Amor fati

Aceasta este un fel de continuare a articolului precedent, o dezvoltare a (pen)ultimului său paragraf sau o tentativă disperată de a-mi goli mintea, externalizând pe hârtie made of pixels ideile prevalente (sau dominante? vezi cursul de clinică!) ce nu mă lasă să acced la o stare de meditaţie profundă- îmi plac stările modificate de conştiinţă şi pentru a le obţine mă raportez la o atitudine filosofică plină de înţelepciune pragmatică- cea a lui Machiavelli.

Am nişte curiozităţi animalice inspirate de (barba lui) Robert Sapolsky. Cum procedezi să-i suceşti gâtul unei bufniţe? Ups, nu, asta mi-a fost inspirată de discuţiile cu altcineva, fără barbă. De ce zebrele nu fac ulcer? Este şi titlul cărţii scrise de psihologul nostru, ce-şi petrece timpul ba prin amfiteatrele universităţilor americane, contemplând studente, ba prin savanele africane, contemplând zebre sau maimuţe cu fundul roşu şi gol (roşu că aşa sunt ele, nu că le plesneşte Robert!). Din când în când le măsoară şi parametrii fiziologici indicatori ai stresului (provocat, în scopuri nobile, de el). Ce a observat? Că maimuţele sunt mai stresate decât zebrele de exemplu. De ce? Din cauza constrângerilor sociale ale grupului. Primatele au, în grade diferite, pronunţate abilităţi sociale selectate de evoluţie, care ating apogeul la Homo Sapiens. Este de multe ori un lucru bun. Dar şi rău. Poziţia în ierarhia socială a grupului (de maimuţe sau de oameni) corelează puternic cu nivelul stresului. Care sunt cei mai stresaţi şi mai predispuşi la probleme de sănătate? Cei aflaţi pe o poziţie inferioară, care sunt futuţi de o grămadă (ordonată?) de şefi la cap (şi uneori nu doar la cap, deşi capul este preferat de unii oameni aflaţi în poziţie de putere, cum ar fi un celebru fost preşedinte al Americii, animal bicefal şi el ca toţi bărbaţii, mai puţin eunucii).

