EVoZCOVzdaU)
Sigur, acesta este un experiment mental cu care nu te vei întâlni, în
forma asta, de-a lungul vieţii tale. Însă vei avea o mulţime de „ciocniri” cu
mulţi domni Smith metaforici care te vor pune în faţa unor alegeri similare. De
multe ori nici nu vei fi conştient, „alegând” să negi până şi existenţa acestor
provocări şi rămânând conectat la „experienţa ta”, graţie unor gândaci cerebrali de diverse specii: bias de
confirmare, efectul sunk-cost, aversiunea faţă de pierdere, endowment effect,
biasul status quo-ului etc. Dacă ai crezut până la 14-15 ani într-o forţă
superioară ce are grijă de univers şi de tine îţi va fi greu să accepti
dovezile împotriva călduţei şi confortabilei tale rutine mentale, mai ales că,
hai să fim serioşi, nu ai foarte multe de pus în schimb. Dacă toată viaţa ta ai
trăit cu gândul că soţia ta ţi-a fost fidelă, probabil că pe patul de moarte ai
prefera să nu afli că de fapt te-a înşelat de câteva ori şi ţi-ai dori doar să
mori liniştit fără aceste informaţii ce oricum nu-ţi mai servesc acum, în al
doişpelea ceas, la nimic (dar mai ştii, poate chiar şi atunci mai tragi de timp
fie pentru o mică reglare de conturi înainte să-ţi dai duhul fie pentru
hotărârea de a o ierta, dar ai cel puţin consolarea că ai acţionat în deplină
cunoştinţă de cauză şi în acord cu realitatea- nu e totuna pentru tine dacă
te-a înşelat sau nu, iar de susţii contrariul, că nu contează, ipoteza mea este
că ai iubit o idee şi nu o persoană în carne şi oase- voi reveni, pe larg,
într-un articol separat).
Mai mult sau mai puţin conştient (în funcţie de „abilităţile” tale de
self-deception, escapism şi negare), alegi foarte des să te conectezi sau să te
deconectezi de la „maşina experienţei”. Este adevărat şi că există limitări
intrinseci condiţiei umane şi că nu ai acces la o cunoaştere absolută şi
obiectivă a realităţii. Însă există, să-i spunem aşa, „o marjă de realitate”, o
plajă suficient de extinsă în care tu să te poţi mişca şi să faci alegeri. Pe
această plajă poţi vedea un cort în care, dacă te hotărăşti să arunci o
privire, o vei găsi poate pe soţie cu un alt bărbat; tot pe această plajă poţi
vedea cortul şi totuşi să alegi să nu te uiţi ce este înăuntru. Ca să păstrăm
metafora maşinii, este ca şi cum conduci un autoturism (viaţa ta?) ghidându-te
după un GPS interior sau după nişte hărţi care nu au mai fost actualizate de
ani buni pentru ca ele să coincidă cu teritoriul în care te afli. Tu mergi acum
pe un drum închis, te îndrepţi spre o fundătură sau pur şi simplu înaintezi pe
un drum gol, sterp, în timp ce îţi imaginezi că eşti pe autostrada care te
scoate la mare. Şi mergi. Şi mai vezi nişte gropi care în mod normal nu ar avea
ce căuta acolo. Dar mergi înainte. Şi mai dai ba de o groapă, ba de nişte
animale sălbatice nespecifice zonei de câmpie în care îţi imaginezi tu că te
afli. Nu-i nimic, mergi în continuare, tot înainte, mai ales că după câteva mii
de kilometri, mii de lei investiţi în benzină, atâtea ore petrecute pe drum şi
zeci de vise despre cum va fi la mare, chiar nu îţi vine deloc să recunoşti că
te afli pe un drum greşit. Dar acum, întreb şi eu...cum faci? Nu te mai uiţi
deloc pe geam ca să reduci disonanţa cognitivă creată de un peisaj (un
teritoriu) complet diferit de imaginea ta mentală (harta)? Nici în oglindă, nu?
Eşti în maşina experienţei şi ai în fiecare moment de ales între a conduce
mai departe şi a trage pe dreapta pentru a-ţi reactualiza hărţile, chiar cu
preţul de a constata că trebuie să te întorci sau că marea este departe şi este
imposibil, pe această rută cel puţin, să mai ajungi la ea. (Şi nici ea nu va
veni spre tine, doamne fereşte de un tzunami). Deşi dezamăgit, eşti ceva mai conştient
şi mai atent la drum, în plus poţi privi din nou pe geam şi în oglindă, ba
chiar poţi vedea şi alţi călători, aşa cum sunt ei (sau cât mai aproape de cum
sunt ei) şi îi poţi întreba încotro se îndreaptă, acceptând (şi crezând)
răspunsul ce îţi este oferit.
Dacă eşti însă ca majoritatea respondenţilor lui de Brigard, nu vei trage
pe dreapta să confrunţi hărţile tale cu drumul şi vei conduce în continuare,
„spre mare”. Este de înţeles, dar mai există o mică problemă. În experimentul
răsturnat al maşinii lui Nozick, domnul Smith îţi oferea posibilitatea să alegi
să trăieşti mai departe experienţe iluzorii şi să uiţi totodată momentul alegerii şi întâlnirea cu el. În viaţa de
zi cu zi foarte rar se întâmplă aşa ceva, să uiţi complet o experienţă
neplăcută (chiar şi în şocul post-traumatic efectul este mai degrabă invers,
retrăieşti faptele, cu încetinitorul chiar, le repeţi mental şi emoţional fără
să te poţi împiedica). În mod normal, dacă optezi pentru a trăi totuşi în
iluzie, o parte din tine va şti asta mereu şi o mare cantitate din energia ta
va fi canalizată spre operaţiile de escamotare, de ascundere, de ignorare activă a
adevărului. (atunci când a închide ochii şi a te chinui să nu vezi că eşti
înşelat devine mai epuizant decât a recunoaşte evidenţa, oricât de dureroasă).
Alte scopuri, poate mai valoroase, vor avea astfel de suferit. Pe de altă
parte, mai ştiu şi că mintea umană are nenumărate şi ingenioase modalităţi (un
fel de self-deception toolkit) prin
care întâlnirile cu domnii Smith să fie în cele din urmă reconfigurate,
ignorate, „resemnificate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu