The dark side of creativity

Ai aşadar un bias împotriva creativităţii. Oare asta era concluzia din articolul trecut? Nu-i nimic, toţi suntem biasaţi, important este să  conştientizăm asta pentru, că, spunea şi Cehov, „omul va deveni mai bun, când o să-i arătaţi cum este el în realitate” (oare? dar cine eşti tu să-i arăţi cum este el în realitate?).

Parcă pentru a-mi face în ciudă (gândire magică!) sau, inversând datele, pentru a-mi confirma cele scrise, comisia de rating a hotărât ieri că partea a doua a filmului Nymph()omaniac trebuie interzisă în cinematografe deoarece conţine…atenţie mare, nu ai mai văzut aşa ceva…scene de sex! Vorbim de arta cinematografică, da? (Lars von Trier, deşi vădit provocator, este orice numai un regizoraş de filme porno nu…) Adică…exact de zona în care pare de neconceput că exprimarea creativă ar putea fi cenzurată. Dar iată că este şi ce-i drept mă întreb de ce oare mă mir, câtă vreme sunt atâtea exemple în istorie (Portocala Mecanică, sau, dintre cărţi, Minunata lume nouă, Lolita, ba chiar şi De veghe în lanul de secară).

Unde crezi că mai întâlneşti aceeaşi ambivalenţă? Ai şi tu un copil la şcoală sau mai ţii minte cum te simţeai când erai tu însuţi elev? Şcoala încurajează creativitatea, parcă ăsta era sloganul. Şi atunci de ce The Wall al celor de la Pink Floyd este şi azi la fel de actual ca în 1979? (All in all it's just another brick in the wall…) Sintetizând rezultatele mai multor cercetări, Arthur Cropley arată, în capitolul Creativity in the classroom; The dark side (din cartea…îţi spun mai târziu), cum creativitatea este resimţită de către profesori mai degrabă ca o ameninţare sau, mai precis, ca o serie de ameninţări. Ce anume ameninţă un copil creativ? Cunoaşterea deja existentă (sau status-quo-ul), imaginea de sine a profesorului (prin întrebări incomode, la care acesta nu poate întotdeauna răspunde sau prin găsirea unor soluţii noi la care el nu s-a gândit), ordinea şi disciplina (punând, de exemplu, la îndoială, temeiul unor reguli) şi „buna desfăşurare” a orelor fiind, pur şi simplu, ceea ce unii numesc „un copil dificil”, adică cu aspiraţii de autonomie, curiozitate „nefirească”, imaginaţie debordantă, conformism scăzut şi un fel de răzvrătire sau ceea ce se cheamă „probleme cu autoritatea”. O zgâtie de copil. Câţi profesori au într-adevăr puterea nu numai de a nu se enerva, dar şi de a fi cu adevărat încântaţi în faţa unor astfel de manifestări?

Acum însă…multe dintre biasurile noastre au o raţionalitate mai adâncă, privite din perspectivă evoluţionistă. Ca să te liniştesc…este într-un fel normal, ţinând cont de falsul pozitiv, să ai o atitudine implicită mai degrabă nefavorabilă la adresa persoanelor creative. De ce? Deoarece creativitatea are şi o parte întunecată, care în literatura de specialitate apare în ultimul timp sub denumirea de malevolent creativity (există şi negative creativity, asemănătoare ca consecinţe, dar diferită la nivel de intenţie, unde efectele nocive sunt un fel de by-product şi nu un scop asumat).

Două atribute fundamentale ale creativităţii sunt gândirea divergentă (generarea de soluţii multiple, originale) şi flexibilitatea. Ambele sunt nişte arme puternice pe care, probabil în funcţie de valori, le poţi folosi atât constructiv cât şi distructiv. Aceasta este însă varianta light, optimistă, credinţa că dispui de acel discernământ care să te facă să iei decizia de a-ţi folosi creativitatea în scopuri utile, ce servesc unui interes mai larg decât cel propriu. Problema este că studiile arată că există aspecte inerente, intrinseci ale creativităţii ce conduc la corelaţia pozitivă cu un comportament imoral şi negativă cu integritatea.

Dan Ariely şi Francesca Gino au clocit (la incubator, deci creativ) câteva experimente ce au evidenţiat faptul că participanţii cu un scor mare la gândire divergentă au trişat mai mult la sarcinile de laborator pentru efectuarea cărora primeau recompense financiare. De exemplu, au umflat numărul de probleme pe care au declarat că le-au rezolvat corect, mai ales atunci când situaţia era ambiguă sau puteau trece neobservaţi. Aceleaşi rezultate au fost obţinute şi cu subiecţii cărora doar li s-a indus ideea de creativitate (priming- au fost expuşi unor cuvinte precum nou, original etc); şi aceştia, la rândul lor, au trişat mai mult. Se pare că atât dispoziţia personală cât şi motivaţia prin influenţă externă de a gândi outside the box conduc la o capacitate foarte bună de a-ţi raţionaliza deciziile incorecte, de a genera, gândind divergent, cât mai multe motive pentru care acţiunile tale să nu treacă drept reprobabile şi de a găsi modalităţi noi, datorită flexibilităţii (încheieturilor sinaptice), de a reconfigura situaţiile în feluri ce servesc interesului personal. Astfel poţi trişa fără să ţi se pară grav ceea ce faci; ba chiar, cu puţină măiestrie, eşti capabil să creezi o poveste frumoasă (story editing?), conform căreia nu numai că nu te comporţi incorect, ci, în capul tău, eşti complet îndreptăţit să procedezi în asemenea feluri, conform unei logici care altora în mod evident le scapă, dar asta bineînţeles doar pentru că ei nu sunt suficient de deschişi şi de inteligenţi încât să înţeleagă corect profunzimea raţionamentului tău.

Ai mai auzit de mincinoşi care îşi cred propriile minciuni? Este vorba de self deception, dar, atenţie! de diferite grade şi forme de self-deception. Una este să ajungi realmente să îţi aminteşti distorsionat unele evenimente (câte beri ai băut azi noapte?), alta să ştii că ai băut vreo şapte, dar să îţi motivezi gestul făcând apel la scuze elaborate de tipul „eram cu şeful şi nu am vrut să-l las să bea singur, de fapt m-am sacrificat”.

Gândirea divergentă corelează şi cu predispoziţia către devianţă, deoarece ambele presupun favorizarea unor idei noi în detrimentul normelor sociale, a căii bătute.

O altă corelaţie îngrijorătoare este însă cea cu psihotismul. Una dintre cauze pare ar fi mecanismul de inhibiţie latentă, despre care nu mă pot opri din citit de când l-am descoperit (dă şi tu cu târnăcopul pe google). Atât bolnavii de schizofrenie cât şi persoanele foarte creative au o inbibiţie latentă scăzută, adică o capacitate limitată de a ignora inconştient, precum restul oamenilor, stimulii cu care suntem bombardaţi din mediul extern, dar şi intern (avalanşa de gânduri şi de conexiuni între tot felul de concepte îndepărtate- apanajul creativităţii, de altfel). Te poţi uita la lucruri familiare de parcă le-ai vedea pentru prima dată, percepi uşor schimbările de dispoziţie şi emoţiile celorlalţi (highly sensitive persons), înţelegi rapid anumite lucruri înainte ca ele să devină evidente şi pentru ceilalţi sau, dimpotrivă, ceea ce este evident pentru ceilalţi, din obişnuinţă, nu este evident şi pentru tine (aşa că întrebarea „de ce?” nu te părăseşte mult timp după ce ai depăşit vârsta copilăriei). Ce face diferenţa, adică ce te situează de partea schizofreniei sau a creativităţii sănătoase? Unele studii indică spre inteligenţă (dar este controversat, sunt prea multe excepţii şi de-o parte şi de cealalta ca să fie singurul predictor). O inteligenţă peste medie îţi permite însă să triezi, să poţi separa stimulii relevanţi de cei irelevanţi, să testezi realitatea, astfel încât să funcţionezi în parametrii naturali în ciuda acestei capacităţi scăzute de a ucide din faşă percepţiile şi conexiunile bizare.

Am vorbit până acum mai degrabă despre creativitatea negativă, unde nu îţi propui deliberat să faci rău, dar se întâmplă (şi) datorită unei flexibilităţi cognitive relativ uşor de transpus în plan moral. Când acest transfer este dus la extrem, valorile îşi pierd sensul şi aluneci într-un relativism moral în interiorul căruia orice îţi este permis pentru că nu există sens şi valori obiective. Creativitatea machiavelică constă în a găsi modalităţi cât mai variate de a-ţi atinge scopul, perfect conştient că răneşti pe alţii şi chiar, în cazurile din sfera patologiei (dar oare numai de acolo?), derivând o reală plăcere din spectacolul oferit de suferinţa celorlalţi. Literatura (şi viaţa, dar hai să vorbim din cărţi) ne oferă numeroase exemple de personaje de acest tip. Gândeşte-te şi la estetica urâtului, care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât să aduci sordidul, macabrul, grotescul, atrocităţile şi cele mai josnice tare ale fiinţei umane la rang de desăvârşire artistică. Dacă ai reflectat asupra valorilor, poate ai realizat că acestea, în funcţie de obiectul lor, sunt de mai multe tipuri: valori morale, juridice, religioase, economice, estetice şi altele. De asemenea, ai observat că adesea ele pot intra în conflict, cu atât mai mult atunci când aparţin unor domenii diferite: juridice versus morale, religioase versus economice şi, ceea ce ne interesează acum, morale (etice) versus estetice (vezi şi Kierkegaard, Either Or). Este firesc ca în sistemul valoric al unei persoane (foarte) creativă (artişi, dar nu numai!) cele estetice să fie extrem de importante, dacă nu chiar cele mai importante, devansându-le de multe ori şi pe cele etice. Acest fenomen poate rămâne circumscris operei, produselor artistice (catharsis-ul despre care ştim începând de la Aristotel) sau poate să depăşească cadrul artistic (pentru că valorile sunt prin esenţa lor stabile şi pervazive) şi să devină un mod de viaţă.

Personajul fascinantei nuvele extinse „Însemnări din subterană” (considerat de mulţi un prim micro-roman existenţialist), un (anti)erou ce ne aminteşe (cronologic e invers) de camusianul Jean-Baptiste Clamence (depăşindu-l însă la capitolul self-loathing, poate şi luciditate maladivă), mărturiseşte deschis că sensul vieţii sale este urmărirea  „frumosului şi sublimului”. Dar nu oricum, ci cu orice preţ, cu pasiune şi fără posibilitate de compromis:

„Semnificativ e că aceste afluxuri a tot ce frumos şi sublim mă vizitau şi în timpul meschinului meu desfrâu şi mai ales atunci când eram la fund de tot, mă vizitau aşa, cu mici izbucniri disparate, parcă amintindu-mi de faptul că există şi, totuşi, cu apariţia lor, nu spulberau desfrâul; dimpotrivă, parcă îl înviorau prin contrast şi veneau în minima cantitate necesară pentru un sos bun. Sosul era alcătuit din contradicţie şi siferinţă, din chinuitoarea analiză interioară, şi toate aceste chinuri mai mari sau mai mici îi confereau desfrâului meu o anumită picanterie, chiar un sens, - într-un cuvânt, îndeplineau întru totul funcţia de sos bun. Toate astea nu fără o anumită profunzime. De fapt, n-aş fi putut accepta un desfrâu simplu, trivial, spontan, purtând în cârcă toată această murdărie. Atunci cu ce m-ar mai fi putut seduce mocirla, ce ce m-ar mai fi ispitat să ies noaptea în stradă?

      Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale mele, în aceste mântuiri în tot ce e frumos şi sublim: deşi era o iubire fantastică, deşi nu se aplica niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimţeam nevoia să o aplic: ar fi fost un lux excesiv.”

Creativitatea devine pentru un astfel de personaj un mod de afirmare a propriei voinţe şi individualităţi, un act deliberat de delimitare şi diferenţiere, alegerea existenţială a unui homme revolté (eseul lui Camus) pentru care revolta rămâne singurul mod de a-şi păstra demnitatea prin îmbrăţişarea libertăţii negative (de a spune „nu”):

         

   Îşi va risca până şi turta dulce şi într-adins îşi va dori neghiobia cea mai dezastruoasă, absurditatea cea mai neeconomică numai şi numai pentru ca, în această cuminţenie pozitivă, să-şi insinueze fantasticul său element păgubos. Anume visele sale fantastice, prostia sa cea mai vulgară va dori să şi le menţină, numai ca să-şi confirme (ca şi cum asta chiar ar fi o necesitate) faptul că oamenii sînt totuşi oameni, nu clape de pian, la care chiar dacă legile naturii cîntă cu mîna lor, ameninţă totuşi să împingă cîntatul pînă într-acolo încît în afara calendarului nu vei mai putea avea chef de nimic. Şi nu numai atît: chiar şi în cazul cînd într-adevăr ar fi o clapă de pian, chiar dacă i-ar demonstra omului această realitate matematic şi cu ajutorul ştiinţelor naturii, nici aşa nu şi-ar băga minţile în cap, ci va face dinadins ceva pe dos, numai şi numai din ingratitudine ; numai pentru a-şi impune punctul de vedere. Iar în cazul în care nu va dispune de mijloacele necesare, va scorni totuşi distrugerea şi haosul, va născoci felurite suferinţe şi-şi va im pune pînă la urmă punctul de vedere! Va slobozi blestemul prin lume şi, întrucît numai omul este capabil să blesteme (acesta-i privilegiul lui, prin care se deosebeşte în principal de alte animale), atunci, poate, numai prin blestem îşi va atinge scopul, adică se va convinge că într-adevăr e om, nu o clapă de pian! 

De la distanţa pe care ne-o oferă ficţiunea, revolta personajului lui Dostoievski are într-adevăr ceva frumos şi sublim (sublimul, spune Burke, implică fascinaţie şi oroare, o experienţă copleşitoare pe care o ai în faţa lucrurilor ce-ţi pun la încercare cadrele conceptuale cu care operezi în mod obişnuit). În viaţa de zi cu zi însă nu-i aşa că nu ţi-ai dori neapărat să ai în preajmă un asemenea personaj „grozav de vanitos”, auto-caracterizat printr-o cruzime „atât de simulată, atât de cerebrală, atât de plăsmuită şi livrescă”?

Subiectul micro-studiului nostru de caz este înzestrat din plin şi cu inteligenţă şi cu creativitate, dar ilustrează perfect latura sumbră (subterană) a respectivelor trăsături şi acea triadă  întunecată a personalităţii ce cuprinde narcisismul, machiavelismul şi psihotismul. Într-un alt minunat articol din cartea amintită la începutul acestei postări, Robert Sternberg trece în revistă capcanele în care cad adesea persoanele inteligente şi creative: eroarea egocentrismului (impresia că ceilalţi trebuie să se învârte în jurul tău, să te admire şi să îţi satisfacă nevoile narcisice), eroarea omniscienţei (crezi că ştii şi ceea ce nu ştii, nu laşi loc de îndoială, nu suporţi să fii contrazis câtă vreme tu le ştii pe toate şi restul nu au nici un cuvânt de spus în faţa ta), eroarea omnipotenţei (nu este nici aici loc de „poate”, tu „poţi”), eroarea invulnerabilităţii (te simţi protejat, eşti prea bun să ţi se întâmple ţie ceva), eroarea optimismului ne-realist ( eşti prea bun şi să greşeşti, ideile tale sunt geniale şi realitatea se va plia pe aşteptările tale pentru că nu se poate să fie altfel) şi eroarea desprinderii de etică (principiile morale sunt importante, doar că li se aplică celorlalţi, pentru tine sunt prea obtuze şi restrictive).

În concluzie, creativitatea în sine nu este suficientă pentru a te proteja de erorile de mai sus, ba chiar dimpotrivă. Biasul împotriva creativităţii este, într-o oarecare măsură, justificat- dar nu-i aşa că nu ţi-a convenit, într-o primă fază, să afli că îl ai şi tu? Nu totul este pierdut. Sternberg (articolul e intitulat The Dark Side of Creativity and How to Combat It) propune o altă calitate ce ar trebui încurajată cel puţin la fel de puternic precum creativitatea, de care are nevoie, dar pe ale cărei efecte nocive le poate, totodată, neutraliza. Hm...care să fie? Presupune cunoştinţe atât formale cât şi informale, o anumită experienţă practică,  capacitatea de a gândi analitic şi de a pune în balanţă soluţiile multiple generate de creativitate pentru a selecta nu doar cea mai creativă, ci şi cea mai adaptată cale de acţiune, acea cale de acţiune care reuşeşte să ia în calcul şi să împace interesul intrapersonal (al tău, negociere internă între diferitele trebuinţe şi dorinţe) cu cel interpesonal (al celorlalţi din jur care, ca să vezi! contează şi ei) şi extrapersonal (al grupului lărgit, al unei cauze mai mari decât tine însuţi, aleasă şi ea, însă, cu înţelepciune). Ups, hai că mi-a scăpat şi răspunsul. Da, calitatea care în convieţuire cu inteligenţa şi cu creativitatea (menage-à-trois constructiv) reuşeşte să maximizeze efectele benefice şi să anuleze consecinţele negative ale celor două este ÎNŢELEPCIUNEA. 

PS: ca să mai destind atmosfera: sper să se înţelepţească şi comisia de rating, chemată să rezolve contestaţia înaintată de Independenţa Film şi să avem ocazia de a urmări la cinema partea a doua a filmului Nymph()maniac. Acum nu ştiu însă dacă operaţionalizăm conceptul de înţelepciune în moduri similare...

Surse:

Cropley, D. H., Cropley, A. J., Kaufman, J. C. & Runco, M. A. (2010). The dark side of

creativity. Cambridge UK: Cambridge University Press: http://khurrambukhari.files.wordpress.com/2012/02/dark-side-of-creativity.pdf

Gino, F. & Ariely, D. (2011). The dark side of creativity: Original thinkers can be more

dishonest. Journal of Personality and Social Psychology, Advance online publication.

doi: 10.1037/a0026406: http://www.hbs.edu/faculty/Publication%20Files/11-064.pdf

Creative Liars: The Relationship Between Creativity and Integrity, Melanie L. Beaussart, Candace J. Andrews, James C. Kaufman, 2010: http://scottbarrykaufman.com/wp-content/uploads/2012/11/Beaussart-et-al.-in-press.pdf