Grupul social este de multe ori o sursă de stres. L’Enfer, c’est les autres. (Da, Seligman, Sartre avea dreptate, chiar dacă relaţiile cu ceilalţi sunt, după capul tău, o sursă de flourish; bine, tu te gândeai la relaţiile sociale bune. Dar eu vorbesc acum despre cele proaste!). De ce însă relaţiile cu ceilalţi reprezintă un stres doar pentru unele animale? Oamenii în special sunt deosebiţi de abili la acest sport dătător de palpitaţii şi hipertensiune. Ce faci tu în plus faţă de zebre ca să ajungi la asemenea performanţe măsurate în oscilaţiile unei electrocardiograme? Te îngrijorezi. Zebra este stresată cinci minute, tu eşi anxios zile întregi, ba chiar te identifici cu acesastă anxietate până devine un fel de a fi, o trăsătură de personalitate. De ce? (Şi) pentru că eşti înzestrat (am evitat termenul dotat) cu imaginaţie. Imaginaţie înseamnă că îţi poţi planifica viitorul. Înseamnă totodată că ştii şi că într-o zi vei muri (dar nu-ţi place să stai să te gândeşti la asta, nu?). Sau că poţi face tot felul de scenarii catastrofice despre ce îţi va aduce ziua de mâine, scene pline de o fantezie debordantă, dar care nu-ţi servesc la nimic decât dacă găseşti un contract la Hollywood. Pe lângă imaginaţie, mai ai ceva ce zebra nu are. Teoria minţii. Zebra mascul nu este stresată pentru că nu stă prea mult să îşi imagineze oare ce gândeşte de fapt zebra femelă care îl excită. Tu însă îţi imaginezi. Te întrebi ce crede despre tine tipa aia din biroul alăturat care te excită. Uneori te gândeşti chiar ce crede ea că gândeşti tu sau, mai departe, crezi că ea se preface şi că te lasă să crezi că nu şi-a dat seama că te excită- un nivel de intenţionalitate mai înalt (de obicei ajungi pe la 5). Ce-am spus, intenţionalitate cumva? Păi despre intenţii vorbeam şi data trecută, mai precis despre atribuirea lor diverselor entităţi din mediul înconjurător, atribuire uneori eronată şi de foarte multe ori superfluă, deloc utilă, chiar contraproductivă (a se citi generatoare de stres psihologic). Zebra fuge când vede tigrul alergând spre ea, iar organismul ei răspunde la stres câtă vreme stresorul se află acolo, pe urmele ei; dar atât!! Reacţia sa este motivată de un comportament direct observabil, concret, deloc echivoc. După ce scapă (dacă scapă) se relaxează, organismul revine la parametrii normali şi în nici un caz nu se mai gândeşte unde o fi tigrul şi dacă nu cumva plănuieşte un nou atac. Tu însă ce faci? Tu devii stresat la stimuli de multe ori imaginari, reamintiţi, iar stresul persistă mult după ce sursa nu mai există în raza ta vizuală. Te-ai gândit vreodată oare cât timp pierzi şi cât te stresezi întrebându-te ce o fi în capul persoanelor din jur, mai ales dacă sunt oameni apropiaţi, de ale căror emoţii, păreri şi intenţii îţi pasă (îţi pasă, prin urmare îţi faci şi griji)? Adesea grijile tale sunt nejustificate: observi că prietenul tău cel mai bun e încruntat şi presupui că este supărat pe tine, că l-ai deranjat cu ceva fără să îţi dai seama, treci în revistă toată discuţia încercând să găseşti un motiv şi în cele din urmă eşti şi tu trist, suspicios, poate chiar iritat, ca mai târziu să descoperi că era încruntat din cauza unei convorbiri telefonice cu soţia. Şi ştii ceva? Chiar dacă l-ai „citit” bine, stresul tău este, în mare măsură, tot nejustificat. Nu poţi controla starea de spirit, emoţiile, atitudinile sau judecăţile celor din jur. Acelaşi comportament de-al tău poate declanşa reacţii sau evaluări complet diferite în rândul cunoştinţelor tale. Dacă îţi laşi barbă (self-priming, de la Sapolsky mi se...trage) vor fi atât persoane dezgustate de alegerea ta cât şi persoane încântate, poate chiar excitate (priming de la zebre hihi). Desigur, poate vrei să fii pe placul unei anumite persoane despre care ştii sigur că îi plac masculii (primatele) cu barbă şi ţi-o laşi să crească (barba!), aşteptându-te că automat te va şi plăcea. S-ar putea să ai surprize, oamenii nu sunt chiar atât de stabili în preferinţe, iar uneori doar li se pare că le place sau că îsi doresc un anumit lucru (miswanting). Este foarte posibil să nu te placă deloc când apari cu barbă, deci te-ai stresat degeaba cu ceva ce nu poţi controla, adică anticipând reacţiile ei (de multe ori viscerale) la vederea ta. (Nu cumva acum stai şi te gândeşti dacă mie îmi plac bărbaţii nebărbieriţi? Ştiam eu...stai! poate doar mi-am imaginat că eşti curios ce fel de bărbaţi îmi plac, când ţie de fapt ţi se fâlfâie...dar ce ţi se fâlfâie? de barba de mai jos ce spui?)

Ţara arde, babele se piaptănă,nu? Păi nu mai bine aşa decât să se tulbure inutil? Nu eşti obligat să trăieşti sub stres.  Există alternative. O viaţă trăită fără a fi mereu sub presiunea părerii celorlalţi. Hai să găsim nişte antonime pentru stres. Cum eşti tu când nu eşti stresat? Nu, nu ţi se fâlfâie, „indiferent” (sau „nesimţit”) nu este deloc opusul lui stresat. Aş spune că eşti relaxat, liniştit, împăcat, încrezător chiar, lipsit de emoţii negative şi mai deschis spre experimentarea bucuriei. Simţi linişte, pace, serenitate. Îţi doreşti linişte? Crezi că este mai de preferat să fii relaxat sau stresat? Dacă eşti ca majoritatea, vei spune că da, fireşte că valorizezi liniştea şi pacea interioară. Atunci propune-ţi în mod conştient să elimini stresul. Intenţionat nu am spus sursele de stres, pentru că oameni pe care nu îi placi şi care nu te plac vor exista mereu în preajmă, contează însă mai mult cum te raportezi tu la ei şi cât te laşi afectat de părerile şi comportamentele lor. Poţi, bineînţeles, chiar este o idee excelentă să fii mai selectiv când îţi alegi cercul (vicios) de prieteni în care te învârţi şi să ai curajul de a refuza compania celor care te enervează, cu care eşti incompatibil (pe altă lungime de undă delta), care au o influenţă nefastă asupra ta, care nu contribuie cu nimic la dezvoltarea ta şi nici măcar ei nu se dezvoltă ca urmare a relaţiei cu tine sau care pur şi simplu te plictisesc şi irită prin simpla lor prezenţă. Cu toate acestea, în fiecare zi vei fi expus unor situaţii în care nu poţi evita potenţiale conflicte de interes sau divergenţele de opinii cu alte persoane. Este posibil să fii rănit, dezamăgit, tratat cu dispreţ, nedreptăţit, ignorat sau insultat. Insă relaţia acţiune-reacţie nu trebuie să fie aşa de automată precum observ că este. Cineva iniţiază un gest. Te jigneşte (te face tâmpit, cretin, măgar, porc, imbecil sau mai ştiu eu cum). Tu te simţi jignit şi furios, trist, indignat, revoltat, depinde. Tu te simţi!! Tu te laşi afectat de insultă, tu reacţionezu la ea, tu o iei în serios, tu îţi schimbi starea de spirit. Cu ce te ajută? Cu nimic, normal. Dar nu te poţi abţine, aşa-i? Nu te poţi abţine să nu simţi furie. Greşit! Poţi să nu simţi furie, sau cel puţin să nu o laşi să se amplifice. E adevărat că prima reacţie asta va fi, dar poţi să te opreşti şi să îţi înăbuşi furia din faşă, devenind conştient de cât de inutilă şi de absurdă este ea şi schimbându-ţi în mod activ, deliberat, schemele mentale automate şi foarte înguste, limitate, cu care operezi când te enervezi. La început ai nevoie de disciplină, atenţie, eforturi mari, multă voinţă şi autoncontrol. Treptat însă, antrenându-ţi inhibarea reacţiilor impulsive, vei observa că nu te vei mai enerva de la bun început, îţi va intra în obicei să nu te mai laşi influenţat de insultele altora şi vei deveni aproape imperturbabil (Albert Ellis, remember?), netulburat nici de insulte, dar nici de laude sau alte semne de apreciere.

Cum ai putea reacţiona altfel decât prin furie, eventual şi agresivitate (nu neapărat fizică) la o insultă? Există câteva tehnici şi principii pe care le-am descoperit de curând (dar pe care deja le aplicam, unele, fără să ştiu de unde provin) într-o carte despre...stoicism (nu râde! sau n-ai decât să râzi, cui crezi că-i pasă? nu e prima sau singura mea alegere în materie de poziţii (hm) filosofice din care să priveşti viaţa şi lumea, mi se pare în acelaşi timp curajoasă şi laşă, dar culeg şi eu din fiecare ce mă coafeză şi ce mi se potriveşte, în funcţie de context, scop, interes şi alţi factori inconştienţi...glumesc!). Să zicem că tocmai ţi-am spus că eşti un fraier. Deja simţi un puseu de căldură sau fiori reci? Te pregăteşti să ripostezi, dacă nu fizic măcar verbal, cu altă insultă sau măcar o remarcă acidă. Opreşte-te şi ia o pauză de gândire! Priveşte situaţia din mai multe unghiuri. Ce am vrut să spun? Am avut dreptate? În cazul de faţă poate că nu, a fost doar un atac la persoană. Dar dacă eu ţi-aş spune „a fost un gest meschin să-i dai un picior câinelui şefului tău pe care îl urăşti, animalul lui nu avea nicio vină”? În acest caz „insulta” este mai degrabă o critică constructivă iar tu, dacă ai ceva înţelepciune, vei reuşi să treci peste furie, să înţelegi corect mesajul meu şi, eventual, data viitoare să îţi corectezi comportamentul şi să nu mai apelezi la mecanismul de apărare numit deplasare, deci să-i dai un picior (un şut în fund) şefului şi nu câinelui (iar glumesc, da? vreau să fii convins că glumesc!). După ce ai stabilit dacă am avut sau nu dreptate când te-am insultat, îţi vei pune întrebarea dacă te poţi baza evaluarea mea. Poate sunt retadată, deci incapabilă să apreciez corect ceea ce ai făcut tu. Nu e absurd să te enervezi pe mine că am un IQ de 60? Nu este un lucru care se poate schimba, iar furia ta s-ar putea să fie un semn că nici tu nu eşti prea departe de mine câtă vreme ai aşteptări nerealiste, în vădit dezacord cu realitatea.(Ai auzit proverbul japonez Ki ni yotte uo o motomuâ?) Sau poate am un EQ (inteligenţă emoţională) de toată jena şi nu îmi dau seama că risc să te rănesc dacă te fac fraier (vorba vine, nu poţi face pe cineva fraier by pure magic of words; or can you?). Ce spui, inteligenţa emoţională poate fi dezvoltată? Sigur că da, dar nu despre asta e vorba. În acest moment, în care te-am jignit, atâta m-a dus pe mine capul, iar faptul e deja consumat, sunt la un nivel foarte jos al intelgenţei emoţionale. Este iraţional să te enervezi, adică să îţi produci singur emoţii negative. La fel de iraţional ca a te enerva pentru că plouă sau pentru că alegerile prezindenţiale au fost câştigate de un candidat pe care nu îl suporţi. Ce au toate acestea în comun, inteligenţa mea, ploaia şi rezultatul alegerilor? Ceva foarte simplu: nu le poţi controla! Poate pe viitor vei găsi metode (oculte) să opreşti ploaia, să îmi creşti mie barba (pardon, EQ-ul) sau să convingi populaţia să voteze cu cine vrei tu, dar momentan nu poţi şi cu atât mai puţin poţi schimba ceea ce deja s-a întâmplat (insulta mea, ploaia, votul).

Epictet spunea că cea mai bună cale de a obţine ceea ce îţi doreşti este să îţi doreşti mai puţine lucruri şi, mai ales, să îţi doreşti preponderent acele lucruri pe care ştii sigur că le poţi obţine. În loc să îţi propui, prosteşte, să schimbi lumea, propune-ţi să te schimbi pe tine şi dorinţele tale, astfel încât să nu îţi mai doreşti ca eu să nu te mai insult sau ca afară să nu mai plouă. Da, dorinţa ta să nu mai plouă este prostească (te-ai enervat? hihi). Concentrează-te aşadar nu pe ploaie, ci pe dorinţa ta să se oprească ploaia. Vei scăpa de multe emoţii negative doar atunci când vei înceta să îţi doreşti lucruri pe care nu le poţi influenţa şi când nu le vei mai da voie să te influenţeze, în mod ironic (one way street), ele pe tine. Nu ai control asupra ploii, dar ai un oarecare control asupra dorinţelor tale, iar acesta, dacă este exersat, se va automatiza la un moment dat atât de mult încât într-o bună zi cu ploaie vei fi surprins că nici măcar nu îţi mai trece prin cap că ţi-ar plăcea să se oprească. Vei accepta tot ceea ce oricum se întâmplă, pentru că ai înţeles că se va întâpla fără să îţi ceară ţie nimeni voie înainte.

Bine, bine, dar dacă e prostesc să îţi doreşti ceva ce nu poţi controla, nu cumva majoritatea dorinţelor tale sunt prosteşti? Da şi nu. Multe sunt, într-adevăr, absurde, ca să nu mai spun că nici măcar nu sunt ale tale, ci majoritatea sunt preluate, prin mimetism, de la cei din mediul tău social (expresia to keep up with the Joneses îţi spune ceva). Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât mai multe şanse să fii frustrat când nu ţi se împlinesc, să experimentezi stres atunci când nu eşti sigur de rezultat sau când ai obţinut ceva ce poţi însă pierde în orice moment. A distinge între ceea ce poţi controla (desi şi schimba) şi ceea ce nu poţi controla (deci poţi doar accepta) este marea piatră de încercare cu care viaţa aruncă periodic în tine. De cele mai multe ori totuşi situaţiile prin care treci zi de zi nu sunt nici complet în afara controlului tău, dar nici sub. Ai putea deduce că în acest caz e de preferat să nu îţi mai doreşti nimic, nici măcar să câştigi un meci de tenis, presupunând că eşti sportiv de performanţă şi te-ai antrenat ani întregi pentru asta. Ei bine, da, este prostesc să îţi doreşti să câştigi meciul, nu ai de unde să ştii cât de bine pregătit va fi adversarul tău, nici dacă arbitrul va fi corect, dacă meciul nu e măsluit sau nu vei suferi o accidentare în mijlocul ultimului set. Aha, te aud, deci e prostesc şi să mă prezint la meci sau să mă mai antrenez, dacă tot este prostesc să îmi doresc să câştig meciul. Greşit! Este absolut necesar să te prezinţi la meci şi, mai ales, să te antrenezi cu cea mai mare seriozitate de care eşti capabil. Dorinţa să câştigi meciul e prostească pentru că nu depinde de tine, în schimb dorinţa de a juca cât de bine poţi, de a-ţi atinge vârful personal de performanţă şi, astfel, întregul potenţial de jucător de tenis, este o dorinţă legitimă (în contextul filosofiei despre care vorbim) şi cea mai bună motivaţie pentru a te duce la meci şi a te dedica total acestui scop. Eşti în competiţie cu tine, nu cu adversarul. Contează mai puţin dacă pierzi sau câştigi şi mai mult dacă ţi-ai îndeplinit singurul obiectiv aflat în controlul tău, acela de a juca la cât mai bine.

Dacă înveţi şi aplici (!!!) internalizarea scopurilor fac pariu cu tine că vei descoperi o altfel de viaţă, mai liniştită, lipsită de stres şi chiar mai plină de sens. Să ne întoarcem la exemplul cu insulta. Ţi-am spus că eşti un fraier (printre altele pentru că ai dorinţe prosteşti). Tu nu îmi poţi controla mie percepţiile, evaluările, nici acţiunile sau cuvintele care mi-au ieşit pe gură. Nu ştii nici dacă următoarea mea replică va fi „Iartă-mă, eram foarte supărată, nu asta cred de fapt” sau „Şi pe deasupra mai eşti şi măgar”. Dacă nu poţi controla, nu ai de ce să îţi doreşti ca eu să nu te mai insult. Dacă internalizezi scopurile îţi poţi dori doar ca tu să te comporţi în relaţia noastră în aşa fel încât eu, dacă sunt o persoană rezonabilă, să nu am motive să te insult. Câtă vreme tu nu ai ce să îţi reproşezi ţie însuţi dar eu totuşi nu prididesc cu epitetele, problema este undeva la mine iar jignirile mele nu te afectează tocmai pentru că sunt fără temei, nerezonabile, deloc de bun simţ (common sense). O înţelegere profundă a acestui mecanism te ajută să nu te mai enervezi data viitoare când te voi jigni adăugând, slobodă la gură cum sunt, că minţi de îngheaţă toate apele şi oceanele (şi nu doar cel Arctic) când deschizi tu gura.

În concluzie, nu te vei mai înfuria nici întrista prea tare când te insult şi vei reuşi să alungi stresul şi să îţi păstrezi calmul sau starea de pace interioară despre care am convenit la începutul acestui articol că este ceva ce merită să fie urmărit, chiar dorit, pentru că, iată, este în controlul tău, indiferent de acţiunile mele sau ale altora care încearcă să ţi-o pericliteze.

Este o formă de fatalism, ai mai putea obiecta. Desigur că este şi asta, însă nu se reduce la atât, ba chiar poate fi depăşit. E adevărat că îmi ignori insultele şi nu te laşi perturbat pentru că te gândeşti că nu (mă) poţi schimba, că nu sunt capabilă de ceva mai bun şi că este o pierdere de vreme şi de energie să încerci să mă influenţezi. Pe de altă parte, vechii greci nu valorizau doar liniştea ca virtute şi în niciun caz nu puneau confortul personal deasupra datoriei sociale, dimpotrivă, erau profund angajaţi în viaţa comunităţii şi considerau că filosofia are o finalitate practică, aceea de a-i învăţa pe oameni cum să trăiască o viaţă bună („să trăiţi bine”, nu ştiu unde am mai auzit sloganul acesta). Există numeroase situaţii când pentru liniştea ta este de preferat să nu te înfurii sau întristezi, dar când, în acelaşi timp, ai datoria de a reacţiona şi de a lua anumite măsuri în folosul comunităţii, în numele unor principii şi valori comune, împărtăşite la nivel social. Te înjur (mi-a intrat în reflex). Tu nu te enervezi pentru că este iraţional să-ţi declanşezi o producţie suplimentară de cortizol cauzator, pe termen lung, de probleme de sănătate. Atunci fie mă ignori, fie glumeşti (da, măi, sunt atât de fraier că uite, nici măcar nu mă pricep să îţi răspund), fie adopţi o perspectivă cosmică (te gândeşti că peste câteva zile nici nu îţi vei mai aduce aminte de cuvintele mele, iar peste câţiva zeci de ani oricum voi fi moartă :P) sau încerci să mă convingi, pe cale raţională, ca un bun filosof, că nu este corect ceea ce fac. Nu se lipeşte nimic de mine (cu palmele nu ai încercat), mâine te înjur din nou. Nu te enervezi, desigur. Dar în acest caz Seneca îţi sugerează să te prefaci că eşti furios pentru că poate fi singura cale de a mă determina să nu mai repet un comportament deloc dezirabil social, cu consecinţe negative asupra grupului, ai cărui membrii m-ar putea lua ca exemplu şi influenţaţi de mine, ar începe şi ei să înjure la fiecare pas. A nu te lăsa tulburat nu înseamnă aşadar să nu reacţionezi şi în niciun caz să nu intervii sau să stai cu mâinile în sân şi să te prefaci că plouă atunci când eşti martorul unor acte violente, nedrepte, crude sau incorecte. Dimpotrivă. Înseamnă într-adevăr să îţi păstrezi calmul (şi capul), să nu răspunzi automat, impulsiv, sub imperiul furiei sau altor emoţii negative născute din lezarea unui interes personal (te-ai simţit rănit în orgoliu sau tratat cu dispreţ) şi să acţionezi gândit, atent, premeditat, deliberat, în vederea remedierii unei situaţii pe care ai chiar datoria morală de a încerca să o repari. Ai fost victima unui hoţ de buzunare? Nu-l lăsa să scape, prinde-l şi dă-l mâna organelor legii (ăia cu bastoane şi alte măruntaie..am vrut să spun mărunţişuri). Dar fă toate astea nu pentru că eşti furios, nici pentru că îţi pare rău de banii pierduţi, ci pentru că este singurul lucru corect din punct de vedere moral, pe care îl poţi face, altfel contribui şi tu, închizând ochii, la răspândirea unor practici deloc oneste, la scăderea well being-ului general (atunci când nu te mai simţi în siguranţă pe stradă) şi la degradarea, practic, a valorilor (şi caracterului) membrilor comunităţii din care faci parte.

Nu-i aşa că vrei să afli mai multe? Există prelegerile şi cartea lui Sapolsky pentru stres şi, mai ales, cartea lui William B. Irvine pentru o introducere minunată (prin claritatea şi fluenţa ideilor prezentate) în filosofia lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu. Dar, cum nu cred că te vei grăbi să le cauţi şi vei rămâne mai degrabă captiv într-o stare de acedia (of, nu m-ai convins încă să nu te mai insult, dar aşa-i că te-am antrenat şi  acum nu ţi-a crescut pulsul?), m-aş bucura ca măcar să reciteşti superba Glossa eminesciană pe care, iată, o găseşti aici: http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/glossa.htm. Nu, nu îmi doresc să o citeşti, doar ce spuneam că este stupid să am dorinţe focalizate pe ceva ce nu pot controla (decizia ta de a citi). Mi-am făcut însă datoria (socială), am internalizat scopul şi mi-am dorit (propus) în schimb ca eu să fac tot ce îmi stă mie în putinţă (inclusiv furnizarea linkului) astfel ca tu, dacă eşti o persoană rezonabilă şi minim curioasă, să nu ai practic nici un motiv (altul decât leanea :P - la nevricale nici nu vreau să mă cobor) pentru care să nu citeşti şi să nu reflectezi în continuare la ce înseamnă a good life.

Iar acum, odată această dorinţă (a mea) satisfăcută şi momentan stinsă, mă pot îndrepta spre atingerea homeostaziei prin aplecarea asupra altor dorinţe (doar sunt şi eu prinsă în ceea ce se numeşte the hedonic treadmill), de data asta inspirate de alţi filosofi, în acest moment nu tocmai favorizaţi, ba chiar nedreptăţiţi de mainstream-ul din filosofia şi psihologia wellbeing-ului, dar care poate şi din acest motiv îmi sunt şi ei foarte dragi (uneori îmi place să joc rolul unui Robin Hood în planul ideilor pentru a restabili o oarecare balanţă (de dragul fairness-ului şi sanselor egale în memetică- mecanismele sociale care reglează geneza şi răspândirea memelor), întrebându-mă dacă nu cumva în viitor perioada actuală va fi catalogată drept unul dintre multele curente sau isme din istoria ideilor, un fel de eudaimonism (sau eudai-monism?)  reloaded; vezi cum se adoptă perspectiva cosmică când rişti să devii prea identificat cu o idee? şi, apropo de identificare şi de atribuire, ai observat şi tu cât de predispus eşti, când citeşti – pe mine sau pe altcineva- către biasul corespondenţei?).