- Domnule doctor, nu are
rost să îmi mai daţi medicamente, eu sunt deja moartă.
- Încearcă totuşi măcar
să mănânci ceva.
- Imposibil, stomacul meu
e putrezit, nu pot să diger mâncarea.
- Pune-ţi te rog mâna pe
piept. Simţi cum îţi bate inima? Înseamnă că nu eşti moartă.
- Din moment ce ştiu
sigur că sunt moartă, prezenţa pulsului nu poate însemna că sunt vie. Probabil
că oamenii îşi simt încă inima bătând şi după moarte.
Avem deci una bucată pacientă vie (după toate standardele în vigoare), convinsă
însă că este moartă. Atât de convinsă încât nici măcar bătăile inimii nu pot
constitui pentru ea o dovadă suficientă împotriva credinţei sale. Paradoxal, se simte moartă (numai ea ştie ce mai
înseamnă şi asta). Experienţa ei este cât se poate de reală (fenomenologic,
desigur, adică aşa o percepe visceral). E adevărat, suferă de o encefalită
virală care i-a declanşat şi ideile delirante de anulare a propriei existenţe,
cunoscute în literatura de specialitate (la disfuncţii neurologice mai ales)
drept sindromul Cotard, botezat
astfel după psihiatrul francez Jules Cotard, cel care a descris, în 1882,
simptomatologia mai multor pacienţi cu delir de auto-negare. Unii dintre ei
credeau că le lipsesc doar câteva părţi din corp, că au organele interne
putrezite sau că nu le mai funcţionează creierul, alţii însă erau siguri că sunt
morţi de-a binelea şi în întregime. Afecţiunea este asemănătoare cu alte
tulburări fascinante ce presupun dificultăţi în recunoaşterea sau identificarea
obiectelor şi persoanelor din jur, cum ar fi iluzia Capgras (cei apropiaţi au fost înlocuiţi cu nişte sosii), paramneziile reduplicative (obiectele
au fost substituite, pacienta crede că a fost mutată într-o clinică ce doar
arată la fel ca cea în care se afla ieri), sindromul
dublurilor subiective (convingerea că undeva trăieşte o dublură a ta cu
viaţă proprie sau că o parte din tine s-a transferat brrr, în personalitatea
altcuiva, deci acum ai un doppelgänger)
sau iluzia Fregoli (impresia cel mai
adesea paranoidă că îl vezi peste tot pe acelaşi om, sub identităţi sau
costumaţii diferite). Te-ai speriat? Hai linişteşte-te, sunt cazuri foarte
rare, este mică probabilitatea să ţi se întâmple ţie aşa ceva.
Oare? Da, vei fi scutit (să sperăm) de simptomele extreme pe care nu m-am
putut abţine să nu ţi le prezint, frizând morbidul şi apelând la cazuri
şocante. Însă, în grade nu neapărat mai mici, şi tu „suferi” de tot felul de
impresii, păreri, convingeri şi senzaţii ciudate care „ţi se întâmplă” pur şi
simplu, fără să le poţi împiedica, controla sau suprima. Şi tu şi eu şi toţi
confabulăm, avem adesea experienţa unui sine, ne percepem ca agenţi liberi care
iau decizii conştiente, vedem lumea în culori şi în imagini cu sens (nu la fel
văd însă cei care îşi recuperează vederea după mult timp) şi inferăm legături
de cauză-efect între evenimentele la care suntem martori. În aceste condiţii,
nici măcar nu mai ştiu dacă a fi convins că eşti mort este o iluzie mai mare
sau mai mică decât celelalte. Diferenţa fundamentală este însă că unele sunt
foarte rare, pe când celelalte sunt împărtăşite de toţi, fiind inevitabile, hardwired, întipărite în biologia
noastră de oameni, sosii, doppelgängeri sau ce mama
dracului om mai fi. Distincţia are mai degrabă valoare adaptativă, adică
reflectă mai mult felul în care funcţionăm (ne descurcăm) în lume decât valoare
epistemică, de adevăr obiectiv. Eşti clinic sănătos sau normal din punct de
vedere psihic şi neurologic atunci când percepi „realitatea” în linii mari cam
ca toată lumea, adică nu deviezi prea mult de la ceea ce se numeşte medie.
Fiind pe acolo, ai şi mai multe şanse să trăieşti bine „înfipt” în viaţa
socială şi ancorat în circumstanţele şi problematicele cu care ne confruntăm
toţi, inclusiv în iluziile (multe dintre ele pozitive!!!) pe care suntem
programaţi tot la comun, să le experimentăm în grup.
Pacienta din
dialogul ce pare extras dintr-o carte de science-fiction nu poate scăpa de
ideea că este moartă. Eu nu pot renunţa la impresia că în acest moment aleg
liber să scriu (bine, mint, de fapt sunt convinsă că am fost înlocuită cu o
sosie care seamănă puţin cu mine şi scrie în numele meu). E adevărat că eu
însă, spre deosebire de ea (ea cea cu Cotard, nu sosia mea care nu e moartă, eu
sunt decedată, sosia trăieşte), îmi analizez meta-cognitiv impresiile şi,
citindu-i pe Libet şi Wegner înţeleg că eu de fapt nu aleg nimic liber. „Ştiu”
că nu decid nimic. Dar simt în continuare că fac alegere după alegere. Iar a
doua senzaţie este mai puternică decât cunoştinţele acumulate din cărţi. Pe
ambele le experimentez ca pe forme de cunoaştere. Normal că nu pot renunţa la
niciuna, nu mă pot preface că nu am aflat niciodată informaţiile respective,
dar nici nu mă pot comporta de parcă nu aş fi un agent cu intenţionalitate
(limitările fizice îmi direcţionează percepţiile chiar şi din acest punct de
vedere).
Ce înseamnă
însă experienţa subiectivă de a şti ceva? Robert Burton mi-a venit în
ajutor şi a scris special pentru mine o carte minunată, pe numele ei „On being certain”. Sentimentul că ştii
este, afirmă el, o senzaţie mentală, ceva ce include atât o componentă
emoţională generată de creierul limbic cât şi elemente de interpretare
cognitivă, de la nivelul neocortexului. The
feeling of knowing. Un impuls cerebral, o stare a creierului ce se
traduce în impresia ta de „ahaa! ştiu! aşa este”. Cum ştii, la ce îţi foloseşte
să ştii, de ce unii ştiu mai repede şi alţii mai greu? Răspunsurile (ipotezele)
date de Burton nu sunt cele la care poate te aşteptai. Senzaţia că ştii este
recompensa pe care o primeşti de la creierul tău pentru că ai depus efortul de
a gândi, o activitate adaptativă şi foarte utilă de multe ori în această viaţă.
A gândi îţi pare natural? Nu este chiar aşa, implică eforturi, respingerea
inerţiei, inhibiţia altor impulsuri, canalizarea conştientă a atenţiei şi a
resurselor mentale într-o direcţie precisă, cu atât mai mult atunci când îţi
propui să gândeşti ordonat sau riguros. De ce sunt euristicile omniprezente în
activitatea noastră cognitivă? Tocmai pentru că ne scutesc de efort şi ne
permit de multe ori să ajungem la concluzii rapide ce ne ajută să luăm decizii
în timp scurt, uneori greşite, alteori incredibil de corecte. Iar dacă te
întrebi la ce îţi trebuie să faci raţionamente, Mercier şi Sperber, autorii teoriei
argumentative, sunt de părere că scopul nu este aflarea adevărului, ci evoluţia a
favorizat abilitatea de a gândi raţional ca urmare a presiunilor sociale,
pentru a ne ajuta să avem dreptate,
să câştigăm disputele verbale (ştii că există competiţii de debate, nu? hai că
nu mi-am propus însă să mă „lupt” cu tine). Principiul economiei cognitive are propria sa justificare câtă vreme
scopul este supravieţuirea şi adaptarea la cerinţele practice ale lumii în care
trăim şi nu atingerea unor adevăruri ultime şi transfiguratoare. Ideal este să
iei deciziile cele mai bune cu o cantitate minimă de efort cognitiv. Când te
opreşti din gândit? Când apare senzaţia că ştii, legată şi ea de calea
recompensei şi de sistemul dopaminergic. Atunci când unele arii din
creierul tău hotărăsc că ai gândit suficient (săracul, o fi obosit, hai să-i
mai lăsăm ceva energie şi pentru activităţi ce ţin de perpetuarea genelor) este
eliberată dopamina şi tu simţi plăcere, uşurare, bucurie. Fără momentul de
certitudine de la sfârşit pare absurd să citeşti sute de pagini dintr-un roman
poliţist, să te uiţi la un thriller şi chiar să rezolvi un rebus, sudoku sau
probleme de matematică. Sentimentul de a şti este paradoxal: atingerea lui te
motivează să gândeşti şi să înveţi, energizează respectivele activităţi dar
apoi te şi opreşte din gândit şi cântărit dovezi, într-un moment ales aparent
arbitrar dacă ne raportăm la congruenţa concluzii-realitate dar justificat de
particularităţile tale genetice şi de istoric de viaţă. Convingerea nu este
o alegere. Ce vreau să spun? Că suntem diferiţi în ceea ce priveşte
uşurinţa cu care suntem convinşi şi cantitatea sau calitatea dovezilor de care
avem nevoie pentru a simţi că suntem siguri de ceva. Ne putem imagina „impresia
convingerii” sau „senzaţia de certitudine” ca pe un continuum; la un capăt
dopamina curge imediat şi eşti sigur pe loc, la celălalt se lasă greu aşteptată
şi tu rămâi prizonierul unor nesfârşite dubitaţii pe care nu le poţi opri
pentru că nu este în puterea ta să precipiţi eliberarea neurotransmiţătorului
vinovat (sau…ceva neuroplasticitate ne-ar putea ajuta? vom mai discuta). Hai să
zicem că ne întrebăm amândoi dacă o cunoştinţă comună, Ramona, are o relaţie
sexuală cu Victor, alt prieten comun. Nici nu aud bine întrebarea că mi se
înfăţişează răspunsul cu o claritate excepţională: Normal că are, i-am văzut cu
ochii mei, până şi crainicul de la televizor ştie, mi-a transmis această
informaţie printr-un cod pe care numai eu şi cu el îl ştim. Tu, pe de altă
parte, cauţi dovezi. Îi întrebi pe ei, pe vecini, colegi, îi urmăreşti, observi
că locuiesc împreună. Nu ţi se pare însă suficient, pot locui împreună şi fără
a avea relaţii sexuale. Verifici. Odată, de două ori, dacă ţi s-a părut? Dar
oare ai văzut bine? Te mai întorci de câteva ori la locul faptei. Acum nu ştiu
ce fac Ramona şi Victor, nici măcar nu este atât de important, însă noi doi nu
prea suntem „normali”. Eu pot fi catalogată ca având idei delirante
(schizofrenie sau manie, dopamină cât cuprinde), pe când tu nu ai manifestări
psihotice, dar nu te bucura! simptomele tale sunt, cel puţin la nivel
subiectiv, mult mai chinuitoare decât ale mele, indică o tulburare
obsesiv-compulsivă rezistentă la medicaţie şi un sistem dopaminergic leneş ce
te ţine în şah şi nu îţi permite deloc să te relaxezi. Între cele două poluri
sunt diverse grade de certitudine, iar cum se situează fiecare pe această axă
este rezultatul unor factori genetici combinaţi cu circumstanţele de mediu. Burton
aseamănă sentimentul că ştii cu trăsătura de personalitate numită căutarea
de senzaţii. Se ştie că unii dintre noi avem o toleranţă scăzută la
plictiseală, prin urmare avem nevoie de mai multe stimulări pentru a ne simţi
„bine”. Extraverţii îşi vor satisface această necesitate (determinată parţial
genetic) prin implicarea în activităţi riscante cum ar fi sporturile extreme
sau ultra-socializare (extreme clubbing, swinging, demonstraţii stradale
zgomotoase), pe când introverţii vor „cloci” în singurătate tot felul de idei
şi planuri care te-ar speria de-ai putea citi dincolo de surâsul lor suspect şi
de privrea pierdută în spaţiu. În mod similar, oamenii au nevoie de o cantitate
variabilă de dovezi pentru a simţi că ştiu ceva, pentru a fi siguri şi uneori
pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.
Pe de altă
parte, procesul deliberativ nu implică numai raţionamente ce ţin de logică şi
de cele mai multe ori nu vorbim despre o gândire imparţială, obiectivă,
răsărită din neant şi preocupată sincer (deşi aşa pare) de cântărirea atentă a
argumentelor. Nu. Mitul acesta a căzut demult. La fel cum mintea nu este un
blank slate, gândirea este motivată. Motivated
reasoning. Progrămelele moştenite de la strămoşi conţin deja anumite
informaţii pe care ne este foarte uşor să le credem deoarece ne sunt utile.
Nu avem nici aici prea multă libertate. Unele dintre constrângeri ni se par atât
de normale încât nici nu ne mai punem problema lor, pentru că ţin de un umwelt al speciei de care aparţinem,
un model intrinsec de a ne reprezenta lumea ca sistem de semne cu sens pentru
noi. În plus, marea majoritate a calculelor sunt efectuate automat în
inconştient, iar când tu ai impresia conştientă că ai hotărât ceva decizia era
luată cu multe secunde înainte, după cum înregistrarea actitivăţii tale
cerebrale ţi-o poate confirma. Ştii înainte să ştii, iar marea majoritate a
informaţiilor de care creierul dispune în totalitatea sa sunt ştiute fără ca tu
să fii conştient de asta. Conştienţa şi cunoaşterea (awareness şi knowledge)
sunt susţinute de mecanisme neurale diferite, ceea ce înseamnă, atenţie! că
ele pot funcţiona foarte bine şi separat (Te las să te descurci singur cu
implicaţiile imense ale acestei afirmaţii). În afara convingerilor generate
(aparent) de raţionamente logice mai avem şi intuiţii foarte puternice, cum ar
fi cele morale, sentimentul de a şti că nu este OK să împingi o persoană de pe
pod pentru a salva altele care se află jos pe calea ferată (the footbridge dilemma) sau că a-ţi găti
şi mânca animalul de companie mort din cauze naturale nu este cel mai potrivit
lucru pe care ai putea să îl faci (dar de ce? când ţi se cere să argumentezi
ajungi în starea numită de Haidt moral
dumbfounding- ştii că e ca tine, că ai dreptate dar nu poţi explica de
ce). Toate aceste „forţe” ce acţionează asupra creierului tău generează adesea seturi
de convingeri contrarii. Poate că la un moment dat te trezeşti cu două opinii opuse
referitoare la acelaşi fenomen. Crezi că nu e bine să îl arunci pe tip de pe pod, dar nici să asişti la moartea a cinci oameni (în condiţiile în care ai fi putut inteveni să o împiedici) nu ţi se pare în regulă. Cum nu este un sentiment plăcut, de obicei te
grăbeşti să renunţi la una dintre ele sau „ai grijă” (nu tu, un fel de gardian
al „eului”) ca nici măcar să nu ajungă în conştient, iar dacă a ajuns nu ştii
cum să o stârpeşti mai repede (disonanţa cognitivă trebuie redusă). Cum o faci?
