Ştiu că îţi plac jocurile de noroc aşa că te iau cu mine la cazino să
vorbim despre pariul lui Pascal. Stai liniştit, nu pierzi bani. Nici casa, nici
maşina, nici măcar soţia în caz că te gândeai să scapi de ea oferind-o ca miză
sacrificială. De fapt nu pierzi nimic momentan, dimpotrivă. Tare mă tem ca dacă
ai picat testul cu marshmallows şi
îţi este greu să amâni gratificaţia şi să dai dovadă de autocontrol o să pierzi
nemurirea sau eternitatea. Ai de ales intre câţiva (zeci de) ani de plăceri şi
recompense imediate şi un timp infinit
de…nu ştiu ce se vinde în rai, limitele imaginaţiei mele nu merg mai departe de
paradisuri pământeşti pe care nu ţi le pot descrie în acest context. Da,
Dumnezeu este un tip pragmatic şi raţional care îi apreciază pe cei pricepuţi
la calculul probabilităţilor şi al valorii aşteptate (expected value) a
opţiunii de a crede în El (da, dacă punem argumentul într-o formulă cu care
nu-ţi încarc memoria acum, reiese că rentează).
Prin urmare, cel mai raţional lucru pe care tu ai putea să îl faci este să
crezi că există. Nu ai nimic de pierdut, mai ales că astfel vei trăi şi o
viaţă bună, cu sens, orientată spre valoarea binelui.
Accepţi pariul lui Pascal? Cum nu? Înţelege te rog că este în interesul tău să crezi! Este de
preferat, este indicat, este cel mai bun lucru pe care ai putea să îl faci cu
vieţile tale, cea prezentă şi cele viitoare. Şi dacă Dumnezeu nu există nu ai
pierdut nimic! De ce alte argumente ai avea nevoie să crezi? Aa…tu îmi spui că
de fapt nu poţi să crezi la comandă şi degeaba îţi zic că e în interesul tău,
astea nu sunt dovezi care să te facă
pe tine să capeţi anumite convingeri sau credinţe. Adică vrei motive epistemice ce ţin de natura realităţii şi nu motive practice care înseamnă că ai
ieşi în câştig dacă ai crede. Să presupunem că îţi lipesc un pistol de tâmplă
şi îşi spun aşa: „Trebuie să crezi că există extratereştri!”, tu mă întrebi de
ce, eu îţi răspund „Pentru că altfel te omor". Număr până la zece şi dacă între
timp nu crezi îţi zbor creierul tripartit de nu mai ştii care e amygdala şi
care lobul temporal, cel care, by the way,
în condiţii de stimulare în laborator, îl creează şi pe Dumnezeu. Ce faci? Ai
toate motivele practice să crezi că există Dumnezeu, pentru că altfel te omor.
Şi nu mă poţi păcăli că gata, ai crezut fără să fie aşa,. pentru că ştii că îţi
citesc gândurile mai ceva ca la fMRI. În ciuda acestor motive extrem de
serioase, fac şi eu pariul meu, că nu o să mă crezi. Pentru că nu ai cum, în
lipsa unor prejudecăţi anterioare sau a unor motive epistemice, hai măcar unele
experenţiale, să asişti la tipul de miracole despre care vorbea David Hume (o
încălcare a legilor naturii în condiţiile în care posibilitatea ca mărturia
miracolului să fie falsă ar fi mai miraculoasă decât însăşi minunea relatată).
Dacă nu ai avut privilegiul de a asista la aşa ceva până acum (probabil nu ai
fost destul de atent) şi bruma de carte pe care ai învăţat-o la materia „Teoria
Evoluţiei” (you wish!) te-a îndreptat
spre nişte piste din care zeii au fost, cu ceva păreri de rău, ostracizaţi
(fiind drăguţi şi atotputernici nu îi afectează prea tare, nu sunt o populaţie
cu risc crescut de depresie, nici măcar reprezentantele sexului divin feminin),
nu vei crede în zece secunde că ei există, oricât de mult ţi-ai dori să poţi să crezi pentru ca eu să nu
te omor acum. E adevărat, zece secunde nu prea ţi-ar fi de ajuns. Însă nu
este totul pierdut.
Pascal a preîntâmpinat obiecţiile tale şi a venit şi cu o soluţie în "Les pensées":
„Da, dar am mâinile legate şi gura
mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să
fac?"
- E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel
puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi.
Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci
prin diminuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul;
vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care
erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni
care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de
răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi
felul cum au început şi ei;
purtându-se de parcă ar fi crezut, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge
la credinţă şi vă veţi smeri.
„Dar este exact lucrul de care mă
tem.“
De ce? Ce aveţi de pierdut?”
Şi uite pentru asta Pascal a fost genial. El a intuit cu mult înaintea lui William James şi a urmaşilor săi
(Richard Wiseman, Deryl Bem etc) uimitorul principiu psihologic care
se numeşte as if şi faptul contra intuitiv că de multe ori nu credinţa sau
emoţiile noastre generează comportamentul, ci taman invers, comportamentul naşte emoţii şi credinţe.
Mergi la biserică, ţine post, respectă cele zece porunci, înconjoară-te de
oameni credincioşi şi imită-le acţiunile şi astfel vei ajunge să crezi. William
James este autorul acelei teorii a emoţiilor conform căreia nu fugi de frica
ursului, ci mai întâi fugi, apoi îţi dai seama, interpretând indiciile
corporale (puls crescut, transpiraţie, încordare musculară) cum că ţi-e frică. Trecând
peste formularea în termeni dualişti, corpul influenţează mintea cel puţin
aceeaşi măsură în care mintea influenţează corpul ele fiind de fapt două feţe
ale aceleiaşi monede (sau monade? aa, poate monezi). Mintea este întrupată (embodied cognition) tocmai
pentru că nu se naşte din neant, nici nu apare pe căi cosmico-spiritualiste
dintr-un univers platonician al formelor pure.
Comportamentul tău generează în tine
emoţii şi credinţe. Citeşte propoziţia
asta până când ai surprins implicaţiile ei, atât în termeni de oportunitate dar şi de responsabilitate. Nu eşti (sau poţi
alege să nu fii) la cheremul fluctuantelor tale emoţii şi gânduri de moment.
Dimpotrivă, poţi deveni arhitectul lor şi nici măcar nu este complicat, adica
de cele mai multe ori nu este nevoie să faci cine ştie ce mari acte de eroism
şi de voinţă, câteva gesturi mici, uşoare şi plăcute fiind suficiente pentru a
declanşa schimbări importante.
Ţi-am mai vorbit de iluziile
pozitive cu care ne-a blagoslovit Evoluţia pentru a ne păcăli să împingem
bolovanul cotidian de pe o zi pe alta. Creierul nostru este construit în aşa
fel încât să perceapă şi să construiască tot soiul de realităţi spirituale,
motiv pentru care niciunul dintre noi nu este scutit în totalitate de diverse
feluri de gândire magică iar religia
este atât de răspândită pe mapamond (Andrew Newberg, specialist în neuroştiinţe
şi în ceea ce numeşte neurofiziologie a descris aceste mecaniseme cerebrale în
şase cărţi care i-au atras critici de pe ambele părţi ale baricadei, întrucât nu a luat o poziţie fermă şi a afirmat că
neuroştiinţele pot explica şi descrie funcţionarea creierului, fără ca asta să
ne spună ceva cu certitudine despre natura obiectivă a realităţii percepute şi
prelucrate de creier). Dar religia şi gândirea magică sunt doar câteva dintre
multele iluzii pozitive pe care le ai sau pe care, dacă nu le ai, le poţi
învăţa şi construi. Stai liniştit, nu te trimit duminică la biserică, nu îţi
sugerez absolut deloc să ţii post în această perioadă, dar dacă simţi o nevoie
acută de a te a spovedi îmi poţi trimite un mesaj privat (rămâne între noi doi
şi Doamne Doamne), iar pentru împărtăşanie am nişte vin pe care îl vei degusta
în orb ca să nu fii influenţat de marca sau de preţul sticlei (ups, stai că am
alunecat în alte filme şi cărţi). Te invit însă să fii ceva mai optimist, mai
încrezător în forţele proprii şi în capacitatea ta de a controla unele
evenimente sau de a face lucruri să se întâmple (cele care depind de tine,
desigur, vei şti care sunt ele când vei adopta un fel de cale de mijloc: nici perseverenţă
nevrotică în urmărirea unor cauze pierdute, nici ceea ce Seligman numeşte
neajutorare învăţată, atitudine defetistă ce se traduce în refuzul de a mai
încerca să acţionezi sau să schimbi ceva).
Ai recunoscut biasul optimismului,
iluzia controlului şi un pic din iluzia superiorităţii. Nu strâmba din
nas pentru că se numesc iluzii, ele sunt de fapt mai mult decât atât. Sunt iluzii ce pot da naştere unor
realităţi, transformându-se în profeţii autorealizatoare. Ai face bine să
crezi că mâine va fi o zi mai bună, că proiectele tale pe termen scurt, mediu
şi lung au şanse mari de reuşită, că acţiunile pe care le întreprinzi vor da
roade, că dragostea nu durează nici trei nici şapte ani, iar căsnicia ta nu se
va termina cu un divorţ. Dacă vei crede şi eşti mai optimist vei experimenta
mai multe emoţii pozitive, ai relaţii mai bune cu cei din jur, performanţele
tale la locul de muncă şi ele cresc iar riscul bolilor cardiovasculare scade.
Aşa că fii optimist! Iar te strâmbi! Foarte rău faci, te transpui singur într-o
postură corporală care te face să te simţi naşpa! Ai înţeles că ai avea o
grămadă de beneficii dacă te-ai crede cel mai atrăgător, cel mai inteligent şi
cel mai puternic, dar, fiind mai degrabă un realist depresiv (sau un depresiv
realist?), adică un om care nu mai crede că tot ce zboară se mănâncă (ce, nu-ţi
plac gândacii? nici ciorba de muşte? poate omleta de păianjeni?), nu ai cum
să-ţi bagi în cap aceste lucruri pe care le consideri…nu tocmai exacte. Dar
stai aşa! Nici nu îţi cer să crezi şi te asigur că nu sunt nici eu cea mai mare
fană a „gândirii pozitive” care vrea să ne convingă că e de ajuns să ne
vizualizăm în poziţii de vis (la ce te gândeşti?) şi scenariile noastre
fantasmagorice vor prinde ca prin minune viaţă pentru că întregul univers va
conspira să ne îndeplinească nouă visele erotice (utopice măi, nu erotice! şi
ce dacă era pleonasm, avea rol de subliniere).
Nu este nevoie să crezi. Vei crede tu mai târziu, nicio grijă! Pentru moment
este suficient să faci. Ce să faci? hihi Păi de exemplu să zâmbeşti. Acum! Nu ai nici un motiv? Ba ai motivele practice pe care ţi le-am spus deja. Iar aici
nu merge cu „nu pot să zâmbesc fără dovezi sau fără motive epistemice” pentru
că e fals. Normal că poţi să zâmbeşti dacă nu suferi de vreo formă de paralizie
facială (botox anyone?). Înţeleg că
îţi este fizic imposibil să crezi la comandă, dar pentru a face ceva sau a zâmbi trebuie doar să-ţi mişti muşchii, nu îţi cere
nimeni să îţi schimbi felul de a gândi. Că
aşa vrea muşchii tăi, de-aia.
Bravo, ia uite ce bine îţi stă, excelent! Te ivit să menţii acest rictus (auch!
glumeam) până la finalul articolului şi, ca să te inspiri uite-te şi la
fotografia de mai jos, ce înfăţişează un bărbat drăguţ care zâmbeşte (e
răsturnat pentru a potenţa puterea zâmbetului de a ne descreţi frunţile chiar
şi când este abia zărit sau prezentat în condiţii nu tocmai naturale. cu fundul
în sus..aaaa, pardon, cu gura-n sus).
Când zâmbeşti muşchii tăi vor transmite creierului un mesaj de tipul „sunt
încântat/ fericit/ bucuros, este o zi frumoasă, am toate motivele să mă simt
recunoscător, cei din jur au început şi ei să zâmbească, ceea ce fac acum îmi
creează o stare de bine, îmi place activitatea în care sunt implicat”. Da, atât
de simplu! Schiţezi un gest, îţi ridici uşor colţurile gurii şi vei antrena
emoţii pozitive care la rândul lor vor fi interpretate drept semnale ale unor
circumstanţe fericite care te-au făcut chipurile să zâmbeşti (produci repede
explicaţii prin confabulaţie, ele la rândul lor generează noi emoţii pozitive
şi alte comportamente rezonante, într-o buclă de feed-back ce îţi extinde
treptat gama de acţiuni pe care le ai la îndemână în diverse situaţii - vezi şi
teoria broaden-and-build a Barbarei
Fredrickson. Ce mai poţi face? Cântă
(la duş?), dansează prin casă, râzi! Singur? Daa, şi singur, sau în duet! Sau caută un grup de râs (laughter clubs, observ, via google, că există şi la noi în ţară),
un fel de grup de suport unde oamenii se întâlnesc odată pe săptămână doar
pentru a râde împreună, unii cu alţii şi unii de alţii timp de 40-60 de minute. Mergi altfel! Ca personajele
din Monty Python (http://www.youtube.com/watch?v=a17QkZO4mkY) sau măcar ceva mai alert, cu paşi mari şi privirea în sus. Iar
dacă te întâlneşti cu cineva cunoscut şi dai mâna cu el, uită sfatul de a-l
strânge cu putere de falange, nu e cea mai indicată mişcare, încearcă mai
degrabă o mişcare fluidă şi caldă în locul celei bruşte şi hotărâte.
Ai emoţii înaintea unui interviu sau a unei întâlniri importante? Adoptă o poziţie de putere. Şi nu doar la
interviu pentru a-i impresiona pe evaluatori, ci şi înainte, de când te-ai
trezit şi până ai ajuns acolo pentru a te convinge pe tine însuţi prin
indiciile corporale oferite minţii. Capul sus, spatele drept, nu stai cocoşat,
te uiţi spre cer nu în pământ, umerii ridicaţi, paşi hotărâţi sau alerţi. Dacă
încă ţi se pare neverosimil ce îţi spun eşti liber să îţi faci un test al
hormonilor înainte şi după micilor exerciţii. Cercetătorii au făcut asta deja păcălindu-şi subiecţii să mestece nişte gumă şi au descoperit urmările chimice, biologice foarte concrete
şi elocvente: cei în posturi corporale de putere au avut la sfârşit un nivel mai mic de cortizol (molecula
asociată cu stres) şi o cantitate mai
mare de testosteron (aşa că şi-au
găsit repede o parteneră de sex aflată în perioada fertilă- aluzie la un alt
articol, doar ca să vedem daca ai procesat informaţiile şi cum stai cu
memoria). Într-un alt experiment, subiecţii care au fost instruiţi să-i atingă (non
intruziv) pe alţi participanţi au „scuipat” mai multă oxitocină de cât aveau înaintea sarcinii. (oxitocina creează condiţiile
încrederii, intimităţii, ataşamentului). O atingere sau o postură corporală
impunătoare declanşează schimbări în însăşi chimia şi fiziologia corpului tău.
Ştiind acest lucru, nu-i aşa că ar fi păcat să nu ne folosim de o asemenea
resursă inepuizabilă reprezentată de corp (în fine, cât eşti în viaţă şi
relativ sănătos) pentru a implementa anumite schimbări benefice (sal malefice,
desigur, cum preferi) în starea noastră emoţională, în anumite trăsături de
personalitate pe care ne-ar plăcea să le manifestăm mai des sau chiar în
atitudini? De multe ori ne inferăm preferinţele observându-ne
comportamentul. Da, asta înseamnă că ne putem induce şi crea activ noi
preferinţe dacă facem efortul de a ne mobiliza către activităţi cu sens sau cu
beneficii pe termen lung - am vorbit despre teoria autopercepţiei într-un articol mai vechi.
Vrei să fii mai disciplinat, mai
organizat, mai ordonat? Poate chiar ceva mai conformist? Tunde-te foarte scurt
şi poartă uniformă (înţelegi acum de ce Remus Cernea are toate motivele să se
revolte împotriva impunerii unui stil vestimentar la şedinţele parlamentare?
aparent inofensivele obiceiuri ce privesc ţinuta şi stilul vestimentar se
traduc în modificări comportamentale şi atitudinale, nu este vorba doar de
dreptul la auto-exprimare, oricum important prin el însuşi). Ai provocat pe
cineva la duel (cum? nu se mai poartă? ei nu!) şi ai nevoie să fii mai agresiv? Îmbracă-te în negru. Poate ai nevoie de mai multă
creativitate? Fă o plimbare pe şapte cărări. Nu, nu am spus să te îmbeţi (deşi
unele substanţe deschid robinetul creativităţii, dar asta nu vei afla de la
mine ci, dacă vrei tu neapărat, din operele lui Baudelaire- Paradisurile artificiale, De Quincey- Jurmalul unui opioman sau Jean Cocteau- Jurnalul unei dezintoxicări). Doar te plimbi la întâmplare, fără o
destinaţie clară sau o traiectorie prestabilită (evită să te trezeşti pe strada
fostei prietene fără să îţi propui pentru că nu te va crede scorpia, degeaba îi
explici că a fost un simplu exerciţiu de stimulare a creativităţii). Fii atent
şi la vocea ta. Atunci când vrei să
te convingi singur de ceva (sau să îţi intre în cap mai bine ce ţi-a spus
altul) scrie „ceva-ul” pe o coală de hârtie şi recită-ţi-l, citeşte cu voce
tare, într-o manieră persuasivă şi fără echivoc. „Dacă emiţi mai multe sunete cu viteză accelerată, ele se vor agăţa
automat unul de altul, alcătuind astfel silabe, cuvinte, ba chiar şi fraze,
adică grupări mai mult sau mai puţin întinse, ansambluri pur iraţionale de
sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceea capabile să se menţină fără
riscuri la mare altitudine în aer. De căzut, cad doar cuvintele încărcate de
sens, îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a
pieri, prăbuşin-du-se...” (Ups, acum nu mă lua şi tu prea tare în serios,
mă jucam de-a profesorul din „Lecţia” lui Ionescu aflat la al patruzecilea elev- doar nu îţi imaginai că ai fi primul sau singurul!)
Trebuie să negociezi cu cineva?
Asigură-te că respectivul este aşezat pe un fotoliu
moale, modelabil, pentru că un scaun rigid va antrena rigiditate
şi inflexibilitate şi în negociere. Serveşte-l cu o cafea sau un ceai cald. Discuţi cu cineva despre Victor
Ponta şi vrei să-i creezi o reacţie de dezgust?
Fă în aşa fel ca în locul unde aveţi conversaţia să pută! Vrei să mănânci mai
puţin? Foloseşte-ţi mâna
non-dominantă şi vei fi mai conştient de cantitatea ingurgitată. Respinge prăjitura îndepărtând-o cu un gest ferm din faţa ta şi procedează la fel cu
alte obiecte pe care vrei să ajungi să le respingi instinctiv (revista Cancan?
a şaptea bere? poza fostei? ia joacă-te aşa cam jumătate de oră, s-ar putea să
ai surprize). Exersează şi invers: adu fructele mai aproape de tine, gestual, cu o mişcare de apropiere, la fel cărţile, apa plată sau prezervativele (glumesc doar pe jumătate, poate data viitoare nu mai uiţi de ele). Ai nevoie de mai multă voinţă sau perseverenţă? Of, în ce poziţie să te mai pun eu pe tine în această
duminică? Stai cu braţele încrucişate sau cu pumnii strânşi. Issues cu procrastinarea?
Totul e să începi activitatea pe care o amâni nevrotic, propune-ţi să-i dedici
măcar câteva minute şi pofta vine mâncând…pardon, muncind. Mare atenţie la
avatarurile pe care le foloseşti în jocurile pe calculator sau la identităţile
virtuale pe care ţi le creezi. Ei pot deveni tu sau tu poţi împrumuta de la ei.
Cercetările lui Jeremy Bailenson desfăşurate la Virtual Human Interaction Lab, Stanford University, arată cum
alegerea unui avatar pe care îl priveşti pe ecran făcând exerciţii fizice
virtuale te poate motiva ulterior să adopţi un comportament asemănător în viaţa
reală (ce ne spune asta despre jocurile agresive în care misiunea ta este să
elimini alţi supereroi?). Te simţi vinovat? Spală-te pe mâini! La propriu!!
Dacă ai făcut ceva oribil, absolut îngrozitor şi e nevoie să repeţi acţiunea de mai multe ori,
ai grijă să nu o dai în tulburarea obsesiv-compulsivă pentru că n-ai rezolvat
nimic. Te chinui să te laşi de fumat? Vino să ne jucăm un pic de-a doctorul şi
de-a pacientul bolnav de cancer şi dacă intri bine în rol (nicio grijă, te
ajut, o să pară extrem de real, te pun să-ţi scrii şi testamentul, epitaful,
memoriile…) presimt, ajutată de studiul lui John Mann de la Harvard, că îţi va trece pofta de ţigară.
Poate eşti furios. Îţi vine să
ţipi la partenera ta sau măcar să loveşti un sac de box. Greşit, dacă te porţi
agresiv vei fi şi mai furios, iar pe partenera ta o vei vedea într-o lumină şi
mai negativă, pentru că trebuie să merite cuvintele grele pe care tocmai i le-ai
aruncat, deci înseamnă că te-a provocat, a făcut ceva rău. Poate îi dai şi un
pumn acum. Nuu…nu vei face asta. Te vei
purta ca şi cum ai fi calm. Ce face un om calm? Nu ridică vocea, cu atât
mai puţin mâna şi explică pe un ton cât mai cald ce simte sau, dacă este prea
greu, pleacă la o scurtă plimbare până îi trec nervii. Şi astfel vei reveni
mult mai repede la starea de calm decât ventilându-ţi mânia şi alte emoţii
negative. Dacă totuşi există în viaţa ta persoane în preajma cărora eşti nevoit
să apelezi foarte frecvent la asemenea strategii ar fi cazul să renunţi la
compania lor pentru că principiul as if
are costurile sale: consumă energie, nu este natural să te împotriveşti
primului impuls. Oboseşti, îţi epuizezi rezervele de glucoză şi de willpower şi
apoi descoperi că nu mai eşti disponibil, receptiv, atent şi răbdător la alţi
oameni care au nevoie de tine (de ce te descarci pe cei apropiaţi sau nu ai
chef de ei după ce te-ai abţinut să-i spargi nasul şefului la muncă? se numeşte
ego depletion, iar ceilalţi nu au
nicio vină, nici nu înţeleg ce se petrece cu tine).
Este posibil ca aceste tehnici să ţi se pară mecanice şi inautentice. Vestea
proastă este că aşa şi este, ai perfectă dreptate. Vestea şi mai proastă este că asta se întâmplă oricum foarte des,
numai că nu suntem mereu conştienţi de direcţia săgeţii comportament-emoţie şi
inventăm explicaţii plauzibile pentru de ce suntem supăraţi sau bucuroşi sau
excitaţi. Un copil mic se împiedică şi cade. Într-un prim moment e doar confuz
şi îşi priveşte mama în căutarea unor indicii pentru ce ar trebui să simtă sau
să facă. Mama e speriată, tristă, are pe chip o expresie de durere. Copilaşul
abia atunci începe să plângă, interpretând că dacă mami e tristă s-a întâmplat
ceva grav cu el. Dacă îl întrebi de ce plânge va spune însă „Buba! Doale!”. Motiv
pentru care este mai bine să te prefaci tu ca părinte că nimic nu s-a întâmplat şi
doar dacă vezi că a început să plângă spontan să îl iei în braţe şi să îi
oglindeşti trăirile, altfel rişti să ţi le oglindească el pe ale tale. Într-un
celebru şi tulburător experiment, Schachter şi Singer au injectat subiecţilor o
doză de adrenalină sau epinefrină (na!) care induce
organismului o stare de arousal, de
excitaţie: puls şi respiraţie accelerate, mai mult zahăr în sânge, concentraţie
superioară de acid lactic, pregătirea unui răspuns de tipul fight or flight. Participanţii au crezut
că se testează un medicament nou pentru îmbunătăţirea vederii, suproxină, şi că este posibil să apară
în următoarele 20 de minute ceva efecte secundare. Altora nu li s-a spus nimic
de eventualele efecte secundare, iar unii au fost induşi în eroare,
menţionându-li-se nişte reacţii adverse ficitvie. Apoi au fost lăsaţi singuri într-o cameră cu un complice instruit
să se poarte fie euforic fie furios. Cei care nu ştiau de efectele secundare
sau aveau informaţii greşite s-au purtat identic cu actorul: când acesta era
furios ei au interpretat drept furie propriile simptome echivoce generate de
adrenalină. Când complicele era euforic excitaţia a fost etichetată ca atare şi
participanţii s-au „simţit” şi ei euforici. Ceea ce înseamnă că preluăm adesea
indicii din mediu şi din corpul nostru fără să ne dăm seama şi suntem trişti
pentru că tot drumul spre muncă am văzut doar mutre triste în metrou sau ne
simţim puternici pentru că am făcut, cu alt scop, exerciţii fizice ce au
implicat posturi dominatoare. La nivel conştient crezi însă că eşti trist
pentru că societatea merge prost sau că te simţi puternic pentru că l-ai pus la
punct pe colegul tău (atenţie, se prea poate să fie şi aşa, doar că nu mereu şi
este greu de spus care este adevărata cauză).
Vestea proastă fiind că suntem oricum nişte maşini mai mult sau mai puţin
sofisticate, hai să ţi-o injectez şi pe cea bună. Poţi inversa „maşinăria”. Dacă tot se poate, de ce să nu îţi
foloseşti corpul conştient pentru a simţi emoţiile pe care vrei să le simţi, a
avea trăsăturile de personalitate pe care ţi le doreşti, a-ţi plăcea lucrurile
ce sunt în avantajul tău să îţi placă sau a crede ce este convenabil şi
adaptativ pentru tine să crezi? În loc să te controleze corpul şi hormonii
pe tine îi vei controla tu pe ei, determinând, cum am văzut, schimbări efective
la nivelul neurotransmiţătorilor, toate astea cu gesturi simple cum ar fi un
zâmbet, o atingere, o încleştare a pumnilor. Vei fi astfel mai aproape de eul
ideal, de persoana care vrei să fii. La fel, în loc să-l bănuieşti de ipocrizie
sau lipsă de autenticitate, ai putea aprecia efortul pe care îl face cineva în
faţa ta de a-şi păstra calmul în loc să-ţi dea câteva palme sau, după caz,
să-ţi aplice nişte ventuze nesolicitate.
Nu mai ai răbdare, dar eu mă prefac că nu simt asta. Hai să mai explorăm câteva dintre consecinţele teoriei autopercepţiei şi în alte contexte. Crezi că căsătoriile aranjate (cacofonia era
inevitabilă hm) sunt neapărat câh şi că cei doi vor trăi un infern? Te
înşeli. Dacă nu vorbim de persoane cu trăsături de personalitate extrem de
accentuate ei se vor adapta şi, puşi în situaţia de a face lucrurile pe care le
fac în mod uzual oamenii căsătoriţi (nu, nu crime!! nici aldulter, deloooc!), vor ajunge chiar să se
iubească. Poate nu vor simţi chiar romantic
love, dacă ne referim la tipologia lui Sternberg, dar aproape sigur vor
experimenta companionate love, iar
aceasta durează mai mult ca prima. Aşa că are dreptate bunica ta când îţi
spune: lasă, mamaie, aşază-te la casa ta
că vine şi dragostea pe parcurs. Experimentul
falsei închisori de la Stanford: pune pe cineva într-o poziţie de putere
(gardian) şi se va simţi îndreptăţit (entitled)
să le aplice altora tratamente umilitoare; invers, atribuie-i rolul de deţinut
şi se va simţi deprimat şi neajutorat. Tactici de persuasiune cum ar fi piciorul în uşă sau low-ball technique. Vrei să convingi pe
cineva să recicleze deşeurile? Uită broşurile informative, nu au efect, consumă doar bani
şi hârtie. Încearcă însă să-l convingi să-şi lipească pe parbrizul maşinii un
mic sticker cu mesaje ecologiste; ca prin minune, atitudinile se vor schimba
corespunzător. Efectul Ikea:
îndrăgeşti lucrurile în al căror proces de fabricaţie sau măcar de montaj ai
luat parte activ, acţional. The
endowment effect: cam acelaşi lucru: casa ta (sau copilul tău ca să fim
ceva mai cinici) este mai valoroasă pentru tine decât altele comparabile din
punct de vedere obiectiv doar pentru că este a ta şi te-ai obişnuit cu ea. Ce
zici însă de transferul şi
contra-transferul din psihoterapie, manifestări pe care psihologii abisali
le atribuie unor subtile mecanisme de proiecţie asupra terapeutului sau
clientului a unor trăsături pe care le aveau alte persoane semnificative, din
copilărie, mai precis mama şi tata (câtă lipsă de imaginaţie)? Unul dintre motivele pentru care terapeutul
devine însă o persoană semnificativă pentru client derivă din chiar condiţiile
procesului terapeutic. Stai săptămânal en
tête-à-tête cu cineva care te ascultă, îi pasă de tine şi te încurajează,
spune-i tot ce ai pe suflet, cele mai intime gânduri, împărtăşeşte-i emoţiile
iar apoi, odată creată intimitatea şi secretată oxitocină din belşug, miraţi-vă
amândoi de sentimentele care s-au creat şi analizaţi de cine îţi aduce aminte
şi cum ai „proiectat” tu diverse chestii. De ce transferul e mai frecvent decât
contra-transferul? Pentru că terapeutul este mai echilibrat psihologic şi
emoţional decât clientul, deci mai capabil de auto-reglare şi de gestionarea
afectelor şi proiecţiilor? Sigur, cum să nu! Dar…care dintre cei doi se auto-dezvăluie
mai mult, se implică emoţional, îşi pune, cum s-ar spune, „sufletul pe tavă”
acolo?
Ştiam eu că dacă m-apuc să scriu nu mai termin! Gata! Dar dacă mă rogi frumos e posibil ca în articolul
viitor să avem câteva aplicaţii ale principului as if in relaţiile de cuplu.
Era să uit! (yeah sure!). Ţi-ai păstrat zâmbetul pe buze de când ai privit
poza de la începutul articolului? Cum mai ce poză?! Te voi ruga ceva: dă un
click dreapta pe ea, save image, şi
hai să utilizăm fucţia rotate clockwise
pentru a ne bucura de acel zâmbet în poziţie normală. Gata? oooh! cât de
grotesc! ce s-a întâmplat cu exerciţiul nostru de optimism? Scuză-mă şi pe mine
acum, I am depleted, gata zăcămintele
de energie! Daar….hai să îţi mai spun ceva! Nişte studii nu neapărat recente (ai auzit de minsdets şi de Carol Dweck?) nuanţează
teoria lui Baumeister: ego depletion sau
epuizarea resurselor de willpower apare atunci când TU CREZI că ele sunt
limitate: „In the context of
self-regulation, we propose that people differ in their implicit theories about
the availability and depletability of self-control resources (or their
“willpower”). Some people may think that selfcontrol is a limited resource, as
described in the strength model of self-control. Others may believe that
self-control is not limited and perhaps even that engaging in a strenuous task
can activate self-control resources. We call these the limite dresource theory
and the non limited-resource theory,
respectively. We suggest that these theories affect how well people self-regulate when demands on self-control
accumulate. (…) Taken together, the results suggest that in some cases, ego
depletion may result not from a true lack of resources after an exhausting
task, but from people’s beliefs about their resources.” (http://www.stanford.edu/~gwalton/home/Publications_files/Job,%20Dweck,%20%26%20Walton,%202010.pdf). Ahaa, deci ar trebui să mă port şi ca şi cum auto-controlul ar fi o resursă inepuizabilă. Good to know!
Bine, recunosc, zămbetul ăla oribil nu era expresia golirii de auto-control, ci o răutate gratuită, strecurată intenţionat. Şi, tot pe
principiul un comportament generează o
emoţie şi apoi un alt comportament de acelaşi tip, uite încă o răutate, tot gratuită, sunt darnică duminica: nu
îţi dau bibliografie pentru că nu cred că ai timp să citeşti Rip-it-up de Richard Wiseman, The optimism bias (Tali Sharot) sau Mind over mind de Chris Berdik, în
schimb apelez din nou la tehnica „hai să-ţi fac un desen” pentru a repeta micile
trucuri pe care ţi le-am descris deja. Cu mult drag, voilà: http://www.youtube.com/watch?v=rBRUBrWR2ZE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu