Relaţii aflate în "echilibru" (in)stabil

Câţiva cititori mai romantici mi-au scris după ce au citit articolul meu precedent să mă întrebe dacă eu chiar cred că teoria jocurilor şi alte concepte din economie se pot aplica în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, în psihologia cuplului.

Poate ar trebui să le menajez iluziile şi să le spun că iubirea nu are nimic de-a face cu calculele, costurile de oportunitate, dinamica cerere-ofertă, aversiunea faţă de pierdere, hazardul sau riscul moral (ai certificat de garanţie extinsă la maşină? dar certificat de căsătorie?), biasul sunk-cost şi cel al status quo-ului, the endowment effect, alegerei intertemporale, stimulente (incentives) sau, săgeta-te-ar Sfantul (Cupidon), legea randamentelor  marginale descrescătoare (un alt termen fancy pentru mult-temuta adaptare hedonică).

Nu pot însă să mă prefac că toate acestea nu există mai ales că, pe alte meleaguri, matematicieni, economişti şi psihologi s-au aplecat asupra fenomenelor respective de mai bine de jumătate de secol, ba au câştigat chiar şi nişte premii Nobel pentru asta. Nu mă refer acum (numai) la John Nash sau Daniel Kahneman, în fond analiza problemelor de cuplu ocupă un loc marginal în cercetările lor, deşi nu este greu de văzut cum se pot aplica şi aici conceptele de bază. Mă gândeam însă la cei doi economişti care au primit în 2012 premiul Nobel pentru economie pentru teoria alocărilor stabile şi care au oferit numeroase insight-uri „industriei” de dating, meditând la întrebarea „cum pot fi indivizii dintr-un grup împerecheaţi când au opinii diferite despre cine ar fi cel mai bun partener?”. Cum îi cheamă? Alvin Roth şi Lloyd Shapley, dar nu mă aştept să reţii aceste nume, este mai dificil în aceste timpuri când accentul se pune pe speed-reading şi...speeed-dating.

Ca o ultimă săgeată în inima iluziilor tale romantice, te-ai întrebat vreodată care este probabilitatea să-ţi găseşti dragostea adevărată folosind ecuaţia lui Drake (nu, nu pentru agăţat, doar pentru calculat!)? Peter Backus, un londonez foarte deştept de 30 de ani a calculat-o. 0.0000034%. Şanse comparabile cu cele a găsi forme de viaţă inteligentă în galaxie. Nu este cazul totuşi să disperi! Nici să te rogi să fii răpit de un extraterestru când dormi, deşi acea senzaţie de paralizie din timpul somnului poate da naştere unor fantezii interesante! În lipsa acelei iubiri ideale îţi poţi ocupa timpul cu relaţii, chiar şi cu o căsătorie – două - trei.

Iar dacă am amintit despre căsătorie şi economie, ai auzit de cartea Spousonomics? Autoarele, Paula Szuchman şi Jenny Anderson, şi-au propus să-ţi salveze căsnicia ajutându-te să identifici corect problemele şi să le rezolvi folosind cele mai raţionale strategii. În ultimul capitol cele două jurnaliste arată ce au în comun căsătoria şi teoria jocurilor:

- în ambele există cel puţin (hihi) doi jucători

- fiecare jucător încearcă să facă ce este mai bine pentru el, dar este limitat în acţiuni de faptul că nu este singur- mai există acolo-n ecuaţie cineva (un competitor, un rival, o soţie) care încearcă, la rândul său, să facă ce e mai bun pentru el însuşi

- există strategii de cooperare atunci când cele două părţi sunt dispuse să găsească o soluţie care să fie bună şi pentru unul şi pentru celălalt, dar şi strategii „non-cooperative”, când fiecare vrea să se bucure de toate avantajele.

- în cuplu, ca şi în teoria jocurilor, strategiile non-cooperative (sau dominante) sunt extraordinar de tentate şi aproape irezistibile. Cu toate astea:

- pe termen lung strategiile de cooperare sunt cele care asigură fericirea tuturor jucătorilor (fie ei 2, 3 sau 4?…glumesc!)

Cuvintele magice sunt: „cele mai bune rezultate posibile”; nu „absolut tot ceea ce îmi doresc”, ci „tot ceea ce pot obţine” date fiind circumstanţele. Ce circumstanţe? Dorinţele partenerului. Ce poţi face? Anticipează-i reacţiile (eventual bazându-te pe reacţiile din trecut), pune-te în locul lui şi ţine cont de posibilele lui mutări atunci când iei o decizie. Exemple de dileme clasice din teoria jocurilor transferate în cuplu? Dilema prizonierului, polarizarea strategică, bătălia sexelor, free riding…fiecare este ilustrată în carte printr-un studiu de caz fictiv ce include o soluţie, adică cea mai bună strategie de dezamorsare a conflictului.

Care este strategia dominantă (nu cea cooperativă!) într-o relaţie în care niciunul dintre parteneri nu a spus încă acele două cuvinte?  Dacă ne luăm după John Nash (numai mie mi se pare amuzantă sintagma „echilibrul Nash” după ce am văzut filmul „O minte sclipitoare?”), soluţia ar fi să păstrezi în continuare tăcerea pentru a nu risca să fii respins sau chiar să se termine relaţia. Hai că ţi-am făcut şi un desen:

Strategia dominantă în care nimeni nu spune primul „te iubesc” nu este însă cea care conduce spre „cel mai bun rezultat” posibil” – fericirea romantică atunci când (sau dacă) ambii îndrăznesc să-şi mărturisească sentimentele.

În pseudo-romanul „36 de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu” (carte scrisă de  Rebecca Goldstein, (a treia) soţie a lui Steven Pinker), Cass Seltzer se confruntă exact cu această problemă. El este psiholog preocupat de religie şi credinţă, iar Lucinda, prietena lui, tot psiholog, e specializată în…ghici ce? teoria jocurilor. Nu-i convine să fie un ignorant în domeniul iubitei sale, aşa că profită de zilele când ea este plecată la o conferinţă pentru a acumula şi el nişte cunoştinţe, nu ştiu dacă citind The Complete Idiot's Guide to Game Theory sau alte manuale de specialitate. Aşa ajunge şi el să se întrebe care sunt costurile şi avantajele în a spune primul „te iubesc”. Răspunsul îl găseşte, fireşte, în tabelul pe care îl ai şi tu mai sus. Numai că nu se mulţumeşte nici cu strategia dominantă (menţinerea status quo-ului prin tăcere), nici nu soluţia riscantă de a face teribila declaraţie în speranţa că partenera sa va „coopera”. Cum nu e nici el degeaba psiholog, are următoarea idee:

„If he shows Lucinda his little grid, it would be a way of indirectly saying “I love you” without taking the risk of saying the actual words. If Lucinda wants to accept his reasoning as a way of saying “I love you” and reciprocate, then they will keep the huge payoff of the first box on the left: Bliss × 2. But if she doesn’t want to reciprocate, then he won’t have blurted out an indiscretion that can’t be taken back. They can keep up their present relationship, maintaining the imperfect-but-preferable-to-nothing status quo. So, by indirectly saying “I love you,” Cass, or X, can possibly get the biggest payoff without risking the biggest payout.”.

Tabelul se îmbogăţeşte astfel cu o nouă strategie „câştigătoare”, denumită de personaj „echilibrul lui Seltzer”:

	Lucinda spune „te iubesc”	Lucinda tace
Cass spune „te iubesc”	Fericire x 2	Cass se simte respins
Cass tace	Lucinda se simte respinsă	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins
Cass îi arată Lucindei acest tabel	Fericire x 2	Demnitate intactă, status quo păstrat, nu e nimeni fericit, dar nici respins

Cass pare a fi revoluţionat teoria jocurilor, doar că…ei, dar nu îţi voi povesti acum toată cartea, e suficient ce ţi-am dezvăluit deja. Cât despre Rebecca Goldstein, o suspectez că s-a inspirat pentru această poveste din discuţiile cu soţul său, cel care a scris în 2007 The Stuff of Thought: Language as a Window into Human Nature, abordând tocmai problematica limbajului indirect în negocierea relaţiilor („innuendos” – am avut şi eu un articol despre asta, dar dacă vrei un rezumat îţi recomand această prezentare  video).

Revin mâine, probabil cu o nouă aplicaţie a principiilor din economie în relaţiile de cuplu. Doar nu credeai că scapi cu două articole? Sunt perfect conştientă că e foarte posibil să nu mă mai citeşti, dar…mizez (wishful thinking) pe o strategie de cooperare.