Hai să trăim clipa. Când ai auzit asta ultima oară? Probabil foarte recent.
Dar în ce context? te întreb eu, constatând că expresia carpe diem poate căpăta tot felul de înţelesuri, în funcţie de
interesul sau de starea de spirit a celui care o foloseşte. Hai să trăim clipa, ce
dracu, doar o viaţă avem, de ceva tot trebuie să murim, de ce ţi-e scris în
frunte nu scapi, aşa că hai să mai fumăm o ţigară, să ne bucurăm de o partidă
de sex neprotejat, să conducem pe curbele de la Ciuta cu 100 de km la oră şi mai
găsim noi câteva feluri de a face pe copiii teribili în căutare de (supra) stimulări
senzoriale. Să trăim de parcă ziua de mâine nu ar exista…hm, mai vorbim noi
mâine când constaţi că există, la pachet cu mahmureala, cu o tipă necunoscută, la
fel de mahmură şi de stânjenită lângă tine în pat, sau cu nişte perfuzii ce-ţi ies
din braţe (doar dacă le mai ai) pe un pat de spital.
O variantă mai soft şi mai înţeleaptă este „bucură-te de micile plăceri ale
vieţii”. O cafea, o plimbare, un conversaţie stimulativă, un moment plăcut cu colega din biroul alăturat, sărutul pe care nu uiţi să i-l dai în
fiecare dimineaţă iubitei tale înainte să pleci la muncă, lectura unei cărţi pe
care o citeşti de plăcere, momentele când te joci cu sau ca un copil. Pare greu
de imaginat cum ar putea cineva să nu mai aprecieze asemenea clipe (excluzând
episoadele depresive), dar mulţi spun că nu mai au timp sau pur şi simplu nu mai găsesc dispoziţia necesară să o facă, încorsetaţi în mulţimea de
obligaţii sociale şi profesionale de care nu se mai pot acum elibera.
Dar de ce să trăieşti din plin doar „micile plăceri” iar restul timpului să
îl petreci pe pilot automat, aşteptând eventual să ajungi în altă parte, să
termini mai repede o activitate sau cu mintea departe în spaţiu şi într-un alt timp
decât prezentul? Poţi „trăi clipa” focalizându-ţi în mod conştient atenţia pe
ceea ce se întâmplă în jurul tău şi/sau în tine în momentul de faţă. Fără să
judeci, dar în acelaşi timp cumva fără să îţi propui să nu judeci, iar
dacă evaluările apar le laşi să vină şi să plece, fiind martorul acestui
proces, urmărindu-ţi fluxul gândurilor. Dacă reuşeşti măcar de câteva ori pe zi
să te opreşti din ce faci mecanic şi să fii atent la respiraţie, senzaţii şi
gânduri vei simţi că eşti într-adevăr conectat la momentul prezent, la clipă,
timpul se scurge altfel, iar atunci (dar şi imediat după) percepţia ta dobândeşte o
prospeţime şi o acuitate pe care nu le avea înainte. Poţi încerca mindfulness
aproape oricând: la volan, pe stradă, la un ceai, când faci sport, chiar şi
când eşti într-un context social sau când faci dragoste cu partenera sau
partenerul.
Sau când mănânci. Pe lângă faptul că nu te vei mai întreba la sfârşitul
filmului „unde naiba a dispărut găleata cu floricele?” (mindless eating), atenţia orientată asupra fiecărui moment al mesei
amplifică plăcerea resimţită de papilele tale gustative, dar şi pe cea oferită de stimulii
tactili, olfactivi şi vizuali. În plus, vei mânca mai puţin pentru că eşti în
contact cu tine, cu nevoile tale şi simţi când te-ai săturat, nu continui să
duci ceva la gură ca un gest automat în timp ce te uiţi la televizor sau comentezi ultimele bârfe privind aventurile sexuale ale secretarei. Exemplul
clasic în literatura de specialitate este sa mănânci păstrându-ţi atenţia
trează o mandarină. Mai întâi închizi ochii şi ţii fructul în mână,
simţindu-i forma, textura şi iregularităţile de pe suprafaţa sa. Apoi o duci la
nas, o „adulmeci”, o lipeşti de pielea dintre nas şi buza superioară. Deschizi
ochii şi o priveşti, observi nuanţele, cum se reflectă lumina pe ea, te uiţi la
partea unde avea codiţa ce o lega de copac şi la alte detalii ce fac din ea o
mandarină diferită de toate mandarinele din lume. Gândeşte-te câteva clipe la
copacul din care provine, la oamenii care l-au plantat, la soarele şi apa de
care a avut nevoie ca să rodească. Începi să o cureţi încet, la fel de atent la
senzaţii, la mirosul care a devenit mai intens, la forma pe care o fructul, la noile
culori şi texturi, la zeama pe care o simţi pe degete. Apoi guşti, eventual cu
ochii închişi, îţi plimbi limba peste ea, o muşti uşor li laşi sucul să-ţi
alunece pe gât, iar când ai înghiţit mai stai câteva secunde cu senzaţiile
încă vii înainte să iei următoarea bucată.
E adevărat că ai nevoie de ceva timp şi de un cadru adecvat pentru a urma
toţi paşii de mai sus, dar cred că măcar de câteva ori pe săptămână găseşti prilejul
să o faci. În plus, adaptezi „tehnica” la context: poate nu vei închide ochii
dacă mănânci la cantină, însă este suficient să fii prezent, să îţi urmăreşti
senzaţiile şi să nu pierzi contactul cu mâncarea din farfurie şi cu tine.
O altă adaptare pe care mă gândesc că o vei face, pentru a reduce disonanţa
cognitivă, se referă la momentul în care te gândeşti cum a ajuns respectivul
fel de mâncare în farfuria ta. Daca este o portocală nimic mai uşor sau mai
plăcut. Ce te faci însă cu aripa de pui, cârnatul prăjit sau ficăţeii din faţa
ta? Of, şi arătau aşa de inofensiv în supermarket, după ce altcineva s-a ocupat
de treburile murdare…Mai bine treci de etapa imaginativă şi te concentrezi
pe…curăţatul de piele sau separarea cărnii de pe oase. Deşi, dacă mă uit la oră, e cam târziu pentru cină, poate alte tipuri de mindfulness ar fi ceva mai potrivite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu