Despre de toate şi despre nimic

Mai facem şi noi nişte calcule? Adică tu, că eu nu mă pricep, aş putea cel mult, dacă îmi acorzi o perioadă infinită din timpul tău, să „produc” rezultatul corect din întâmplare. Să îl nimeresc. Aşa cum am nimerit şi succesiunea de litere, propoziţii şi articole de pe acest blog. Eu nu am făcut decât să apăs aiurea pe taste, fără să înţeleg o iotă din ce scriu, iar faptul că folosesc în clipa de faţă persoana I şi textul pare a fi mărturisirea unei persoane conştiente de ceea ce face (care înţelege sensul frazelor create, scriindu-le intenţionat) nu trebuie să te inducă în eroare. Habar nu am ce aberez pe-aici. Mi-a dat unu, Harry Harlow, o tastatură cândva (ca surogat) şi de atunci tot mă joc cu ea din plictiseală, însă nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, cu atât mai puţin sunt capabilă de raţionamente. Sunt o maimuţă. Şi cel care mi-a pus în faţă tastatura aşteaptă de la mine să rescriu Hamlet sau alta operă a lui Shakespeare. Este convins că la un moment dat se va întâmpla şi asta. Blocată între a fi şi a nu fi, deocamdată am scris doar ceva ce ţie îţi pare a (nu) fi un blog al unei tipe Andreea. Nimic mai puţin adevărat. Repet, sunt o maimuţă. Simt că nu mă crezi (şi de nervi mi se urcă sângele în coadă şi mă înroşesc). Of, credeam că înţelegi care-i faza cu probabilităţile! Nu se poate să nu fi auzit de teorema maimuţei cu timp infinit. O maimuţă ce apasă la întâmplare o tastatură va reuşi aproape sigur, cu condiţia să facă oricâte încercări, să scrie în cele din urmă orice text, de exemplu operele complete ale lui Shakespeare. Probabilitatea ca acest text să fie scris de o maimuţă este, într-adevăr, foarte mică (ai aflat-o?). Dar nu este zero. În plus, te rog să mă crezi, îţi spun adevărul. Da, vreau să mă crezi, deşi tocmai ţi-am spus că sunt o maimuţă care apasă nişte taste la întâmplare şi nu ştie ce spune.

Mă crezi, da? La urma urmei, este o propoziţie posibilă (sau contingentă?) adică adevărată în cel puţin una dintre lumile posibile, dacă nu neapărat în cea actuală. Sau, dacă nu îţi place filosofia (realismul modal al lui David Lewis), poate preferi mecanica cuantică şi interpretarea multiple-lumi a lui Hugh Everett. Toate lumile posibile, împreună cu toate obiectele ce le populează, sunt reale, la fel de reale ca şi propria noastră lume (Lewis), iar de fiecare dată când într-una din lumi tu iei o decizie, gestul tău generează pe loc cel puţin un alt univers paralel în care se materializează posibiltăţile respinse, nealese (Everett). Dacă de exemplu îţi omori soţia în acest moment ea va fi moartă doar aici dar o copie identică a ei va exista într-o altă lume (nimic de-a face cu viaţa de după moarte). Opreşte-te, lasă toporul sau pistolul jos, e doar una dintre interpretările fizicii cuantice, în plus dacă faci asta vei experimenta consecinţele faptei tale într-o închisoare din lumea actuală şi nu vei avea acces la experienţele subiective ale milioanelor de versiuni ale tale din celelalte universuri. Te poţi însă consola cu ideea că în alte părţi ai omorât-o deja de sute de ori până acum, aşa că poţi să o asculţi cu stoicism (şi cu un zâmbet sardonic) povestindu-ţi peripeţiile de la shopping (apoi vă uitaţi împreună la filmul Possible Worlds).

În lumea asta aşadar eu sunt o maimuţă care scrie despre ea însăşi fară să îşi dea seama. Dar cine ştie, poate că în inconştient eu ştiu foarte bine ce fac – da, în creierul primatelor circuitele responsabile cu acumularea unor cunoştinţe şi procesarea informaţiilor pot opera şi în absenţa conştienţei (awareness), ceea ce ne pune în situaţia paradoxală de a şti ceva (sau a ne comporta, a iniţia anumite acţiuni ca şi cum am şti) fără să ştim că ştim (altădată despre asta, vezi rapiditatea cu care te fereşti de o maşină ce se îndreaptă spre tine înainte să devii conştient că o vezi venind). Chiar aşa, ce înseamnă a şti? Tu ştii că ai mâini sau crezi că ai mâini? Eu îţi dau scris că nu ştii că ai mâini. Fii atent, nu am spus că nu ai mâini, ci doar că nu poţi şti asta. Pentru ca p să fie adevărat, trebuie ca non p să fie fals, adică să nu existe absolut nicio posibilitate ca non p să fie adevărat. Ştii că ai mâini doar dacă este imposibil să nu ai mâini. Însă eu (şi tu) îmi pot imagina o situaţie în care tu de fapt nu ai mâini deşi ţi se pare că ai. Şi nu numai una, chiar foarte multe. Nu putem exclude posibilitatea ca tu în acest moment să ai braţele amputate dar să experimentezi halucinaţii cauzate fie de droguri, fie de orice alte fenomene neurologice (drogul, substanţa chimică acţionând în final la nivel biologic) în stare să provoace stări modificate de conştiinţă, cum ar fi epilepsia de lob temporar (Ioana d’Arc), starea de îndrăgostire, unele exerciţii fizice, meditaţia sau deprivarea senzorială. Sau pur şi simplu visezi. Poate eşti un creier într-un borcan care primeşte impulsuri electrice ce recreează experienţele unui corp cu mâini cu tot. Preferi o simulare pe calculator? O proiecţie din visul altcuiva? Problema este că dacă te-ai afla în oricare dintre aceste situaţii nu ai reuşi să faci diferenţa între realitate (nu ai mâini) şi iluzie (ai mâini), întrucât senzaţiile tale ar fi identice (că ai mâini). Iar cum senzaţia nu este totuna cu realitatea obiectivă, nu poţi exclude non p, deci nu ştii că ai mâini. În loc să spui că p, corect ar fi să spui doar că p este mai probabil decât non p sau că simţi că p. Ţi-ai dat seama, ne aflăm din nou în plină ipoteză sceptică, după ce data trecută am ajuns la concluzia că e posibil să nu existe nimic în realitate în afara minţii noastre, nici măcar alte minţi, aşa că dacă ai fost părăsit de X, fosta ta parteneră, această întâmplare nu are rost să fie luată prea mult în serios şi în nici un caz în tragic.

Ipoteza sceptică ne permite să reconsiderăm şi scenariul propus de Nozick, prin care el a vizat o critică la adresa hedonismului. Să presupunem că există, datorită miracolelor ştiinţei, o maşină foarte performantă numită maşina experienţelor sau a plăcerilor. Tu ai făcut rost de ea şi mă pui în faţa unei alegeri nu tocmai comode: pot să intru acolo şi să experimentez tot ceea ce îmi doresc, având, în plus, impresia că tot ce se întâmplă este cât se poate de real (voi uita târgul pe care tocmai l-am acceptat). Majoritatea oamenilor, spune Nozick, refuză. De ce? Pentru că există lucruri mai presus de maximimizarea emoţiilor pozitive, cum ar fi adevărul, sensul superior, ceva mai larg decât tine însuţi, autenticitatea trăirilor. Ahaa...dar ia stai puţin. Ar fi excelent şi cu siguranţă într-un prim moment ţi-aş spune să-ţi iei maşina şi să ţi-o bagi undeva pentru că pentru mine este mai important să trăiesc autentic şi să am experienţe „reale”. Numai că m-aş opri în acea clipă şi, devenind conştientă de o altă iluzie, cred că aş accepta oferta (trecând peste un impuls contrar de natură viscerală), aproape convinsă că este cel mai raţional şi mai înţelept lucru cu putinţă. Pentru că aş realiza că nu dau un „adevăr” pe o iluzie, ci o iluzie pe altă iluzie, mai frumoasă, mai pozitivă. Adica renunţ la un fel de a percepe şi de construi realitatea, la un set de impresii subiective contra altor impresii la fel de subiective, doar diferite şi superioare prin prisma faptului că îmi oferă mai multă plăcere (iar prin plăcere fiecare înţelege ce vrea, maşina poate simula orice experienţă). Este foarte contra-intuitiv. Însă este contra-intuitiv deoarece trăim deja prinşi într-o iluzie intrinsecă şi (aproape) imposibil de risipit, cea a sinelui experimentat ca agent liber ce există undeva în noi, un fel de centru de comandă care ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză şi care poate observa şi acţiona asupra unei realităţii obiective, ale cărei caracteristici corespund percepţiilor sale. Însă acel sine nu există aşa cum îl experimentăm. Şi nici nu are liber arbitru. Iar ceea ce vedem cu ochii noştri este o construcţie, nu o poză a realităţii (ştii de pata oarbă de pe retină, nu? dacă nu ştii este pentru că nu percepi efectiv o „gaură” în peisaj, întrucât creierul are grijă să umple golul cu o „confabulaţie” vizuală luată de tine drept realitate).

Ce este până la urmă sinele? Dacă vorbim despre acel „tu” constient care ai anumite senzaţii şi eşti capabil să le observi, chiar să le etichetezi şi să le găseşti o explicaţie („mi-e foame pentru că nu am mai mâncat de aseară” sau „sunt trist şi speriat pentru că este bolnav copilul meu”), eşti un fel de vârf al unui aisberg care îţi rămâne necunoscut, deşi ştii că există undeva. Raportul de forţe nu este se sus în jos (de la vârful icebergului către partea invizibilă) ci invers, de la blocul de gheaţă de sub apă către tine-le conştient. Impresia subiectivă este opusă: tu simţi (nu ai de ales, chiar simţi, inclusiv atunci când, pentru că ai dovezi contrarii, nu mai crezi că ceea ce simţi este şi adevărat) că alegi liber, că ai în fiecare moemnt alternative şi că gândurile tale sunt produse de acest sine constient. (Atenţie, nu te gândi la nişte urşi albi! La ce te gândeşti acum?) Nu este aşa. Nici măcar atunci când ţi se pare că tocmai te-ai opus unui impuls puternic şi ai refuzat să mănânci o prăjitură pentru că ai glicemia peste limitele normale. Actul tău de voinţă este cu siguranţă inspirat şi merită încurajat pentru că prin astfel de iniţiative şansele tale de a avea o viaţă superioară calitativ (fiind sănătos) cresc. Dar nu este meritul tău, sau cel puţin nu al acelei părţi din tine care îşi asumă, parşiv, tot creditul şi culege laudele nemeritate. Sinele conştient poate fi comparat cu un preşedinte de onoare (ce se consideră însă mai mult decât onorific) al unui lanţ multinaţional de corporaţii cu ramificaţii pe tot globul (globul este aici întregul tău sistem nervos). Pentru acest lanţ lucrează, să zicem, câteva milioane de oameni (sinapse, în realitate mult mai numeroase) grupaţi în miile de sucursale deschise (module mentale sau sub-rutine, ca să împrumut termenii lui Pinker, respectiv Eagleman). Ce spunea Socrate, know thyself? Haha! Da, sigur, încearcă tu, preşedintele de onoare, să-ţi cunoşti milioanele de angajaţi, adică să ştii clipă de clipă ce face fiecare şi cum interacţionează unii cu alţii. Tu primeşti de-a gata un fel de rezumate sau de rapoarte, nişte sinteze trecute deja prin enşpe mii de „mâini” ce conspectează o parte din ultimele evenimente majore petrecute în unele sucursale de pe glob. Un maxim de 1% din întreaga activitate ajunge la urechile tale. Multe incidente sunt muşumalizate, altele rezolvate rapid înainte să afli, majoritatea pur şi simplu îţi rămân complet necunoscute pentru că nici nu ai avea cum (ţi-ar fi fizic imposibil) să înmagazinezi atâtea informaţii simultan (încearcă în minutul următor să te concentrezi pe respiraţie în timp ce îţi iei pulsul, planifici ce vei face mâine, eşti atent la senzaţiile din abdomen, observi cum îţi mai cresc un pic unghiile, fă conştient toate inferenţele necesare citirii acestui text- adică recunoşti literă cu literă şi le integrezi într-un stimul vizual cu sens –sau fără? hihi). Nu poţi. Stai liniştit, se ocupă alţii, ai sclavi. Sclavi, sclavi, dar ei deţin şi „puterea”, aşa că tu primeşti de la ei situaţii zilnice, lunare şi anuale pe care îţi închipui că pui  un „aprob” când ele sunt deja aprobate (vezi decalajul între iniţiera acţiunii şi momentul când devii conştient). Ca să nu mai spun că personajele respective interacţionează zi de zi, cu sau fără voia ta, cu angajaţii altor multinaţionale şi sunt influenţaţi, chiar modelaţi, de întâlnirile cu ei. Special am spus cu angajaţii şi nu cu preşedinţii de onoare, pentru că în realitate resorturile comunicării dntre oameni sunt undeva dincolo de nivelul manifest şi vorbim unii cu ceilalţi de la elefant la elefant (să-l băgăm şi pe Haidt un pic în seamă). Eşti aşadar influenţat de alţii mai mult decât îţi place ţie (în orgoliul de preşedinte de onoare), să crezi (iar faptul că acest lucru te deranjează, încerci să-l negi, să-l respingi sau să te eliberezi de el ar putea fi o simplă condiţionare culturală specifică lumii occidentale în care trăieşti şi care valorizează individualismul pe care ajungi să-l îmbrăţisezi automat, dar convins că este o atitudine deliberată şi justificată- vezi studiile despre diferenţele de self concept across cultures şi vei înţelege cât de uşor este să fii individualist într-o societate individualistă; nu cumva o dovadă a „independenţei” tale în gândire ar fi, în aceste condiţii, tocmai colectivismul?).

Îţi doreşti să fie altfel, să fii conştient de toate computaţiile realizate în surdină de sub-rutinele din tine? Înţelege că este „tehnic” imposibil. Şi nici nu ţi-ar servi la mare lucru câtă vreme lucrurile funcţionează în parametrii normali, more or less smoothly. Eşti într-un fel menajat. Care este rolul tău? Greu de spus, sincer nu îmi este foarte clar de ce am avut nevoie, în trecutul nostru evoluţionist, de o asemenea „adaptare” (sau by-product? poate epifenomen) fără de care alte animale se descurcă (se reproduc şi supravieţuiesc) destul de bine. (Am o fantezie apropo de asta –nu de reproducere, măi!, poate ţi-o împărtăşesc într-o zi). Tu (la fel ca şi eu) ca „agent conştient” cu pretenţii de alegeri libere şi de auto-analiză (mintea ce se judecă pe sine hm...) îmi pari a fi de multe ori în forul tău interior, o sperietoare de ciori care nu mai sperie pe nimeni şi se păcăleşte doar pe sine însuşi (umflându-te în nişte pene de paie şi uitând că şi atunci când nişte ciori se arată speriate, ele sunt speriate nu de tine, ci de  alte ciori pe care, tu, aşa zisa sperietoare, nici măcar nu le vezi). Câtă vreme „ciorile” îşi fac treaba tu îţi vei juca, foarte pătruns de importanţa momentului, rolul de…cioară conştientă. Adesea ciorile intră în conflict unele cu celelalte; ele se ceartă, ele se împacă, de obicei nu devii martorul acestor divergenţe. Dar vaai, şi când devii! La un moment dat ceva nasol se petrece în creierul tău (un AVC de exemplu) şi unele ciori o iau razna: fie nu îşi mai îndeplinesc rolul (o pacientă nu mai reuşea să perceapă obiectele în mişcare, îşi dădea seama că paharul s-a umplut cu apă doar când vedea o baltă lângă el), fie se manifestă în comportament fără acordul părţii tale conştiente (sindromul mâinii extraterestre- cum ar fi să începi să-ţi dezbraci iubita cu o mâna, iar cealaltă mână să se apuce să o îmbrace la loc, în afara controlului tău voluntar?). În astfel de cazuri realizezi şi tu cum lucrurile pe care le percepeai ca uşoare şi normale, out there, (mişcarea! nimic mai firesc, nu?) sunt de fapt dificile, complexe şi construite de creierul tău fără să ai conştiinţa acestor procese. Nu ţi s-a întâmplat niciodată? Nici măcar o uşoară formă de copralalie (apare uneori în sindromul Tourette), când te-ai trezit debitând nişte lucruri foarte urâte pe care de fapt nu le credeai sau nu ştiai că le crezi?

Ce spuneam? Că sinele este o iluzie. Un împărat gol. La fel şi liberul arbitru. Iar percepţiile noastre nu reflectă realitatea. (Dar credinţa în liberul arbitru corelează cu un comportament prosocial, de asta şi este o iluzie pozitivă, deci chiar te rog să crezi în continuare, am şi eu numai de câştigat în caz că ne întâlnim). Şi tu vii cu maşina lui Nozick la mine. De ce te-aş trimite la plimbare? (în nici un caz la volan, nu vreau să mă gândesc ce fel de realitate ai fi în stare să îmi simulezi). Argumentul lui Nozick prin care a vrut să respingă hedonismul are sens doar dacă tu crezi că sinele (şi implicit realitatea creată de sine) nu este o iluzie. Am spus dacă crezi, nu dacă simţi. Normal că (de cele mai multe ori) simţi că ai un sine. Dar e posibil (dacă te gândeşti mai mult şi mai citeşti şi niscaiva cărţi sau articole) ca în acelaşi timp să nu (mai) crezi că ai un sine. Simţi că ai un sine, dar nu crezi. Ştii (eşti aproape sigur) că sinele este o iluzie. Sinele din prezent este suma experienţelor tale conştiente, un amestec aleatoriu de trăiri subiective pozitive şi negative. Sinele din maşina plăcerilor e la fel o sumă de trăiri, doar că numai pozitive (valabil şi pentru că masochişti, care înţeleg prin pozitive ceva un pic diferit faţă de restul). Ambele sunt iluzii, chiar dacă una dintre ele pare mai reală decât cealaltă, iar odată intrat în maşină vei experimenta noua situaţie identic cu cea dinainte, uitând momentul alegerii. Ce alegi deci? Sigur eşti familiarizat cu iluzia vizuală Muller-Lyer. După ce ai măsurat ai înţeles că cele două linii paralele care par inegale sunt de fapt egale. Eşti sigur, ştii că sunt egale. Asta nu schimbă felul în care le vezi, adică inegale. Dar acum, odată ce ştii, dacă te-ar pune cineva să pariezi o sumă de bani si merge pe varianta că sunt egale, în pofida experienţei subiective care îţi spune altceva. Ai învăţat între timp să nu-ţi crezi ochilor.

Să-l lăsăm acum pe Nozick. Şi pe sceptici. Este foarte puţin probabil ca vreodată să fii pus în situaţia de a alege o altă iluzie decât cea pe care probabil o trăieşti deja. Mă îndoiesc că vei face rost de maşina plăcerilor sau că te vei trezi din această viaţă într-o altă realitate, realizând astfel că totul a fost un vis. Şi nici nu  vei păţi ca paznicul unui depozit dintr-un experiment mental care într-o zi găseşte într-o încăpere diverse borcane cu creiere frumos etichetate: „femeie, dansează în vitrinele din Cartierul Roşu”, „bărbat, urcă pe Everest” iar apoi, suprise! „bărbat, paznic la un depozit, găseşte creierele din borcane”. Nu. Trăieşti o viaţă în care experienţele tale sunt simţite de tine ca reale, intense, importante, greu de neglijat sau de negat. Dacă îţi tai mâna nu te va consola cu nimic ideea „oricum nu ştiam că am mâini”. La nivel subiectiv nu există nicio diferenţă între cum simţi durerea atunci când trăieşti ceva "real" şi atunci când eşti în iluzie. O mână tăiată doare. Chiar dacă eşti un creier într-un borcan sau dacă visezi. O mai ţii minte pe X? O fi ea doar în mintea ta, dar asta nu te opreşte să îi simţi lipsa.

Îmi pun acum pălăria de wanna be therapist cu reminiscenţe de la Freud & comp şi, pentru că mă jucam cu excavatorul în loc de păpuşi când eram mică, te invit să mergem mai adânc prin tine (bine, şi prin mine). Ce avantaj (secundar) ai atunci când te gândeşti obsesiv la cât de real este ceea ce ţi se întâmplă? Satisfacerea curiozităţii spui, nevoia de cogniţie, de stimulare intelectuală? Bine, bine, dar de ce tocmai acest subiect îţi stârneşte ţie interesul şi aproape că te fascinează? De ce, câtă vreme nu există nicio modalitate prin care să fii sigur că nu visezi şi nici vreo cale ca partea ta conştientă să facă vreodată cunoştinţă cu toate „ciorile” şi subtilele lor manipulări din culise. De ce te gândeşti la nişte subiecte pe care eşti conştient că nu le vei elucida niciodată? Poate că sentimentul sau gândul că nimic nu este „real” te ajută. Şi sunt convinsă că uneori chiar o face.

Eşti la dentist. Ţi se extrage o măsea. Normal ar fi ca acum să simţi o durere îngrozitoare. Din fericire însă pentru tine s-a inventat anestezia şi acum eşti sub efectul ei. Nu simţi nimic, deşi eşti conştient de tot ce ţi se întâmplă pentru că anestezia este parţială, ţi-a amorţit nervii din zona maxilarului şi atât. Ştii însă că există şi un alt fel de anestezie, produsă în mod natural de creierul tău atunci când treci printr-o situaţie potenţial traumatizantă? E drept că nu se întâmplă mereu şi nu tuturor, dar sigur ai auzit de expresii precum „am înlemnit”, „am îngheţat”, „nu am crezut că e adevărat”. Ups! Lasă că e bine. Să spunem că ai ajuns acasă de la muncă şi îţi găseşti soţia în pat cu alt bărbat. O reacţie de tipul „freezing” se poate dovedi salvatoare atât pentru tine cât şi pentru cei doi porumbei. Eşti fără reacţie, paralizat, creierul tău blochează experienţa şi te face să te distanţezi de ceea ce ţi se întâmplă spre binele tuturor (altfel există riscul să acţionezi impulsiv, cu mâinile goale sau cu un cuţit). Aproape că nu simţi nimic. Însă este un „nimic” aparte, el însuşi straniu, ireal, anxiogen, debilitant, total diferit de „nimicul” din experienţele fără impact emoţional. Un nimic care e nimic tocmai pentru că în spatele lui se află un „prea mult”. Un nimic cu rol de coping. Eşti tu însuţi surprins uneori, chiar speriat, pentru că ştii la nivel cognitiv ce se întâmplă, dar reacţia ta emoţională este minimă, oarecum neadecvată (o personalitate armonioasă în general manifestă o minimă coerenţă la nivel de emoţie, context, stimul declanşator, cogniţie, motivaţie şi comportament). Când această coerenţă lipseşte îţi trece prin cap ceva de genul: „soţia mea este în pat cu un bărbat, mă uit la ea, ar trebui să fiu furios sau devastat, dar eu nu simt mai nimic. Parcă nu e real. Iar eu acţionez ca un robot. Ce o fi în neregulă cu mine?” Linişteşte-te. În astfel de situaţii aş spune că nu este nimic în neregulă, dimpotrivă. Sistemul tău imunitar psihologic te-a anesteziat provizoriu, blocând o suferinţă prea mare. E mai bine aşa decât să faci alte prostii într-o criză de isterie. Devine însă o problemă dacă durează prea mult. Imaginează-ţi că te-ai întors de câteva ore bune de la dentist şi încă nu ţi-a trecut complet anestezia, încerci să mănânci ceva bun sau să-ţi săruţi partenera şi nu simţi nicio plăcere. Nu îţi mai convine. La fel şi cu „freezing”-ul psihologic. Este adaptativ pe termen scurt, cât să faci faţă primelor momente. După care ideal este să integrezi experienţa negativă, să simţi emoţiile negative asociate ei (chiar dacă o faci cu întârziere), să ieşi deci din anestezie şi în continuare să poţi simţi o nouă gamă de emoţii.

Te-ai despărţit de X. Nu (mai) eşti anesteziat, a trecut ceva timp şi încă suferi. Nu îţi place să suferi, aşa că încerci diverse metode prin care să diminuezi emoţiile negative. În paralel te întrebi obsesiv (şi steril!) cum putem şti, din punct de vedere epistemologic, dacă ceea ce credem că este real chiar este real. Devii fascinat de iluzii. Stop. Vezi vreo legătură? Nu cumva încerci să minimalizezi experienţa negativă pe care ai trăit-o? Dacă totul poate fi o mare mise-en-scene de natura cosmică, ceea ce ţie ţi s-a întâmplat nu va mai părea atât de grav. Nici viaţa ta nu este atât de importantă, doar un fir de praf într-unul dintre infinitele universuri.

Să nu te iei prea tare în serios este o atitudine sănătoasă, chiar înţeleaptă. Cu condiţia să nu ajungi să te iei prea puţin în serios. Pentru că acel minuscul fir de praf, viaţa ta, este tot ce ai şi pentru tine, din punct de vedere fenomenologic, este cam tot ce contează. Există riscul ca ruminaţiile cu privire la natura realităţii să se transforme în raţionalizări care îţi permit să te de-responsabilizezi, să renunţi cum s-ar spune la a-ţi lua viaţa în mâini. Nu îţi asumi responsabilitatea pentru că „ce mai contează, totul e o apă şi-un pământ, oricum murim cu toţii, poate noi oamenii nici măcar nu sunt reali, suntem nişte avatare dintr-un joc pe calculator”. Da, cine ştie, aşa o fi. Dar asta nu schimbă situaţia din prezent, nici experienţele tale subiective. Eşti (încă) atras de X? Ştii că senzaţia de îndrăgostire are la bază nişte neurontransmiţători deloc romantici prin ei înşişi, nu? Bun, şi ce e cu asta? Brusc ţi-a scăzut atracţia? Sau…ţi-ai găsit o justificare sofisticată (paradoxal, „nimic nu e ce pare a fi” ca o formă de whishful thinking), banalizând fenomenul, pentru a avea o scuză să nu acţionezi, să nu faci nimic nici ca să reiei legătura cu X, dar nici să accepţi situaţia şi să te îndrepţi spre o Y?

Ţi-ai răspuns? Acum nu-ţi bate şi tu prea mult capul cu asta, nu este atât de important.

A consemnat pentru dumneavoastră, în direct din Silver Spring,

Augustus,

un creier de maimuţă ţinut în borcan căruia i s-a indus experienţa de a fi o reprezentantă a speciei Homo Sapiens momentan rătăcită în Limbo din Inception, adică într-un vis dintr-un vis dintr-un vis.

PS: în caz că îţi era dor de Tali Sharot, o poţi admira într-un episod recent din serialul documentar „Through the wormhole”, mai exact sezonul 4, episoul 8, „Is reality real?”  (http://www.livescience.com/38234-is-reality-real-or-not.html)