Greşeli de tipar

Când ai mâncat ultima dată un sandwich? Dar un cartof copt? Te-ai uitat bine la el înainte să îl bagi în gură? Poate ai ratat şansa de a obţine vreo 50 000 de euro. Da, pe un cartof! În 2004, o felie de pâine prăjită a fost cumpărată în urma unei licitaţii pe ebay contra sumei de 28 000 de dolari. Nu, nu am băut vodka şi nici în vreo altă stare de conştiinţă modificată nu mă găsesc în momentul de faţă (unfortunately). Desigur, vorbim de un sandwich deosebit, întrucât nu ai ocazia chiar în fiecare dimineaţă să iei o muşcătură din obrajii sau pieptul Fecioarei Mariei. Îţi arăt poza, ca să înţelegi:

Wow! O vezi şi tu, nu? Închină-te să nu ai parte de şapte ani de ghinion, sau asta e din  alt film, unul cu oglinzi? Acum nu mă întreba de ce s-a adăpostit Maria cea Neprihănită tocmai într-un toaster şi te rog să te abţii de la asociaţii necuviincioase că s-a ars, prăjit sau a fost făcută sandwich! Eu una mă gândesc serios ca în timpul liber să mă apuc de prăjit pâine, îmi cumpăr vreo cinci toastere şi o tonă de franzele, investiţie pe care o voi rcupera cu vârf şi îndesat (în aparat), când îi găsesc pe Maria cea neprăjită, pe Hitler din făină integrală, şi, cu un pic de noroc, pe Elodia în persoană, panificată, crocantă, cu tărâţe bio în loc de creier.

De ce vedem feţe, cruci şi alte simboluri în cartofi, pâine, cer sau pete de cerneală? Pentru că suntem defecţi din proiectare, de-aia! Ei, hai, am vrut să spun că este efectul secundar inevitabil al unei tendinţe per ansamblu adaptative, care ne-a ajutat să supravieţuim, să nu ne mânânce ursul şi să găsim hrană în pădure. Căutăm tipare. Regularităţi. Legături, conexiuni între obiecte, evenimente şi idei. Şi le găsim. Ceea ce este minunat. Uneori însă le „găsim” şi acolo unde nu sunt. Iar dacă nu sunt, le inventăm. Ceea ce nu mai este la fel de minunat (decât dacă vorbim de apofeniile specifice creaţiei artistică), însă nici fatal, cum ar fi să nu le vedem atunci când există. Suntem într-o căutare continuă a paterni(ci)tăţii, termenul patternicity fiind introdus de Michael Shermer, a cărui carte „De ce cred oamenii în bazaconii” o poţi găsi în librăriile noastre.

Imaginează-ţi cum ar fi să invers, să nu sesizezi legături între anumite întâmplări şi să nu fii capabil să inferezi (indiferent dacă legitim sau nu) o relaţie de cauzalitate între ele. Strămoşii noştri care au încălcat teritoriul unui tigru înfometat au fost mâncaţi. Tovarăşii lor care au observat această conexiune între apropierea de animal şi o moarte sângeroasă au învăţat ceva valoros: când vezi un animal sălbatic şi nu ai unelte să îl dobori, FUGI! De ce? Păi pentru că altul a încurcat-o. Este acest incident izolat o dovadă suficientă pentru tine să o iei la sănătoasa? (de ce se spune „la sănătoasa?”) Nu!

Din următoarele premise:

p1: Acum un an un alt mascul din trib a fost mâncat de un tigru când s-a apropiat de el.

p2: La o mică distanţă de mine este un tigru.

nu poţi trage concluzia

Tigrul mă va mânca,

pe baza căreia să iniţiezi comportamentul de fugă.

Şi totuşi FUGI! Poate că tigrul tău este inofensiv, poate că cel acum un an era agresiv pentru că era rănit. Poate că nu ai fi păţit nimic dacă stăteai. Te-ai grăbit să găseşti nişte tipare. Who cares? Nu cred că mori de curiozitate să afli ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneai sau dacă pierdeai timpul încercând să formulezi problema sub forma unui argument cu premise şi concluzii, apoi te mai gândeai minute bune dacă argumentul este unul valid. Din fericire, ceva din interiorul tău (amygdala) ţi-o ia înainte şi eşti deja cinci metri mai încolo înainte să realizezi că ai văzut un tigru.

Dar în prezent nu ne mai întâlnim cu tigri pe stradă, protestezi tu, timid. Nu, dar ne întâlnim cu maşini, motiv pentru care te asiguri când traversezi chiar şi pe culoarea verde, deşi ai constatat că de cele mai multe ori şoferii chiar opresc când se schimbă semaforul. E de ajuns să fi văzut odată o maşină care nu a oprit şi nu te mai arunci pe trecere cu încrederea că vei ajunge în siguranţă pe partea cealaltă. Ai deseori migrene în ultimul timp şi îţi faci tot felul de scenarii, cu legături între boli de care nu a auzit decât internetul? Exagerezi. Dar exagerează în continuare, îngrijorează-te şi mergi la medic, mai bine să te duci degeaba decât să ajungi acolo mai târziu şi tot degeaba pentru că nu prea mai e mare lucru de făcut. Ai observat că şefului tău îi sare ţandăra când îi zâmbeşti secretarei lui? Nu, nu este o corelaţie iluzorie, dacă vrei să îţi păstrezi slujba ai face bine să nu mai fii prins în preajma ei.

Din raţiuni evoluţioniste pragmatice este mai bine să vezi tipare acolo unde nu sunt decât să nu le vezi. De asemenea, găsirea legăturilor semnificative este şi expresia unei nevoi puternice a oamenilor. Aceea de sens. Şi de coerenţă. Gândeşte-te doar la felul în care ne reprezentăm propria viaţa ce pe o poveste. Ne construim identitatea sub forma unei naraţiuni între ale cărei momente există relaţii de cauză-efect, care are o anumită consistenţă internă şi un grad rezonabil de predictibilitate şi regularitate. Atunci când povestea se destramă, se de-construieşte sau devine incoerentă oamenii nu mai înţeleg ce li se întâmplă, se simt depăşiţi, fără resurse şi ajung la psihiatru sau, în cel mai bun caz, la psiholog. Care ce face? Îi ajută să resemnifice evenimentele, să regăseasca un sens (sau să îl construiască de la zero) pentru ca viaţa să devină din nou trăibilă. Este foarte posibil să creeze tipare şi conexiuni din  nimic, pentru că în „realitate” există mai degrabă nediferenţiere, incoerenţă, acauzalitate (sau o cauzalitate ce ne este inaccesibilă, prin urmare fabulăm cu talent) şi, mai ales, nu există categorii. Dar odată ce ai reuşit să selectezi din această magmă indefinită anumite lucruri care contează deja ele devin valoroase pentru tine şi le poţi da un sens.

Din punct de vedere filosofic, orice regularitate a lumii în care trăim este greu de susţinut. Nu avem un temei care să îndreptăţească afirmaţii precum următoarea: Apa fierbe întotdeauna la 100 de grade. Nu îţi vine să crezi. Atunci spune-mi te rog pe ce te bazezi când stipulezi aşa ceva. Vreau argumente. Ce faci, ai pus apa la fiert? Foarte bine, uşor să nu te frigi. Aha, a fiert la 100 de grade. Şi ce-i cu asta? Am auzit că astăzi, la orele 01,15, apa a fiert la 100 de grade. Dar ce te face să afirmi că întotdeauna ea fierbe la aceeaşi temperatură? Bine, am înţeles că eşti dispus să-ţi petreci următoarele luni din viaţă păzind ibricul de apă pentru a mă convinge că ai dreptate, în timp ce eu îţi de urât şi prăjesc felii de pâine în căutarea Fecioarei Maria, a lui Hitler şi a Elodiei. Dar degeaba ne pierdem timpul în bucătărie. Poţi tu să fierbi apa de 18611053 de ori, asta nu reprezintă o garanţie că a 18611054-a oară apa se va comporta la fel. Chiar dacă biata de ea se comportă, noi nu avem motive să inferăm asemenea concluzii. De ce?

Orice inducţie are la bază un raţionament circular.

Apa fierbe la 100 de grade pentru că de fiecare dată când am observat-o în trecut apa a fiert la 100 de grade.

Aha! Asta este tot ce ai? O serie de experienţe anterioare? Îmi pare rău, dar nu este suficient. De ce te-aş crede? Pe ce te bazezi când faci trecerea de la evenimentele observate în trecut către evenimentele viitoare? Te cred că până acum ai avut de câştigat având acea convingere. Cu toate acestea, credinţa ta nu este întemeiată. Iar a şti ceva înseamnă să ai măcar o credinţă adevărată şi justificată (justified true belief). Chiar dacă afirmaţia ta este adevărată, nu este şi întemeiată. Prin urmare certitudinile şi cunoaşterea bazată pe regularităţile lumii naturale sunt greu de apărat cu instrumentele logicii.

Concluzia că nu ştii nimic generează o anxietate epistemică (epistemic angst, vezi Duncan Pritchard şi Nagel) insidioasă pentru că aduce în prim plan problematici precum absurdul, valorile şi sensul vieţii. Este aproape imposibil să trăieşti fără sens, fără convingeri, fără regularităţi şi fără un minim sentiment al controlului. Şi chiar nu trăieşti aşa. Prin urmare…cauţi tipare sau, mai bine spus, le inventezi automat, le „vezi” şi, paradoxal, doar astfel îţi investeşti viaţa cu sens, având credinţe pentru care nu ai nici un temei, nicio justificare. Eşti nevoit să te încrezi, să faci un leap of faith după altul.

David Hume, cel care a rămas în istorie şi pentru că a atras atenţia asupra a ceea ce astăzi numim în filozofie „the old problem of induction”, a fost primul care a recunoscut că aceste speculaţii filosofice, intrinsec neliniştitoare, sunt uitate, pe bună dreptate (whatever dreptate means), atunci când eşti prins în activităţile de zi cu zi. Pasajul mi se pare genial, aşa că te las să îl citeşti în original:

„Most fortunately it happens, that since reason is incapable of dispelling these clouds, nature herself suffices to that purpose, and cures me of this philosophical melancholy and delirium, either by relaxing this bent of mind, or by some avocation, and lively impression of my senses, which obliterate all these chimeras. I dine, I play a game of backgammon, I converse, and am merry with my friends; and when after three or four hours’ amusement, I would return to these speculations, they appear so cold, and strain’d, and ridiculous, that I cannot find in my heart to enter into them any farther”.

Te întrebi însă, ca şi mine, dacă nu au existat totuşi filosofi care au acceptat imposibilitatea oricărei cunoaşteri despre realitate şi s-au comportat în acord cu această poziţie epistemologică? Ei, recunosc că da, au existat, sau cel puţin aşa susţin biografii scepticului grec Pyrrhon, contemporan cu Aristotel. Acesta şi-ar fi asumat îndoiala ca mijloc de suspendare a oricărei credinţe, ceea ce conduce, doar la prima vedere surprinzător, la ataraxie sau netulburare. În momentul în care ai reuşit sarcina imposibilă de a mai avea absolut nicio aşteptare, când nu ai nicio idee preconcepută despre cum ar trebui ceva să arate sau ce ar trebui să se întâmple, în acel moment eşti liber de anxietate. Doar atunci atingi apatheia, lipsa suferinţei, când nu mai preferi nimic, te abţii de la a judeca şi ai devenit impasibil. O anecdotă relatată de Diogene Laertios ni-l înfăţişează pe Pyrrhon pe o corabie, prins în mijlocul unei furtuni, arătându-le discipolilor însoţitori un porc ce continua să mănânce nestingherit de intemperiile atmosferice. „Iată, Iată într-o astfel de ataraxie trebuie sa se afle înţeleptul, însă ea nu trebuie să fie porcească, ci să fie născută din raţiune”.  

Cum a supravieţuit Pyrrhon, te-ai putea întreba, până la vârsta de aproape 90 de ani câtă vreme a refuzat să se sprijine pe orice cunoaştere anterioară? Se pare că a avut ceva ajutor din partea discipolilor care l-au protejat de efectele unei filosofii admirabile, însă potenţial sinucigaşe: „A dus o viaţă în conformitate cu această părere a sa, neabătându-se cu nimic din calea sa, fără a lua precauţiuni şi îndurând orice, după împrejurări, în faţa unui car, a unei prăpăstii, a unui câine sau a orice altceva şi-n general neîncrezându-se în simţuri. Era însă salvat de prietenii săi, care, îl urmau de aproape” (Diogenes Laertios, „Vieţile şi doctrinele filosofilor”).

Atât Hume cât şi Pyrrhon se îndoiau că am putea vreodată cunoaşte ceva. Cu toate acestea, unul dintre ei a trăit „normal”, alegând activităţile cotidiene ca un scut împotriva însăşi concluziei rezultate din gândirea sa filosofică (escapism?), pe când celălalt a ales ca opţiune de viaţă indiferenţa, impasibilitatea. Îmi suspend şi eu judecata şi (încerc să) consider că ambele atitudini sunt la fel de (ne)justificate.

Problema inducţiei mi-a amintit şi de cele ale două personaje ale lui Samuel Beckett care îl aşteaptă în fiecare zi pe Godot. Iar Godot, invariabil, nu vine. N-a venit nici acum un an, nici acum o lună, nici acum o săptămână, nici măcar azi. Estragon şi Vladimir însă nu renunţă. Îl vor aştepta şi mâine. Nu îmi dau seama despre ce este vorba. Perseverarea într-o credinţă? Rigiditate şi stereotipii în comportament? Deficienţe de gândire critică sau, dimpotrivă, o înţelegere şi asumare profundă a premiselor epistemologiei? Depăşirea tendinţei de a căuta tipare şi regularităţi? Sau poate…o nevoie acută de sens? Nu ştiu dacă cei doi mai cred într-adevăr că Godot va veni. Probabil că nu. Cu toate astea, aşteptarea este unicul lucru care le-a rămas şi care le conferă un sens.