Nu contează care este adevărată, ci care te avantajează iar la urma urmei şi
acest considerent păleşte în faţa scopului de a obţine un fel de coerenţă
internă în proprii tăi ochi. Atunci când luptele ce se ţin de obicei în
culisele „eului” (inconştient) ajung în arenă ai cam încurcat-o, mai ales dacă
eşti un om normal şi nu un geniu pentru că, dacă e să-l credem pe cuvânt pe
Fitzgerald (dar de ce am face-o? ce-ţi spune dopamina hihi), semnul unei
inteligenţe foarte înalte este să fii capabil de a conţine mental două idei
contrarii, în acelaşi timp, şi să îţi păstrezi totodată capacitatea de a
funcţiona. Femeia din dialogul clinic cu care am început articolul avea
două idei contrarii: îi bate inima şi este moartă. Am putea spune că asta nu o oprea să funcţioneze dacă nu am şti că în cele din urmă chiar a murit pentru că
a refuzat să se alimenteze- profeţie autorealizatoare?-. De fapt ideile ei nu erau percepute drept opuse, ci
ca şi cum ar fi fost complet diferite, fără legătură între ele, altfel ar fi
acceptat în acelaşi timp credinţa că e moartă şi cea că este vie, iar astfel
probabil ar fi şi mâncat în timp ce îi bântuia pe foştii cunoscuţi de când
„trăia”. Mai mult, a făcut greşeala de a nu recunoaşte absurdul credinţei ei că
e moartă în faţa celorlalţi, în plus de faptul că s-a lăsat complet
contaminată de o singură idee. De aceea sindromul Cotard este considerat o
tulburare caracterizată prin idei delirante din sfera psihozei. Cu toate astea,
pun pariu că şi tu, dacă stai să te observi fără să te judeci şi dacă dai voie
ideilor să circule liber, vei observa cum fluxul brut al conştiinţei este mai
degrabă un haos ce conţine imagini, simboluri, frânturi, fragmente, idei,
„credinţe” dintre cele mai variate, multe dintre ele ce se bat cap în cap. Apoi
intervine ordonarea lor, selecţia (atât inconştientă cât şi conştientă) şi
ierarhizarea, procese în care multe dintre ele se pierd sau se scutură de
nuanţe. Simplifici. „Faci curat”. Evaluezi, etichetezi, apreciezi rapid care
dintre idei îţi sunt mai utile iar alteori computaţiile sunt minime şi creierul
selectează automat, pe principiul minimei rezistenţe, convingerile şi soluţiile
care au funcţionat de bine de rău şi în trecut (căile bătute din creier sunt
mereu privilegiate când un gând la început indeterminat se hotărăşte să iasă la
plimbare).
Ce se întâmplă
însă când scapă două idei opuse? Hai să găsim un exemplu anodin. Mihai simte că
Dana îl înşală. Nici el nu ştie de ce, dar intensitatea acestei senzaţii este
foarte mare, am putea spune că Mihai este convins că Dana îl inşală. Din păcate
sau din fericire pentru el, Mihai nu are nicio dovadă că ar fi aşa. Mai mult
decât atât, fiind un tip inteligent, ne-impusliv, cu exerciţiul de a-şi
verifica ipotezele, nu foarte gelos din fire şi fără trăsături accentuate de
tip paranoid, Mihai nu crede că Dana chiar îl înşală. Ups! Cum adică? Uite aşa
bine! A angajat zece detectivi în ultimul an, nici unul dintre ei nu a strâns
vreo dovadă cum că biata Dana ar fi cedat forţelor evoluţioniste contrare
monogamiei (da, valabil şi pentru femei). A urmărit-o chiar şi el, perioade
lungi de timp. Îi înregistrează toate convorbirile telefonice şi are acces la
întreaga sa activitate pe internet (bine, acum îţi spui că asemenea
comportamente sunt de netolerat şi tipul clar are probleme, dar exemplul e
exagerat pentru a-ţi arăta că el ştie că nu are practic nicio dovadă pentru
ideea că ar fi înşelat). Este aproape imposibil ca Dana să îl înşele, iar el,
având calităţile menţionate, ştie asta, i-ar fi imposibil să nege evidenţa. Cu
toate acestea, nu poate scăpa nici de senzaţia cealaltă. Amicii lui s-au
polarizat. Cei mai mulţi îi spun, cu delicateţe, că ar fi momentul să vorbească
cu cineva de specialitate pentru că ideea lui este neîntemeiată, iraţională şi
total nesusţinută de dovezi. Alţii, mult mai puţini şi ceva mai bizari, îl
încurajează să meargă pe mâna intuiţiei pentru că e clar că subconştientul lui
are acces la nişte informaţii sau indicii pe care din motive necunoscute (Dana,
ştiind că el este meticulos, este la rândul ei extrem de precaută, detectivii
au fost incompetenţi, aventurile ei au un caracter foarte dezordonat şi sunt
greu de surprins sau de încadrat în tipare) nu le poate demonstra nimeni în
realitatea empirică. Toţi se declară depăşiţi de situaţie, iar reacţia tipică
este (nu ne mai mirăm), să respingă total una dintre variante, deoarece
incertitudinea este şi pentru ei cel mai greu de tolerat (ideea că poate i-au
dat un sfat greşit amicului sau l-au îndreptat înspre o pistă falsă ar fi
insuportabilă, deci nu le rămâne decât să îşi întărească artificial propriile
supoziţii). Mhai ştie că the burden of
proof este cum s-ar spune în ograda lui. Dar asta nu îi uşurează deloc
situaţia, pentru că miza nu este demonstraţia seacă şi raţională a unui
principiu abstract, ci are o evidentă încărcătură emoţională. Nici să facă
abstracţie de bănuieli şi să arunce totul sub preş nu este o opţiune.
Posibilitatea ca Dana să îl înşele repune în discuţie întreaga relaţie şi
valorile asumate de amândoi: fidelitatea dar mai ales sinceritatea
(împărtăşirea onestă a trăirilor) şi afecţiunea, grija, interesul real al unuia
pentru celălalt. Mihai ar putea accepta la urma urmei o infidelitate pasageră a
Danei, dar i-ar fi imposibil să înţeleagă cum a putut să nege, să îi ascundă
acest fapt în timp ce asista impasibilă la chinuitoarele lui îndoieli.
Care sunt
consecinţele pentru Mihai ale păstrării în conştient a două credinţe opuse? În
afară de urmările deja sugerate (incapacitatea de a se linişti, ruminaţii continue), Mihai este ambivalent. În relaţia cu Dana, dar şi cu
prietenii şi cu sine însuşi (pentru că nu se poate convinge singur, nu reuşeşte
să îşi răspundă sau măcar să renunţe la una dintre variante). Cum se poartă cu
partenera lui? Depinde de care dintre idei este mai puternică în fiecare
dimineaţă. Sau nu. Întrucât o iubeşte pe Dana, îşi propune să acţioneze
preponderent conform credinţei că ea îi este fidelă. Însă acest lucru nu îi
reuşeşte întotdeauna întrucât celălalt sentiment este mereu prezent şi el
undeva acolo, lurking. La un moment
dat, dacă lucrurile decurg la fel (nu ştim nici noi care e adevărul, nici nu
vom şti), Mihai va trebui probabil să aleagă. Se va comporta ca şi cum numai
una dintre credinţe ar fi adevărată (pentru el, degeaba e una adevărata out there, dacă pentru el ambele par la
fel de plauzibile) şi va renunţa la cealaltă. Va alege ceea ce vrea să creadă.
Dacă va păstra convingerea că Dana îl înşală şi minte se va despărţi de ea fără
să mai revină asupra deciziei. Dacă va păstra ideea că îi este fidelă va înceta
orice tentativă de a o verifica, nu va mai apela la detectivi şi va acţiona
constant în acord cu cogniţia respectivă. Atât de simplu? Nu am zis că e
simplu. Adică poţi să crezi ceva doar pentru că vrei să crezi? Of, nu, nici
asta nu am spus (sau nu acolo am bătut). Nu crezi ceva doar pentru că vrei să
crezi (conştient, inconştient de multe ori chiar ăsta e mecanismul), dar,
pentru că tot sugeram neuroplasticitatea, este posibil să crezi ceva dacă depui
anumite eforturi în acest sens (ai răbdare până la următorul articol; dar nu fi
aşa de sigur că îl voi scrie!).
