Persistenţa memoriei. Pardon, a obiectelor. Şi cum scapi de ea fără ajutorul unei demenţe

Un mic experiment. Să presupunem că eu vin acum la tine în cameră şi...iţi fur computerul. De fapt doar îl ascund. Ce faci? Presupun că îl cauţi, mă întrebi ce am făcut cu el, unde l-am băgat, eşti nervos şi determinat să ţi-l recuperezi. Ţi se pare de la sine înţeles, nu? Şi totuşi acţiunea ta este uimitoare. Ea este posibilă numai pentru că la un moment dat în procesul dezvoltării tale cognitive ţi-ai însuşit anumite scheme mentale şi ai dobândit o achiziţie care te diferenţiază în prezent de majoritatea animalelor ce nu sunt capabile de aşa ceva. Despre ce vorbesc? Eşti (un om) curios? (Intenţionat nu folosesc termenul de persoană pentru că momentan refuz să ma adresez delfinilor (proaspăt declaraţi persoane non-umane in India) şi altor aspiranţi la acest statut, întâi să înveţe să citească şi pe urmă mai discutăm; sorry, Peter Singer, aştept să mă faci să răzgândesc la primăvară când începe cursul tău pe coursera). Si acum că am scăpat de delfinii indieni şi ai avut şi tu un răgaz de gândire, la ce achiziţie mă refer? Cred că ţi-ai dat seama că fac aluzie la Piaget şi mai cred şi că ai depăşit de ceva vreme stadiul senzoriomotor. Din compasiune te scutesc însă de efortul unor operaţii formale şi îţi spun concret la ce mă gândeam. La permanenţa obictelor. Spre sfârşitul stadiului senzoriomotor (spunea Piaget, între timp au apărut multe critici pe care din raţiuni mai mult sau mai puţin obiective nu le voi menţiona aici) tu ai înţeles că obiectele continuă să existe undeva chiar dacă au dispărut din câmpul tău vizual. Este o schemă mentală fundamentală care îţi permite ţie acum să îţi cauţi calculatorul şutit de mine. Fără permanenţa obiectelor nici măcar nu ai fi observat aşa zisa dispariţie pentru simplul motiv că pentru tine calculatorul ar exista doar câtă vreme se află în faţa ta. Mai sunt în stare de această ispravă pe care tu o percepi ca firească doar restul primatelor, câinii, pisicile (într-o măsură mai mică) şi câteva specii de păsări, în special simpaticele ciori.

Permanenţa obiectelor este o condiţie fundamentală (absolut necesară) pentru formarea reprezentărilor, acestea fiind tocmai procese psihice ce permit manipularea mintală a obiectelor în absenţa lor, cu condiţia ca ele să fi acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ. Mergând mai departe, fără reprezentări este greu de conceput conştiinţa de sine, sentimentul identităţii şi al continuităţii personale, memoria de orice fel, inclusiv cea autobiografică. Până să înţelegi că obiectele ieşite din câmpul tău vizual nu au dispărut complet eşti incapabil să te raportezi la tine însuţi ca la o fiinţă ce a existat şi ieri şi a interacţionat cu diverse obiecte şi persoane din jur. De asemenea, dacă nu ai şti că ai avut un computer sau că ai putea avea acel televizor ce continuă să te obsedeze şi după ce ai ieşit din magazin, nu ai întreprinde nicio acţiune prin care să cauţi ce ai pierdut sau să obţii ceea ce nu ai dar îţi doreşti să ai.

Dacă ai citit cu atenţie ultima mea afirmaţie probabil că te-ai gândit şi tu că o putem interpreta atât ca pe un lucru pozitiv (care îţi saltă cu câteva puncte well-beingul) cât şi negativ (ţi-l face să scadă dramatic). Cum de ce? Pentru că uneori nu mai poţi recupera ceea ce ai avut sau nu poţi avea ceea ce îţi doreşti. Să zicem că am plecat cu laptopul tău şi l-am ascuns într-un seif indestructibil al cărui cifru nu am de gând să ţi-l mărturisesc în ciuda celor mai rafinate torturi pe care ţi le poţi imagina şi reprezenta. Nu vreau şi pace! Calculatorul tău există, te asigur chiar că este în stare perfectă acolo în seif, doar că tu nu o să mai pui în veci mâna pe el (da, nici măcar pe lumea cealaltă!). Iar televizorul de la magazin (un model inovativ, aproape SF) are un preţ pe care nu l-ai putea plăti nici dacă ţi-ai mai lua vreo trei joburi pe lângă cele două pe care le ai deja. Ştii că există, unii privilegiaţi poate chiar l-au cumpărat, dar tu nu ai acces la el. Ţi-l doreşti foarte tare, ajungi obsedat de el, îl visezi noaptea, nici un alt televizor nu te mai satisface în lumea asta. Te gândeşti mereu la televizorul SF din magazin. Nu-i aşa că în aceste condiţii mai că ţi-ai dori să nu fi depăşit vreodată stadiul senzoriomotor şi să crezi acum că ceea ce nu vezi nu există? 

La naiba cu permanenţa obiectelor! Din cauza ei tu ai devenit mult prea ataşat de obiecte din realitatea exterioară pe care că, iată, nu le poţi avea, ceea ce riscă să te facă nefericit. Şi hai să extrapolăm un pic noţiunea de „obiect”: permanenţa obiectelor se referă la tot ce există out there, animat sau inanimat. Iar dacă ne amintim teoria lacaniană derivată din psihanaliză (şi vedem şi filmul lui Bunuel- Cet obscur objet du desir) înţelegem că şi persoanele pe care le dorim pot fi considerate obiecte ale dorinţei noastre ( objet petit a ), ele devenind nişte entităţi reificate, obiecte pulsionale ce nu au o existenţă în sine, sunt doar distorsiuni ale fanteziei subiectului care le doreşte. Dacă dorinţa se transformă într-o adevărată nevoie ai încurcat-o şi mai tare, pentru că vei avea impresia că prezenţa televizorului de ultimă generaţie sau a fostei tale partenere îţi sunt imperios necesare. Şi poate că fosta (hai să îi spunem X, dacă tot suntem la capitolul reificare, sau o poţi interpreta ca pe necunoscuta dintr-o ecuaţie ce te depăşeşte) nu este de aceeaşi părere, adică trăieşte bine mersi fără să se sinchisească de tine. Ştie că tu exişti, dar permanenţa obiectelor nu constituie o problemă, pentru că tu nu mai reprezinţi pentru ea un obiect investit emoţional. Tu însă o doreşti. Ai nevoie de ea. Ştii unde locuieşte, unde lucrează, prin ce medii se învârte, ai nişte reprezentări foarte concrete ale modurilor în care ea trăieşte în continuare departe de tine. Ce poţi să faci? (Exclud  din start posibilitatea să te fi gândit că ai putea să o omori ca să scapi de convingerea că ea există!!). Vei încerca, fireşte, să o recucereşti. Însă nu va funcţiona. Obiectul dorinţei tale are, să vezi tupeu, voinţă proprie! Paradoxal, acest lucru îţi şi place, adică o soluţie precum răpirea, hărţuirea sau sechestrarea nu te coafează. Nu numai că o doreşti pe X, ar fi uşor în definitiv să o ai fără acordul ei (consecinţele legale, chiar „penale” nu mai contează în acest punct), problema este însă că îţi doreşti ca X să te dorească. Iar asta, dragul meu, este o variabilă pe care o poţi prea puţin controla (şi, te rog, nu îl folosi de acel „prea puţin” ca portiţă pentru a încerca totuşi, nevrotic, să o faci). Vrei ca X să te aleagă, să te prefere, să te iubească pentru că vede în tine ceva deosebit ce nu găseşte la nimeni altcineva, aşa că ai rezista eroic până şi tentaţiei de a-i da nişte picături din elixirul dragostei, presupunând că acesta s-ar inventa. Dar, cum spuneam (şi îţi repet că să iţi intre bine în cap- amygdala la apel!), X nu te vrea. Simplu ca bună ziua, doar că ziua ta nu mai e deloc bună. X nu este lângă tine, iar tu nu poţi să o uiţi, nici să te prefaci că nu există. Oare? Chiar nu poţi? Hm...hai că te ajut eu, m-am săturat să te văd cum te chinui singur pentru că nu ai adoptat o poziţie filosofică ce îţi permite să ignori persistenţa obiectului X şi chiar să ai un fel de revelaţie descoperind că de fapt alergi după nimic pentru că ai deja tot ce îţi doreşti. Nu, în nici un caz nu mă refer la stoicism, nu este tocmai curentul meu preferat (eufemism). Dar poate că solipsismul îţi spune ceva.

Solipsismul îţi permite să anulezi existenţa lui X, un fel de ucidere simbolică, singura care contează. Dar frumuseţea constă în faptul că această crimă este în acel timp un act de creaţie, un fel de reînviere. Din câte îţi aminteşti de la orele de filozofie (?) sau din lecturile trecute, probabil  că asociezi această poziţie (nekamasutriană!) cu convingerea că nu există o realitate exterioară minţii tale, totul este o proiecţie a intelectului tău şi, mai ales, nu există nici alte minţi. Ai dreptate, cu menţiunea însă că asta este versiunea dură a solipsismului, cea în care X nu există deloc out there, fiind exclusiv o fantezie de-a ta (mai mult sau mai puţin kamasutriană de această dată). A figment of your imagination. Într-o variantă mai moderată însă, ce se apropie de scepticism, solipsismul nu neagă existenţa unei realităţii independente de mintea ta, doar că atrage atenţia asupra faptului că nu avem acces decât la propriile conţinuturi mentale, astfel încât lumea externă, chiar dacă există, reprezintă o problemă de nesoluţionat. Tu nu ştii cum este realitatea în sine, cum arată de fapt copacii pe lângă care trecem zilnic prin parc, nici ochii iubitei tale. Organele noastre de simţ, împreună cu structurile corticale, construiesc imaginea realităţii care te ajută cel mai bine să te descurci, să supravieţuieşti (percepţia adâncimii de exemplu, selectată evoluţionist) şi să te reproduci (vaai, ce ochi frumoşi, ce forme interesante, nu-i aşa? ee..nu e chiar aşa, na!).  Şi nu mai vorbim aici de aşteptări, experienţe anterioare şi predispoziţii care operează o nouă modificare, de gradul doi, a realităţii, după filtrul nr.1 reprezentat de constrângerile pur fiziologice. O persoană (om sau delfin) nevăzătoare din naştere îşi construieşte sau reprezintă mediul în moduri fundamental diferite de ale tale.

În aceste condiţii devine tot mai irelevant dacă X există sau nu în realitate. Indiferent de răspuns, tu nu o vei cunoaşte aşa cum este ea de fapt. Dar am văzut deja că tu o doreşti. Hm…”o” doreşti? Really? Păi stai că nu mai înţeleg. Cum poţi să o doreşti dacă nu o poţi cunoaşte? Ce doreşti de fapt? Ahaa…imaginea despre ea, ideea, reprezentarea pe care singur ţi-ai creat-o. Corect. Şi aveai o problemă mai devreme, cum că vezi Doamne (dacă ai organe - de simţ!) X nu te vrea şi că eşti departe de ea. Care X, te întreb iar. Care X nu te vrea? Şi cum adică nu te vrea când tocmai am stabilit împreună că X cea pe care o vrei este cea pe care o percepi şi o construieşti în mintea ta, în capul tău. Am zis în capul tău? Atunci la ce dracu (îl pomenesc si pe el sa nu se simtă discriminat) o mai cauţi pe X pe străzi, pe net, la locul de muncă sau pe la prieteni câtă vreme X, adevăratul obiect al dorinţei tale este în capul tău şi are prea puţin de-a face cu X din realitate, inaccesibilă în realitatea ei brută. X îţi aparţine deja. În plus, X devine acum uşor de controlat şi execută tot ce mintea ta concepe că ar putea face, singurele limite fiind cele ale imaginaţiei. Te poţi chiar amuza prefăcându-te că o înzestrezi şi cu nişte fărâme de liber arbitru şi te laşi apoi singur surprins de formele în care gândurile tale o modelează permanent. Iar X din realitatea exterioară (discutabilă sau în orice caz neimportantă pentru tine) nu te poate împiedica, nu are absolut nici un cuvânt de spus referitor la ce faci tu cu ideea de X. E ca şi cum ai fi deposedat-o (dacă nu te-a lăsat să o posezi măcar o deposedezi) de propria existenţă, care acum nu îi mai aparţine, la care nu mai are acces. Da, X continuă să existe, însă nu are cum să se ducă prea departe prin teatrul minţii tale. Dacă folosim (liber) metafora minţii ca teatru cartezian, X este ba pe scenă în lumina reflectorului, ba prin culise, uneori chiar prin public, însă niciodată afară. Permanenţa obiectului X înseamnă acum că ideea de X este în continuare în capul tău chiar şi când memoria de lucru este încărcată la maxim cu alte idei provizorii. Ştii de unde să o iei, revii la ea când ai tu chef (şi nu X) şi ai scăpat de suferinţele inutile cauzate de vânătoarea de himere (himera fiind X din realitate).

Nu ştiu dacă „te”-am convins (vorba vine, doar te pot convinge de orice dacă eşti în capul meu). Mă poţi contrazice. Dar nu pe mine. Ci pe „minele” din capul tău. Cred că ne-am cam încurcat. Mai bine ne oprim aici, în această stare (naturală) de acatalepsie.