Efectul Knobe

Începusem anul trecut (relax, luna trecută) să-ţi vorbesc despre filosofia experimentală, Joshua Knobe şi ce se întâmplă când unele experimente mentale sunt aduse din imaginaţie direct în laborator pentru a fi supuse testului dur şi nemilos al realităţii. Nici nu terminasem bine de descris maşina experienţei a lui Nozick running havoc, că am intrat şi eu într-una, din fericire într-un mediu sigur, cel al sălii de teatru de la Bulandra. Dacă vrei să ai o înţelegere mai extinsă a conceptelor descrise în acel articol şi, de asemenea, să îţi creezi, în mod activ, un mediu îmbogăţit ce-ţi stimulează diverse zone corticale erogene, ai putea să treci şi tu pe la Izvor, într-o seară când se joacă piesa La grande magia – teatrul, filmul, literatura şi arta de calitate în general activează mai multe arii ale creierului şi facilitează producerea mai multor conexiuni neurale, chiar şi insighturi (aici o recenzie; şi încăuna, dacă eşti din cale afară de pretenţios sau de obsesiv; începutul e greoi şi cam trivial, dar piesa devine mai bună pe parcurs).

Să revenim deci la filosofia experimentată. Din experiment în experiment găsim şi pe-aici noi biasuri şi efecte. Aşa-i că ţi-era dor? Da, pe toate le ai şi tu, mai puţin (dacă eşti un om de sex masculin) unul care, din motive oarecum misterioase, ce sigur nu ţin de o viziune sexistă asupra patologiei psihice, pare a fi specific cromozomului xx, sau cel puţin aşa l-a descris acum aproape 100 de ani un psihiatru francez (bărbat!) care i-a împrumutat şi numele – iar în ultimul timp constat o adevărata epidemie, mai ceva ca pe vremea fiicei celei mai mici a lui Victor Hugo. Dar nu despre acesta vorbesc azi, ci despre efectul Knobe. Şi despre intenţii. Ai următoare situaţie:

Directorul unei multinaţionale vrea să implementeze un nou program, despre care adjunctul îi spune aşa: „Ne va aduce o căruţă de bani, dar este foarte nociv pentru mediul înconjurător.”. Reacţia şefului: „Da, mergem înainte. Nu mă interesează mediul înconjurător, vreau doar cât mai mulţi bani.” Întrebare de baraj: A făcut directorul rău intenţionat mediului? Dacă eşti ca majoritatea respondenţilor, vei spune şi tu DA, gândindu-te că ştia ce consecinţe va avea proiectul şi ar fi putut împiedica daunele create. OK, însă citeşte si următorul scenariu, uşor diferit:

Acelaşi director, aflând de la adjunctul său că proiectul este foarte profitabil şi, incidental, va avea şi consecinţe benefice asupra mediului, afirmă: „Da, mergem înainte. Nu mă interesează mediul înconjurător, vreau doar cât mai mulţi bani.” Ce spui tu de această dată? A făcut directorul un bine intenţionat mediului încuonjurător? Cei mai mulţi oameni au spus NU.

Observi asimetria? Din punct de vedere logic, răspunsul ar fi trebuit să fie identic în ambele situaţii, fie că apreciezi că a existat o intenţie, fie că nu. Directorului nu îi pasă decât de bani şi aprobă acelaşi proiect doar pe criteriul rentabilităţii, indiferent dacă este bun sau rău pentru mediu. Însă tu eşti tentat să judeci diferit problema intenţiei.  Consecinţele asupra mediului sunt tratate în acest context ca efecte secundare: rezultate întâmplătoare, ne-urmărite intenţionat, uneori indiferente, alteori chiar nedorite, dar cumva inevitabile în raport cu scopul vizat, cu acţiunile deliberate.

În alte situaţii (de exemplu un conflict armat) vorbim despre victime colaterale. Să spunem că România este în război cu Rusia şi există o bază militară cheie într-un sat de lângă Bucureşti. Pilotul unui avion de vânătoare rus are ca misiune distrugerea acestui obiectiv prin bombardarea zonei. În afara militarilor, acolo sunt şi vreo zece civili. Mor toţi, deşi pilotul chiar şi-ar fi dorit să poată evita incidentul, în sensul că regretă că prezenţa oamenilor de rând la locul nepotrivit (ghinion). Ce spui, i-a ucis intenţionat? Dacă printre ei s-ar afla soţia sau copiii tăi, ai spune că a făcut-o deliberat sau nu? Ţi-a ucis familia? Dar dacă în ultima clipă ar primi ordin să atace o altă bază, mai ofertantă şi membrii familiei tale ar fi „cruţată”, ai considera oare că le-a salvat viaţa? I-a lăsat intenţionat să trăiască? Nu-i aşa că  răspunsurile sunt tot asimetrice? Nenorocitul care a aruncat bomba e un criminal, pe când cel care a primit alt ordin nu este nicidecum un erou. Ambele reacţii în condiţiile în care ţinta pilotului era doar baza militară, iar în război mizele (şi ordinele) nu mai ţin cont de condiţiile pe timp de pace. Care sunt cauzele acestei asimetrii? Nu sunt pe deplin cunoscute şi încă se „cercetează”; Joshua Knobe oferă câteva posibile explicaţii, poate voi vorbi mai pe larg despre ele în următorul articol. Ca să nu ţi se lungească totuşi urechile, are legătură cu infiltrarea judecăţilor morale (a face bine versus a face rău) în domenii factuale din afara sferei directe a moralităţii, cum ar fi evaluarea obiectivă a situaţiei şi stabilirea intenţionalităţii (confunzi A făcut-o expres? cu A făcut ceva corect din punct de vedere moral).

Tu, fiind om, nu reuşeşti să separi prea uşor faptele de (pre)judecăţi morale şi de emoţii (cum, chiar familia ta?). O acţiune cu repercusiuni asupra ta sau celor dragi ţie va fi percepută drept oribilă, nedreaptă, mârşavă. Şi categoric intenţionată. Chiar şi când eşti doar o victimă colaterală. Sau un side effect. Sau pur şi simplu celălalt a făcut o greşeală, nici măcar atât de dramatică ca în exemplul de mai sus cu bombele. Ce mai spune asta despre natura umană? Că ne luăm foarte tare în serios? Că interpretăm chiar şi atunci când nu este cazul? Că luăm personal tot ce se întâmplă în jur? Că tot universul trebuie să se învârtă în jurul nostru? Că avem un sentiment de îndreptăţire (entitlement) ce ne face să credem că acest univers şi oamenii care-l populează se sinchisesc de prezenţa noastră, mai ales, aşa cum am văzut, atunci când ne cauzează, indirect, diverse neplăceri? De parcă ar avea datoria să ne menajeze.

Te-ai enervat vreodată pe vreme pentru că „fir-ar ea a naibii de ploaie, tocmai acum a început, când trebuie să plec eu în oraş?”. Dar pe un copil care „plânge ca să mă scoată pe mine din minţi!”? De câte ori nu ai interpretat drept ostil la adresa sa un cuvânt mai răstit al cuiva care era nervos din cu totul alte motive? Şi ai rezolvat ceva enervându-te sau atribuind intenţii? Aş paria că nu, dimpotrivă, tare mi-ar fi plăcut să îţi pot măsura cortizolul înainte şi după. Şi tensiunea. Răspunsul tău automat, de tipul fight-or-flight, are şi niscaiva raţiuni evoluţioniste la origini. În pădure era adaptativ să atribui ursului tot felul de intenţii agresive, iar ulterior ai întărit aceste mecanisme în ciuda mediului mai sigur în care trăieşti, ba chiar le-ai ultra-generalizat din când în când, generând şi motivaţii sofisticate (câinele acela vrea să mă muşte pentru că nu mă place sau simte că mi-e teamă de el- hm, la ce frică îmi era mie de câini, ar fi trebuit să mă muşte până acum sute). Însă nu crezi că ai trăi şi tu mai relaxat dacă nu ai mai face greşeala de a atribui intenţii elaborate unor entităţi care fie nu prea există (zei, spirite, energii), fie prin natura lor (inerent sau congenital) nu sunt oricum în stare de aşa ceva? Ce entităţi? Păi lucruri, animale şi, de multe ori…oameni.

Te-am pus şi pe tine pe gânduri? Nu asta am intenţionat. Dar ia stai…pe ale cui gânduri? ale tale? ale mele? ale altcuiva? (Am împrumutat această expresie de la domnul Aurel Niţă, un profesor universitar cu vreo două doctorate pe care s-a întâmplat să îl ascult într-un loc în care mă desfăşor…pardon, îmi desfăşor diverse activităţi despre care nu pot să vorbesc - uite-l aici, poate pică bine tema după sărbători; sau era mai util înainte?: http://www.youtube.com/watch?v=sK3Tr1a9tfA )