Cine este
Mihai? Tu, eu, oricine este conştient la un moment dat de prezenţa în câmpul
conştiinţei sale a două idei opuse. Am văzut însă care sunt costurile acestei
lupte şi cum nu este deloc o poziţie confortabilă în care să te situezi vizavi
de realitate, deci cel mai probabil eu, tu şi oricine vom evita să ne trezim în
astfel de situaţii. Cum evităm? Mutându-l pe Mihai din conştient în inconştient,
moment în care şi povestea lui, mai ales finalul, suportă două lecturi
diferite, ambele la fel de valabile. Nu îl cunoşti pe Mihai, nu vei face
niciodată cunoştinţă cu el, deşi este parte din tine. Este mediatorul dintre
cele două credinţe contrarii. Lupta se derulează chiar acum, dar tu nu ai
habar. Mihai ştie, dar tu eşti şi nu eşti Mihai în acelaşi timp. La un moment
dat vei avea sentimentul (conştient, da) că Dana te înşeală. Nu vei căuta
dovezi şi pur şi simplu nu o vei crede când va nega. Mihai din inconştient a
făcut alegerea, iar tu acum o pui în aplicare. Te desparţi de Dana, convins
fiind că te înşală. Nici nu îţi trece prin cap posibilitatea să te înşeli
(ideea opusă a fost ucisă nu din faşă, ci din embrion sau şi mai înainte, prin
prezervativ, de Mihai cel vigilent care locuieşte în inconştient). Încă odată,
nu ştim care este adevărul şi sunt slabe şanse să aflăm vreodată. Interesant
este de asemenea că Mihai (care lectură o preferi? unde ai prefera să fie Mihai
din tine? în conştient? eşti sigur?) nu alege în virtutea valorii de adevăr a propoziţiei
„Dana mă înşală”. Va fi convins în cele din urmă, dar nu neapărat pentru că ar
fi adevărat (deşi va crede asta, fireşte, asta înseamnă să fii convins, mai
ales când ai eliminat ideile opuse). Dar de ce atunci? în funcţie de ce va
alege dacă nu de adevărul obiectiv sau de dovezile pe care le are la
dispoziţie?
După ce ai
văzut cam ce înseamnă să ţi se întâmple
senzaţia mentală că eşti sigur, este posibil să ai ceva mai multe dubii
înainte de a te bate cu pumnii în piept că ai dreptate atunci când crezi ceva.
De asemenea, poate nu te vei mai grăbi să lipeşti tot felul de etichete pe
fruntea celor cu un sistem dopaminergic fie sub-fie supra-funcţional. Nici nu
vei încerca cu orice preţ să îi convingi, să îi faci să creadă realitatea ta. În
unele privinţe, oamenii cad de acord că nu pot cădea de acord sau cel puţin nu
în totalitate. Şi apoi decid cât de important este acel aspect pentru ei, cum
le influenţează relaţia şi dacă există lucruri mai importante ce le „reglează”
interacţiunile. Alteori hotărăsc chiar ei ceea ce vor să creadă şi se comportă
în consecinţă. Sau menţin, cu costuri emoţionale şi psihice foarte mari, ambele
„convingeri” în planul conştient. Nu este un proces uşor, lin sau lipsit de
contradicţii. Cu siguranţă (relativă :D) nu este un proces la capătul căruia să
ai certitudinea unui adevăr absolut, chiar dacă ţi-ai dori asta şi chiar dacă simţi
de multe ori că eşti în posesia lui. În definitiv, nu putem merge dincolo de
acel Umwelt specific speciei umane (dacă aparţii unui alt ordin te rog frumos
să mă scuzi, eu acum mă adresam oamenilor, noi pe aici ne facem vinovaţi,
printre alte păcate, de un fel de bias care se numeşte in-group favoritism,
dar lasă că vorbesc eu şi cu tine mai târziu, într-un vis).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu