Eşti in vizită la socri, cu soţia. Ştiu, te strâmbi acum, vezi cum îţi
induci singur (embodied cognition,
propria grimasă este cauza tristeţei tale)
o stare psihică proastă, negativă? Ce vrei, vin sărbătorile, trebuie să dai o
fugă, mai ales că sunteţi căsătoriţi de puţin timp şi părinţii ei se plâng
vecinilor că te-au văzut doar de trei ori şi abia dacă ştiu pe mâna cui şi-au dat
fata. Sunteţi deci la Ploieşti la ei acasă, e duminică după prânz, jucaţi poker
sau remi şi comentaţi ultimele declaraţii ale lui Băse când…
Tata socru: V-ar plăcea să mergem la Sinaia să mâncăm acolo? Nu prea-mi mai
merge însă încălzirea la maşină, să ştiţi!
Soţia: Daa...ar fi super! Mergem la Taverna Sîrbului, au cel mai bun vin
acolo.
Mama-soacra: Mergem, cum să nu?
Tu (nu ai nici un chef, dar…): Păi haideţi! De acord!
Şi duşi aţi fost. Frig în maşină de nu ştiai pe unde să-ţi mai încălzeşti
mâinile (pe sub hainele soţiei) fără să te vadă socrii, în restaurant fum cât
cuprinde, mâncarea vine după o oră, rece şi băltind în ulei, nota de plată sare
de 500 de lei (iar a exagerat ea cu vinul ăla!!), la întoarcere ditamai
aglomeraţia, ajungeţi într-un final acasă, frustraţi, beţi (doar unii, adică
doar ea) şi ce mai! un car de draci. Nimeni nu spune o vorba, până când soţia,
ceva mai dezgheţată şi la propriu şi la figurat, sparge tăcerea mormântală:
- Măi oameni buni, pentru ce m-aţi târât pe mine la dracu-n praznic pe
geru-ăsta când puteam să beau şi-acasă?
Mama soacră, ignorând limbajul fiicei sale, la care a devenit imună (da, la
fii-sa, cu limbaj cu tot): Sinceră să fiu, eu aş fi preferat să rămânem aici.
Chiar m-am simţit prost că aţi vrut la restaurant când eu gătesc de trei zile
ştiind că veniţi. M-am gândit că nu v-a plăcut mâncarea mea şi am zis hai să
mergem ca să vă fie vouă bine.
Tata socru: Eu am propus să mergem pentru că mi s-a părut că vă cam
plictiseaţi şi am vrut să vă simţiţi bine, să nu vă ţin doar în casă, ce ştiu
eu, poate la Bucureşti ieşiţi des. Cât despre mine, normal că nu aş fi mers
nicăieri, Sinaia îmi trebuia mie?
Tu, excedat, siderat, scos din toţi pepenii şi din toate ţâţânile: Eu nici atât nu
am vrut să merg. Aşa ceva nu se poate! Să nu-mi spuneţi că noi, patru oameni în
toată firea şi toţi într-o stare de conştiinţă încă nemodificată la acel moment
ne-am urcat în maşină ca să mergem undeva unde nici unul dintre noi nu îşi
dorea să ajungă??! Ce a fost în capul nostru? Cum am ajuns într-o situaţie atât
de penibilă şi de ingrată?
Hai că îţi spun eu cum, ajutată de un nene, Jerry Harvey, care a trecut
printr-o situaţie similară când s-a dus cu familia nu la Sinaia, ci la Abilene,
o localitate din statul Texas. După ce s-a întors a meditat un pic la cele
întâmplate, fiind profesor şi cercetător cu doctorat în psihologie, apoi a
scris o carte (şi câteva articole) despre ceea ce a numit el paradoxul Abilene: o situaţie în care
acţiunile unui grup sunt în evidentă neconcordanţă cu dorinţele tuturor membrilor, stare ce
conduce de fapt la consecinţe neplăcute, în defavoarea grupului, şi care ar fi putut fi
uşor evitate. Cu alte cuvinte, tot familionul s-a trambalat la Abilene sau la Sinaia
în condiţiile în care nimeni nu îşi
dorea asta cu adevărat, pentru că fiecare a presupus că ceilalţi erau de
acord şi tuturor le-a fost jenă să-şi spună adevărata părere. Crezând că
acţionează în interesul majorităţii, membrii grupului au luat o decizie care,
paradoxal, s-a dovedit a fi tocmai în dezavantajul colectivului şi contrară
opiniei fiecărei persoane luate separat.
Harvey a studiat paradoxul aplicat mai ales în domeniul psihologiei
organizaţionale. Gândeşte-te ce consecinţe dezastruoase ar avea votarea, în
consiliul director al unei companii, a unui proiect despre care toţi ştiu că nu
va funcţiona şi că poate produce pierderi financiare uriaşe, dar pe care nimeni
nu îndrăzneşte să îl combată de teamă că ar intra în conflict (imaginar) cu
restul board-ului. Paradoxul Abilene riscă să apără însă oriunde avem un grup,
la orice scală, fie că vorbim de guvernul unei ţări sau de cei doi parteneri ai
unui cuplu. Doi oameni pot ajunge să se căsătorească fără ca vreunul să îşi
dorească cu adevărat, presupunând de exemplu (şi înşelându-se) că celălalt este
foarte entuziasmat şi nu ar suporta o amânare sau un alt tip de relaţie.
Invers, ei se pot şi despărţi, culmea! fiind ultimul lucru pe care şi l-ar
dori: ea interpretează diverse gesturi ale partenerului ca un semn de
respingere şi de detaşare sau indireferenţă şi, pe principiul „mai bine mă despart eu de el azi
decât să îmi dea el papucii mâine”, îi propune acestuia să înceteze relaţia;
el, surprins şi rănit de această iniţiativă, se refugiază în orgoliu şi se
declară de acord, spunând ceva de genul „perfect, asta îmi doream şi eu”.
Cauzele paradoxului, identificate de Harvey, au o pronunţată tentă
existenţialistă – acesta fiind şi factorul definitoriu ce m-a făcut să citesc
cap-coadă un articol ce părea a fi axat preponderent pe psihologia
organizaţională. Ele sunt următoarele: anxietatea
de a acţiona, derularea în imaginaţie a unor scenarii negative, anxietatea
de separare, teama de risc şi transformarea incertitudinii în certitudine.
Îţi este frică. Frică să spui ce
gândeşti cu adevărat deoarece îţi imaginezi că ceilalţi sunt de o altă părere.
Îţi închipui de asemenea că le faci un bine, că îi menajezi sau că renunţi la
ideile şi dorinţele tale pentru binele comun. Dar nu ştiu cât o faci pentru ei
sau pentru tine. Eşti atât de sigur că ceilalţi nu ar fi capabili să se confrunte cu o părere opusă? Păi asta
este doar o formă subtilă de desconsiderare, câtă vreme nu îi creditezi cu
încrederea că vor suporta şi chiar vor încuraja şi apre dezvăluirile tale oneste. De
fapt, în spatele grijii tale faţă de ei, se află o altă frică: cea de separare,
de singurătate, de ostracizare. Ţi-e teamă să spui ce gândeşti pentru că rişti
să fii respins şi exclus din grup, aşa că ajungi să întreţii, alături de toţi
ceilalţi, o ficţiune sau o iluzie colectivă care vă menţine în zona de confort
a unor relaţii sociale de suprafaţă, în care autenticitatea este învinsă de
căutarea cu orice preţ a siguranţei. O siguranţă falsă şi artificială, fie şi
numai pentru că viaţa însăşi este fragilă şi plină de incertitudine. Certitudinea nu există. Dar tu o poţi, desigur,
căuta cu lumânarea, inventa şi vâna în detrimentul sincerităţii, apropierii
sau intimităţii reale. Să trăieşti autentic înseamnă să îţi asumi riscuri. Fără asta nu se poate. Practic, orice acţiune iniţiezi, ştii că există nişte consecinţe şi că ele pot fi
plăcute, neplăcute sau amestecate. Să acţionezi în acord cu propriile
convingeri şi cu un accent mai mic pe consecinţe este unul dintre cele mai
riscante şi mai chinuitoare lucruri pe cale le poţi face, mai ales când eşti
aproape sigur că vei fi judecat şi respins. Pe de altă parte este poate şi cel
mai împlinitor şi minunat sentiment pe care îl vei încerca, odată teama învinsă
sau măcar ţinută sub control. Pentru că atunci când ai acceptat riscul şi
provocarea vei trăi în continuare cu senzaţia că, indiferent ce s-a întâmplat
şi ce reacţii negative au avut cei din jur, tu ai făcut ceea ce ai simţit că
era corect şi onest să faci. În schimb, când îţi negi, ascunzi sau reţii
opiniile din teama de a stârni furia sau supărarea altora nu vei fi cu adevărat
împăcat cu tine însuţi, undeva vei şti mereu că ţi-ai trădat opiniile,
principiile sau valorile pentru a face parte dintr-un grup şi aproape sigur din acel
moment nici nu te vei mai simţi la fel de bine în grupul respectiv. Riscuri
există la fiecare pas. Nici măcar nu le poţi anticipa sau evalua în mod corect.
Riscul perceput de tine, subiectiv, rar exprimă probabilitatea reală ca un
anumit eveniment să se întâmple. Ai propria grilă prin care priveşti lumea. Iţi
imaginezi diverse lucruri, faci scenarii, proiectezi, de multe ori nici măcar
nu mai verifici presupunerile pe care le iei drept certitudini. Devii de
exemplu convins că ceilalţi nu te vor accepta decât dacă eşti într-un anumit
fel şi îţi este atât de frică să rişti a fi neacceptat încât nici nu îţi vei
pune problema să verifici credinţa ta, întrucât asta ar putea atrage după sine
tocmai consecinţele acelea, atât de temute. Ai devenit prizonierul unui cerc vicios în
care nu te simţi atât de bine precum vrei să pari, dar în care continui să te
învârţi pentru că eviţi să te gândeşti, te porţi ca şi cum totul ar merge
strună pentru că nu vrei să te confrunţi cu posibilitatea unui rău pe care îl
consideri mai mare. Eşti prizonier în fricile tale, în scenariile negative pe
care ţi le-ai creat, în credinţele pe care eşti prea îngrozit să le supui
testului realităţii. Iar scenariile astea se pot dovedi complez false, departe de adevăr, aşa cum am văzut în paradoxul Abilene. Nimeni nu a îndrăznit
să spună că nu ar fi o idee bună să plece să mănânce la zeci de kilometri
distanţă de casă. Fiecare şi-a imaginat
că ceilalţi vor să meargă şi că ar respinge o părere contrară. Toţi au minţit crezând că este mai bine aşa. Şi
toţi au descoperit la sfârşit că s-au înşelat şi au provocat o situaţie
nedorită de niciunul dintre ei. Ar fi putut fi atât de uşor evitată! Da, uşor,
cu condiţia ca măcar unul să îndrăznească să spună adevărul. Cu orice preţ. Adică să facă, totuşi, un lucru foarte greu.
Paradoxul Abilene este o extraordinară lecţie despre asumare.
A ceea ce crezi, ce gândeşti, ce îţi doreşti, ce simţi, ce preţuieşti. A ceea ce eşti tu. Asumarea totodată a riscului,
a anxietăţii existenţiale, a incertitudinii inerente vieţii, a provocărilor pe
care ar fi de preferat să le accepţi într-un mod curajos. A fricii. Îţi asumi teama atunci când o
recunoşti, o accepţi, o ştii lângă tine, dar în acelaşi timp nu o laşi să ia
decizii în locul tău. Îţi asumi şi consecinţele,
în sensul mai profund că, orice s-ar întâmpla (şi nu ştii sigur ce se va întâmpla), îţi rămâne totuşi o certitudine, singura pe care o ai în
momentul unei alegeri: că ai ales să
faci ceva ce este în acord cu tine. Şi s-ar putea să fii uneori plăcut
surprins (ca în cazurile de mai sus) să descoperi că nu erai în contradicţie cu
ceilalţi, dimpotrivă, şi că prin gestul riscant de a spune lucrurilor pe nume
ţi-ai salvat grupul de la căderea în prăpastia spre care toată lumea se
îndrepta, paradoxal, cu ochii deschişi şi închişi în acelaşi timp. Alteori
poate nu vei fi acceptat, dar vei avea satisfacţia că ai spus ce-ai gândit şi
vei beneficia în plus de şansa de a te îndrepta spre alţi oameni cu care vei avea mai multe în comun, îţi vei permite să îţi exprimi opinia fără să
fii înlăturat şi vei reuşi astfel să dezvolţi unele relaţii mai profunde şi mai pline de sens.
Pentru a nu ajunge în plin paradox Abilene este necesar şi să înveţi să
comunici mai constructiv, să-ţi exprimi dorinţele, aşteptările şi
convingerile într-o manieră clară, directă, asertivă. Nu eşti obişnuit să faci asta? Nu-i nimic, poţi învăţa,
există metode. Ce metode? Vrei să afli? Ţi-ai dori să ţi le spun? Poate mă
convingi dacă îmi vorbeşti despre această nevoie a ta în modul enunţat mai sus.
Adică fără să fii nici agresiv (Zi măi
odată că îţi trag şi una dacă nu-mi spui), nici pasiv (nu îmi soliciţi
nimic, deşi ai vrea să ştii), nici chiar ambele în acelaşi timp (nu îmi spui
nimic azi, dar mâine mă trezesc cu nişte comentarii ironice pe care iniţial
nici nu voi putea să mi le explic). Lasă, mai bine încheiem subiectul, nu ai tu
nevoie de alte informaţii, ne oprim aici cu dezbaterile. Mai mergem şi noi la o
plimbare? Sinaia, zici?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu