Imagineaza-ti cum ar fi sa te trezesti astazi intr-o alta lume, in care nu
intalnesti decat oamenii pe care i-ai cunoscut deja pana ieri si in care nu
poti invata si experimenta nimic nou, repetand practic situatiile deja traite
sau cunostintele deja asimilate. Ai intelege brusc ca nu vei sti niciodata sa
vulcanizezi un cauciuc si sa repari o anvelopa, pentru ca acum atelierele de
vulcanizare sunt goale; realizezi ca n-ai invatat niciodata cum se face un chip
de silicon din nisip, cum se lanseaza rachetele in atmosfera, cum se scoate
samburele dintr-o maslina sau cum se monteaza sinele de cale ferata, iar in prezent industrii acestea sunt inchise.
Citind eu acest scenariu de groaza dintr-o carticica SF, mi-am adus
aminte cat de important este sa inveti alte lucruri decat
cele pe care le stii deja, sau macar sa gasesti modalitati noi de a actiona. Sa fac constructii
elaborate din nisip ma pricep foarte bine, rachete lansez cu usurinta, samburii
maslinelor ii pot scoate fara sa ma ating de fruct, insa recunosc ca nu aveam
cine stie ce cunostinte despre vulcanizarea cauciucului pana sa ma apuc sa
caut...initial pe google. Si pentru ca cine cauta gaseste de cele mai multe ori
complet altceva, in loc sa invat cum se trateaza cauciucul am aflat….cum se
trateaza creierul. Adica am descoperit un articol scris de Jonathan Cohen, profesor de neurostiinte la Princeton University: “The Vulcanization of the Human
Brain: A Neural Perspective on Interactions Between Cognition and
Emotion”.
Ce dracia dracului (Doamne iarta-ma) mai e si asta? Adica avem un creier de
cauciuc? Oarecum…ajungem si acolo, dar hai ca inainte sa trecem in revista
cateva teorii si idei despre emotii. Sunt emotiile utile sau dimpotriva, sunt
un obstacol ce trebuie depasit atunci cand incerci sa iei o decizie rationala?
Emotiile nu sunt numai utile, ci esentiale, mai ales in situatii de viata si de
moarte. (Si nu numai) In lipsa creierului reptilian si a sistemului limbic,
cele dintai parti ale sistemului nervos fasonate de selectia naturala (vezi
teoria creierului triun a lui Paul MacLean), tu ai fi de mult mort.
Adica nici macar nu te-ai fi nascut, pentru ca nici parintii tai nu ar fi
existat, nici bunicii, pe scurt specia noastra ar fi disparut inainte chiar sa
apuce a lasa prea multe fosile. Daca mergi in vacanta la
munte si faci un traseu prin padure ar fi de dorit sa ai amygdala intacta si sa
poti simti frica. Altfel, in momentul unei intalniri fatidice cu ursul, tu vei
sta sa te gandesti- presupunem ca ai neocortexul intact; si chiar daca procesezi
repede informatiile, tot va fi prea tarziu, ursul nu sta sa se gandeasca prea
mult inainte sa te haleasca pentru ca lui ii este foame iar sentimentele morale
la adresa ta ii lipsesc cu desavarsire. In vacanta ca-n vacanta, dar iti dai
seama ca stramosii nostri (vanatorii-culegatori) treceau zilnic pe langa ursi,
eventual ii mai si vanau? Daca nu le-ar fi fost frica si ar fi incercat sa
negocieze cu ei in loc sa fuga sau sa lupte...you know (iar daca nu stii
inca poti afla). Dezgustul indeplineste o functie asemanatoare. Nu tot ce zboara se mananca, unele chestii pe
care le bagi in gura sunt toxice, otravitoare, iar tu poti recunoaste o bucata
de carne stricata dupa miros, in cel mai rau caz dupa gust. Nu esti dezgustat,
otrava ai mancat si gata, ti-ai ingropat genele incapabile sa simta dezgust
odata cu tine (sau le-ai ars, in caz ca preferi incinerarea).
Emotiile sunt si ele de mai multe tipuri. Paul Ekman a identificat o serie
de emotii (asociate unor expresii faciale specifice, universale) comune atat occidentalilor
cat si membrilor unor culturi foarte indepartate, de exemplu tribul Flore din
Noua Guinee. Numarul emotiilor elementare, innascute este o chestiune
controversata si indelung disputata. Ekman a identificat initial sase astfel de
emotii cu corespondent in grimasele musculare: bucuria, tristetea, frica,
dezgustul, furia si surpriza. Ele sunt automate si invita la comportamente
foarte specifice, de evitare sau de cautare a stimulului. (Pe de alta parte,
legatura dintre felul in care stimulul a fost encodat si evaluat rapid de tine si
nasterea emotiei si a comportamentului este subiectul altor teorii si cobntroverse-
ce a mai fost mai intai: emotia, evaluarea cognitiva sau comportamentul?) Nu
este surprinzator faptul ca patru dintre cele sase emotii primare sunt negative
(furia, frica, tristetea si dezgustul), una neutra (surpriza- valenta pozitiva
sau negativa este data de evaluarea ulterioara a stimulului- cel care iti pune
mana pe umar pe strada poate fi un cunoscut bucuros sa te revada sau un strain cu intentii agresive)
si doar una pozitiva (bucuria). Stim insa ca interesul selectiei naturale este
ca tu sa supravietuiesti nu sa fii fericit, deci emotiile fundamentale pe care
trebuie sa le simti te ajuta in primul rand sa reactionezi in fata unor
situatii negative care te-ar putea ucide; mai multe emotii negative, mai multe
sanse sa infrunti sau macar sa eviti circumstantele ce iti pun viata in
pericol. Pe de alta parte, emotiile elementare, tocmai prin faptul ca sunt atat
de usor de recunoscut, mai au un rol esential, cel de invatare. Exista un fel
de pedagogie naturala in care noi ne ajustam comportamentele in raport cu
actiunile, reactiile si emotiile celor din jur, fara sa fie astfel nevoie sa
invatam chiar totul pe propria piele. Daca eu vad ca ai gustat o bucata de
carne indoielnica si fata ta se contorsioneaza intr-o expresie de dezgust,
emotia ta imi va fi mie suficienta pentru a invata ca sunt sanse extrem de mari
ca acea bucata de carne sa fie stricata, prin urmare nu voi gusta si eu.
Spre deosebire de emotiile primare, emotiile mai evoluate se formeaza treptat,
dureaza mai mult, se sting mai greu si au o pronuntata componenta cognitiva.
Iubirea, vinovatia, rusinea, mandria, invidia, dorinta de razbunare sau gelozia
sunt mai mult decat niste procesari automate ale unui stimul si de foarte multe
ori expresiile faciale dupa care le poti recunoaste nu sunt standard sau pot fi
cu usurinta ascunse. Poti simula sau disimula o emotie evoluata, ba chiar
uneori este aproape imperios necesar sa o faci pentru a-ti atinge scopurile
generate de emotia respectiva. Cum te-ai putea razbuna pe cineva care iti
citeste pe fata aceasta intentie si emotie? Poate ca esti foarte gelos dar iti
controlezi comportamentul si reactiile astfel incat relatia sa nu aiba de
suferit de pe urma unei gelozii pe care o recunosti si tu ca fiind excesiva.
Sau esti indragostit de sotia fratelui tau, caz in care iti vei masca
sentimentele inspre binele tuturor partilor implicate si vei fi fericit ca
ceilalti nu iti pot recunoaste emotia traita. O emotie primara poate deveni o
emotie evoluata in functie de complexitatea stimulului care o declanseaza: poti
fi dezgustat de privelistea unui rahat de caine in care tocmai ai calcat
(reactie automata declansata de proprietatile vizibile si mirosibile- ok,
olfactive!- ale obiectului analizat), iar apoi, meditand asupra semnificatiei
evemimentului trait, pe langa consolarea „aduce noroc” vei experimenta si un
dezgust mai evoluat, generat de moralitatea sau bunul-simt al proprietarilor de
animalute care nu s-au sinchisit sa-si stranga fecalele de pe jos (da, prin
tranzitivitate rahatul le aprtine).
Si aceste emotii mai sofisticate au avut un rol in supravietuire, ba chiar
il au inca, daca stai sa te gandesti bine, asa ca nu te grabi sa cataloghezi o
emotie precum invidia ca fiind eminamente negativa. Un vanator invidios pe
calitatile unui alt membru al tribului care se intoarce in fiecare seara cu
„tolba” plina de papa bun va folosi aceasta invidie intr-un mod constructiv,
motivator: il va insoti probabil data viitoare pe respectivul la vanatoare, il va observa si
va incerca si el sa isi dezvolte propriile abilitati, astfel incat sa manance
si sa nu moara de foame. Este o sabie cu dublu tais, desigur: din invidie
acelasi vanator ar putea sa-i faca rau celui mai talentat, caz in care insa
chiar va ramane fara mancare asa ca data viitoare se va gandi probabil de
doua ori si va actiona intr-un mod mai inteligent. Razbunarea nu este nici ea
chiar de aruncat. La nivel microsocial (in familie, in bloc, in cartier, la
locul de munca, la scoala) interactionezi zilnic cu aceleasi persoane si se
stabilesc inevitabil anumite dinamici de grup in care joci anumite roluri si te
plasezi pe diferite paliere ale structurii ierarhice. Cand un membru al
comunitatii profita sistematic de tine, iar tu ii permiti acest lucru vei avea
probleme grave, resursele tale fiind diminuate, daca nu complet compromise. Un
act de razbunare are atunci rolul de a-i semnala profitorului (colegului de
birou care iti fura mancarea din frigiderul comun? administratorului de bloc care iti umfla facturile?) faptul ca nu tolerezi acest
comportament si te salveaza pe tine de la foamete, faliment si alte suferinte
inutile. Deturnata de la scopul initial, razbunarea poate insemna si o reactie
exagerata sau o veriga dintr-un sir nesfarsit de agresiuni scapate de sub
control.
In articolul despre care iti vorbesc astazi Jonathan Cohen a studiat felul
in care emotiile ii determina uneori pe oameni sa actioneze impotriva
intereselor dictate de teoria utilitatii, dar in logica evolutionista a
unor scopuri superioare, ce aveau sens (si au inca sens) in contexte specifice.
Psihologii preocupati de behavioral economics au niste experimente
preferate: jocul dicatorului si jocul ultimatumului. In jocul ultimatumului
exista doi participanti care trebuie sa imparta intre ei o suma de bani, dar
regulile sunt stricte: primul jucator ii face o propunere celuilalt (de
exemplu: „eu iau 6 RON, tu 4”), iar cel de-al doilea are doua posibilitati- fie
accepta si castiga 4 RON, fie refuza si atunci nimeni nu mai primeste nici un
ban. Dupa care cei doi se despart si nu se vor mai intalni, probabil, niciodata
(sau cel putin nu intr-un context similar din viata reala). Decizia rationala
ar fi ca participantul sa accepte orice suma, conform principiului ca si 1 RON
e mai bun decat nimic. Insa lucrurile nu stau deloc asa. Pe de o parte,
ofertele de 20% sau mai mici sunt aproape mereu respinse, iar pe de alta parte
primul jucator cel mai adesea face o propunere echitabila, de 50-60%. (O face
din altruism sau din teama ca celalalt va respinge oferta? complicat…) De ce
respingi insa o oferta de 2 RON si preferi sa pleci acasa cu mana goala? Pentru
ca astfel nici celalalt nu va primi nimic, iar tu te razbuni pe el
pentru ca ti-a facut o propunere nedreapta. Experimentezi un anumit tip de
schadenfreude in care simtul dreptatii joaca un rol important: te bucuri in
momentul in care partenerul tau de joc sufera si pierde dupa ce a incercat sa
triseze, jucand, cel putin din punctul tau de vedere, incorect; tu refuzi, iar
el primeste ceea ce merita, adica nimic. Acest rationament ii ajuta pe
locuitorii unei comunitati mici sa se asigure ca normele sociale sunt corect
aplicate: pedepsindu-i pe trisori si incurajand distributia echitabila a
resurselor comportamentele abuzive ale unor membri scad in frecventa si se sting. Tu
renunti la un avantaj minor (suma de 2 RON acum) pentru un avantaj mai mare pe
termen lung- pe viitor celalalt iti va face propuneri mult mai corecte, mai
putin arbitrare. Interesant este insa ca emotiile tale- dorinta de razbunare,
aversiunea fata de o nedreptate- apar si in contextul artificial al unui
experiment ce nu presupune interactiuni viitoare cu partenerul, deci cand ar fi
mai profitabil pentru tine sa accepti orice suma si sa pleci. Sistemul tau
limbic nu face insa aceasta diferenta si iti vei pedepsi partenerul in pofida
lipsei oricarui avantaj pe termen lung, pierzand, cu aceasta ocazie, si cei 2-3
RON pe care i-ai fi putut primi. Situatia poate fi privita altfel daca ai luat
decizia constient, pentru ca dreptatea (fairness)
este o valoare fundamentala pentru tine, mai presus de orice castig material.
(iar despre discrepantele culturale si violenta asociata unei culturi a onoarei specifice Sudului poti citi in lucrarile lui Richard Nisbett, inainte sa scriu chiar eu,
candva..).
Hai sa ne mutam acum in domeniul sentimentelor morale, impreuna cu autorul
nostru care s-a aplecat si asupra arhi-cunoscutei dileme a vagonului. Te afli
la volanul (sau maneta) unui vagon pe care nu il poti opri si in fata ta sunt cinci oameni legati de sine. Singura posibilitate este sa tragi de maneta
si sa schimbi macazul pe o linie alternativa, de care este legat doar un om. Ce
faci? Acum sa presupunem ca esti pe un pod, deasupra caii ferate, si vezi cum
trenul se indreapta spre cei cinci ghinionisti. De aceasta data nu exista ruta
ocolitoare, insa tu ai putea impiedica incidentul daca l-ai arunca de pe pod pe
un barbat bine facut, aflat langa tine. Ti se pare corect din punct de vedere
moral sa il arunci? Trebuie sa recunosti ca ambele scenarii sunt, in fond,
asemanatoare: sacrifici un om pentru a salva cinci, singura alegere morala, din
punct de vedere utilitarist. Ambele instrumentalizeaza viata unei persoane,
caci totul se reduce la a te folosi intentionat de cineva si a-l ucide ca sa
eviti moartea altora. Dar creierul nostru nu le percepe ca fiind similare, prin
urmare marea majoritate opteaza pentru a trage de maneta in primul caz si
pentru a nu-l impinge pe grasan de pe pod in cel de-al doilea. Marea dilema,
mai mare chiar decat dilema de la care am pornit, a devenit: de ce difera
deciziile? Care este diferenta (subiectiva) dintre cele doua situatii, cea care
genereaza schimbarea atitudinii?
Joshua Greene a testat subiectii la fMRI si a
descoperit ca atunci cand subiectii primesc versiunea cu schimbarea macazului
si aleg varianta utilitarista exista o activitate crescuta in cortexul lor
prefrontal, cel care se ocupa cu functiile cognitive superioare; cei care se
confrunta cu scenariul podului si aleg sa nu intervina au reactii emotionale
mai puternice, fapt vizibil in scanarile ce atesta activarea insule si
amygdalei. Gasesti si tu interesanta observatia ca iti este mai usor sa ucizi
un om atunci cand gandesti dintr-o perspectiva utilitarista si cand iti pui la
bataie tocmai neocortexul, acea parte a creierului care s-a dezvoltat ultima pe
scara evolutiei si care iti permite exercitarea unui oarecare control pe emotii
si impulsuri? Dar de ce sunt activate aceste emotii cu precadere in ultima
situatie? Pentru ca este foarte greu sa arunci cu sange rece pe cineva de pe un
pod. Actiunea ta presupune contact fizic, lupta, privirea victimei in ochi,
practic patarea mainilor tale cu sange. Toate aceste „neplaceri” sunt evitate
atunci cand il poti omori printr-o simpla actionare a unei manete. Sa mai adaug
ca in mediul ancestral nu existau vagoane si cale ferata si ca acolo singura
cale de a ucide era lupta fizica?
In mod normal, creierul nostru a fost
proiectat astfel incat sa genereze niste emotii (mila, compasiune) care ne
impiedica, daca nu suntem psihopati, sa ranim (mai ales fizic) o alta fiinta
(mai ales din specia noastra). Dar schimbarile accelerate din mediu, facilitate
de dezvoltarile uriase din stiinta si tehnologie, au creat situatii noi, de
care suntem adesea depasiti. In momentul in care poti omori pe cineva printr-o
simpla apasare de buton, creierul tau nu va percepe situatia ca pe o adevarata
crima, intrucat sistemul limbic, obisnuit cu altfel de provocari, nu se va
activa, deci raspunsul tau emotional va fi considerabil scazut. In lipsa
contactului fizic cu victima, un omor devine o decizie utilitarista care nu mai
genereaza nicio traire emotionala, tu fiind convins ca ai facut ceea ce
trebuie. Poate ca e greu de spus ce este corect din punct de vedere moral
intr-o dilema precum cea a vaganului, unde oricum ai da-o tot exista morti.
Dar si o bomba atomica este, la extrem, un buton, o comanda pe care o dai si de
ale carei consecinte te poti delimita din cauza distantei fizice si psihologice
dintre tine si cei spulberati.
Avem aici un exemplu de vulcanizare a creierului uman. Vulcanizarea este
procesul prin care o substanta este tratata pentru a deveni mai puternica si
mai rezistenta. Prin dezvoltarea cortexului prefrontal, evolutia a vulcanizat
creierul uman, oferindu-i instrumente prin care sa lupte impotriva unor
instincte, sa isi amane gratificatia in vederea unui scop mai inalt din viitor,
sa actioneze inteligent, planificat. Functiile executive nu ar fi posibile fara
aceasta parte a creierului. Nicorette, antabuzul sau Clocky sunt exemple de
inventii minunate care ne ajuta sa scapam de dependentele create prin intarirea
unor conexiuni neurale din partile mai putin evoluate ale creierului sau sa
invingem tentatia de moment de a mai dormi o ora-doua. Ele nu ar fi fost create
daca omul nu ar fi fost capabil de rationamente complicate si de inteligenta
necesara proiectarii efective a acestor instrumente. Exista insa si un revers
al acestei medalii, o parte mai putin buna de care trebuie sa fim constienti
tocmai pentru a putea sa-i contracaram efectele.
In primul rand, dezvoltarea
neocortexului nu produce comportamente uniforme la nivelul tuturor indivizilor
din toate palierele sociale, din cauza unor semnificative diferente individuale
si culturale. Este nevoie doar de o mana de indivizi foarte inteligenti si
pasionati de ceea ce fac pentru a crea noi tehnologii performante si puternice,
insa acestea, odata intrate in circuit, pot ajunge pe „mana” unui cortex
prefrontal nu tocmai capabil de a lua cele mai bune decizii. Bomba nucleara
despre care vorbeam este construita de niste ingineri fara doar si poate
inteligenti, dar butonul ce trebuie apasat pentru a o detona poate fi cu
usurinta actionat pana si de o maimuta.
In al doilea rand, este tentant sa crezi ca am trai intr-o lume mai buna
daca am lua decizii bazate exclusiv pe cortexul prefrontal. Dar fara emotii,
gandirea nu este posibila- vezi relatarile lui Damasio. Emotiile sunt elementul
motivator, forta energetica a rationamentelor si comportamentelor ulterioare. Daca eu as fi incapabila
de a simti emotii si tu m-ai intreba daca diseara prefer sa mergem la un film
sau in parc ar trece poate si mai bine de o ora inainte sa iti dau un raspuns; in lipsa
oricarei preferinte as face nenumarate liste cu avantajele si dezavantajele
fiecarei optiuni, proces in care m-as folosi din plin de functiile cognitive
superioare, insa in cel mai steril mod cu putinta.
Ce se intampla insa intr-o
judecata morala? Se stie ca avem cu totii anumite intuitii morale care ne
imping sa urmam un curs de actiune sau un altul. Cand refuzi sa arunci
un om de pe pod te supui practic acelei intuitiii morale care iti sopteste ca
este gresit sa omori pe cineva (dar daca pe sina ar fi copiii tai...?). Intr-o
lume super-tehnologizata, aceste intuitii sunt insa adesea escamotate, nu le
mai recunosti si iei decizii bazate in primul rand pe rationamentele logice
facute posibile de neocortex. Insa acest neocortex, oricat de mult s-ar fi
dezvoltat, nu poate tine pasul cu dezvoltarile tehnologice. Ajungem astfel la
situatii paradoxale in care stiinta, facuta posibila datorita inteligentei
omului, cea selectata evolutionist, scapa de sub controlul acestei inteligente,
deoarece selectia naturala si adaptarile speciilor sunt procese mult mai lente
decat mecanismele puse in miscare de stiinta. Dam nastere unor provocari carora
nu le putem face fata mereu si construim gadgeturi
usor de deturnat de la scopul lor initial (cresterea calitatii vietii) catre
opusul acestui deziderat- compromiterea unor obiective pe termen lung.
Daca stai sa te gandesti putin realizezi ca si tu te folosesti zilnic de
descoperirile tehnologice in moduri periculoase, nocive, deloc inteligente.
Frigiderul! Remarcabila inventie care iti permite depozitarea alimentelor si
pastrararea lor intr-o stare nealterata un timp indelungat. Folosit rational,
existenta lui te scuteste de efortul de a pleca in fiecare zi la cumparaturi si
de a petrece ore intregi in bucatarie gatind de trei ori pe zi ceva proaspat.
Folosit irational, frigiderul de acasa iti ofera ocazia, atunci cand te afli in
supermarket, sa iti umpli cosul cu o cantitate ridicola de alimente (mai ales
daca ti-e foame chiar atunci), stiind ca ai unde sa le depozitezi. Dupa cateva
zile sau saptamani constati ca unele produse s-au stricat si arunci o parte din
mancarea pe care ai achizitionat-o dintr-un impuls al creierului limbic generat
de privelistea imbietoare a rafturilor pline de tentatii gustative dulci sau
sarate. Sau poate nu arunci nimic, dar mananci mult mai mult decat ai nevoie
pentru simplul motiv ca ai mancarea la indemana. Ai observat ca frigiderele
devin din ce in ce mai mai mari, mai voluminoase cu fiecare noua generatie
(adica nou model)? Crezi ca exista vreo legatura intre marimea frigiderelor si
marimea burtilor oamenilor ce traiesc in state cu o economie dezvoltata?
Dar autoturismul? Este o minune a tehnologiei si in mod clar o dovada a
intelgentei speciei umane- atat a indivizilor care au creat-o cat si a ta, cel
care ai castigat banii necesari achizitionarii ei, ai facut calcule, ai amanat
alte placeri, ti-ai planificat actiunile si ai ales modelul care ti se
potriveste. Masina iti permite sa ajungi mai repede (zau?) unde ai nevoie, sa
te deplasezi pe distante mari impreuna cu familia, sa transporti diferite
obiecte grele, sa iti lasi copilul la gradinita sau tatal batran si bolnav la
spital. Comportamente inteligente pana aici, nu am ce spune. Dar pariez ca nu
te folosesti de masina doar in aceste scopuri. Pentru o mare parte a
compatriotilor nostri din mediul urban, masina a devenit mijlocul de transport by default, in locul picioarelor. Te
urci in masina sa te duci la magazinul aflat la doua strazi distanta, sa iesi
in oras la o cafea, obligatoriu sa te duci la mall, iar drumul spre serviciu,
pe care poate l-ai parcurge pe jos in 20-40 de minute devine de neconceput
fara sa stai cu posteriorul intr-un scaun. Nu este deloc de mirare ca
atunci cand te confrunti intr-adevar cu o urgenta (sa zicem ca esti intr-o
ambulanta, zbatandu-te intre viata si moarte) nu vei ajunge la destinatie in
timp util din cauza altor paricipanti la trafic care au iesit si ei din casa,
evident cu masina. Cu un frigider voluminos si o masina confortabila in dotare,
dar fara capacitatea de a rezista impulsului de a le folosi nediscriminat,
calitatea vietii tale scade in loc sa creasca, iar tu s-ar putea nici sa nu iti
dai seama, intrucat procesul este insidios si/ sau considerat firesc,
inevitabil („asa-i viata, mereu pe fuga, cum sa renunt la masina?”).
Mai vrei exemple? Poate televizorul, care ar fi inofensiv si chiar util
daca ar servi intr-adevar scopurilor sale declarate: informare, educare,
divertisment de buna calitate...Calculatorul? Telefonul? Te-ai despartit
vreodata de cineva printr-un sms sau printr-un email? Sau invers, ti s-a
intamplat sa primesti un mesaj electronic prin care ai fost anuntat lucruri ce
ar fi fost mult mai potrivite unei comunicari fata in fata? Este mult mai usor,
desigur sa comunici cuiva intentia de a inceta o relatie in maniera impersonala
oferita de operatorul de internet sau de telefonie mobila. Adauga si un
emoticon trist si gata, ai rezolvat problema si te-ai spalat pe maini de toata
afacerea. Este o situatie asemanatoare celei din dilema vagonului, cand apesi
pe maneta si calci o persoana fara sa te
murdaresti de sange, cum te-ai murdari daca ai impinge-o de pe pod. Ai la
dispozitie un instrument inteligent (yahoo, gmail etc.) care face the dirty job in locul tau, si te ajuta
sa-ti atingi scopul (comunicarea intentiilor tale). O actiune inteligenta ce
iti serveste perfect interesele, mai ales ca vei avea grija sa iti si
rationalizezi decizia egoista prin justificari de tipul „economisim timp si
drame inutile, ce rost are sa ne vedem in particular, sa-i dau aceasta veste si
sa asist la mai stiu eu ce manifestari emotionale scapate de sub controlul ei? Mai bine scriu un mail, e mai igienic si mai putin dureros
pentru amandoi”. Internetul este astfel cortina pe care o pui intre tine si
emotiile tale (si ale altora) in situatii in care acele emotii sunt de fapt
absolut firesti, adaptative si de preferat a fi exprimate in mod direct (atat
cele negative cat si cele pozitive).
Care este responsabilitatea noastra in folosirea cu adevarat inteligenta si
rationala a tehnologiei? In primul rand ar trebui sa nu incetam sa gandim, sa fim
constienti de felurile in care ne putem submina singuri planurile si scopurile
mai inalte. Daca ai un copil de 10 ani si ii oferi cadou un calculator,
responsabilitatea iti apartine in mare parte, la fel si vina, in cazul in care
acesta ajunge sa se joace ore intregi, iar tu te trezesti depasit de situatie.
Conexiunile sale neurale nu s-au format inca, deci o inventie precum
calculatorul va fi cel mai probabil folosita nediscriminativ, in satisfacerea
unor „scopuri” hedonice. Nu-ti poti nega responsabilitatea, asa-i? Dar daca
lucrezi la o companie care te plateste sa creezi niste jocuri pentru calculator
sau consola cat mai creative, mai atractive, mai adictive? Poate ca este o
munca pe care o prestezi cu mare placere, intrucat iti pune in valoare
creativitatea si inteligenta, dar nu stiu in ce masura te gandesti la sutele de
mii de copii si adolescenti care vor deveni dependenti de jocul creat de tine.
Nu i-ai oferi propriului copil un astfel de cadou (si cred ca nici macar
copiilor unor prieteni), dar asta nu te opreste sa creezi un joc cu potential
adictiv pentru alti tineri, pe care nu ii vezi, care nu iti trezesc nicio
reactie emotionala, deci esti oarecum la adapost de consecinte. Slabiciunile
creierului reptilian al altora sunt foarte usor de exploatat de neocortexul
tau, mai ales daca detii si un pic de cunoastere psihologica. Un comerciant
inteligent se poate folosi de rezultatele unor masuratori fMRI pentru a afla de
exemplu ce produse trezesc cea mai puternica activare in zonele primitive ale
creierului uman, urmand apoi sa iasa pe piata cu ele. Cata vreme nu va asista personal la suferinta pe care produsul promovat de el (o tigara ultra-light, de exemplu) o genereaza intr-o persoana in carne si in oase (nu niste numere din statistici), comerciantul nostru nu isi va abandona proiectul; creierul sau reptilian va ramane inactiv, nu va simti emotii negative, deci nu va fi motivat sa renunte la distrbuirea tigarilor.
Un domeniu deosebit de sensibil in care dezvoltarile stiintei au creat
situatii pe care nu sunt sigura ca necortexul nostru este la ora actuala
pregatit sa le gestioneze este bioetica si alte subiecte conexe: alimentele
modificate genetic, ingineria genetica, bionanothenologia, clonarea umana si alte
interventii ce se circumscriu miscarii intelectuale si culturale numite transumanism.
Adeptii acestui curent sustin faptul ca imbunatatirea speciei umane cu ajutorul
stiintei, inclusiv a ingineriei genetice, este nu doar posibila ci si de dorit.
Depasirea limitelor naturale ale biologiei a fost tot timpul un deziderat al
speciei umane care a permis dezvoltarea medicinei, prelungirea vietii si
cresterea calitatii acesteia. Posibilitatile de astazi sunt imense, chiar
infricosatoare, iar deciziile (morale) extrem de greu de luat de catre un
creier care se dezvolta si se tot dezvolta la randul lui, insa care nu o face in ritmul pe care l-a prins. Ti-ar placea sa hotarasti ce
culoare va avea ochii copilul tau si cat de inalt va fi? Eventual si coeficientul
de inteligenta? Orientarea sexuala? Ce altceva sau cate alte lucruri? Deja nu
mai sunt scenarii sciece-fiction, ci dileme cu care oamenii de stiinta si
filosofii contemporani se confrunta deja: este o idee buna sa creezi niste
fiinte umane cu gene modificate in scopul manifestarii unor
caracteristici dezirabile? Dar copii cu gene de la trei parinti (prin transfer
ooplasmatic, deja realizat)? Macar un pic de PGD (diagnostic genetic
preimplantare) si ceva family balancing?
Un transplant de cap in genul celui efectuat pe maimutele rhesus de
neurochirurgul Robert White (acum mort) si care, ne anunta un alt neurochirurg,
Sergio Canavero, poate deveni o realitate si pentru Homo Sapiens?
Vulcanizarea creierului uman a creat o lume paradoxala, in care neocortexul
a permis materializarea, prin intermediul stiintei, a unor scenarii considerate
multa vreme simple utopii (sau distopii) si extrem de dificil de gestionat
tocmai de catre acest neocortex. Putem sa ne proiectam copiii asa cum dorim, dar ce facem
mai departe, folosim aceasta „sansa”? Si ce argumente avem, fie pentru, fie
impotriva? Einstein rezuma astfel situatia in care ne aflam in prezent: „The world we have made, as a result of the
level of thinking we have done thus far, creates problems we cannot solve at
the same level of thinking at which we created them.”
PS: Ultima barfa de pe net este ca Adrian Nuta, cunoscut oponent al
mentalitatii fataliste, a inaugurat si pe taramurile mioritice operatiunea
Clone Umane, prima sa victima fiind Seramis Sas, cel care i-a deconspirat
planurile intr-un articol ce ar putea fi amuzant, daca nu ar fi ingrijorator: http://www.sasseramis.ro/aghiuta.
Intrucat simt ceva miscare haotica prin amygdala si ma tem ca as putea fi
urmatoarea pe lista, nu-mi ramane decat sa imi pun la bataie lobii frontali si,
depasita de situatie, sa ma intreb repetitiv si steril: „O fi bine, o fi rau....?”
Cohen, Jonathan D., “The Vulcanization of the Human
Brain: A Neural Perspective on Interactions, Between Cognition and Emotion,” Journal
of Economic Perspectives, 19(4), Fall 2005, 3-24.
Evans, Dylan, “Emoţia. Foarte scurta introducere”, 2005, Ed. All
Precht, Richard David, „Cine sunt eu. O calatorie prin mintea mea”, 2012.
ed. Litera
Despre transumanism si valorile pe care si le atribuie („critical thinking; open-mindedness, scientific inquiry;
open discussion of the future”):
http://www.newscientist.com/article/mg21729093.400-dont-fear-babies-made-with-genes-from-three-parents.html#.UgC8jmOI5JF
http://www.independent.co.uk/life-style/health-and-families/health-news/human-head-transplants-a-feasible-enterprise-says-italian-neurosurgeon-dr-sergio-canavero-8682851.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu