În economie, un free-rider este
cel care se bucură de avantajele, resursele şi bunurile comune aflate la
dispoziţia unui grup fără însă să contribuie la ele sau a împărţi şi costurile
cu ceilalţi membri. Găseşte modalităţi de a se sustrage şi se eschivează
sistematic de la responsabilităţi în aşa fel încât să-şi atingă scopurile cu
cele mai mici costuri posibile. Pe termen lung, dacă într-un grup există foarte
mulţi free-riders, resursele se vor
diminua şi avantajele sau serviciile de care beneficiau cu toţii nu vor mai
putea fi susţinute. Acesta este motivul pentru care la nivel de stat există
instituţii de control şi sancţiuni legale pentru cei care nu-şi plătesc taxele
şi impozitele, refuză să participe la cheltuielile din bloc, merg pe drumurile
publice fără rovinietă, urcă în autobuz fără bilet, sar gardul să urmărească un
concert sau improvizează diverse antene prin care să recepţioneze posturile de
televiziune fără a plăti serviciile unui furnizor de cablu. Este un furt indirect: nu este exact ca şi cum ai
fi smuls din mâna unui rocker biletul la concertul Pink Floyd de anul trecut
(am şi eu frustrările mele), dar dacă ai ajuns acolo pe moca banii ăia pe care ar fi trebuit să-i dai pe bilet tot
furaţi sunt, pentru că nu au ajuns în posesia formaţiei şi organizatorilor. Îmi
vei spune „păi oricum nu aş fi plătit nimic, dacă nu se putea nu intram şi
gata” sau „dacă tot au plătit alţii şi s-au strâns suficienţi bani, ce mai
conta un spectator în plus?” Mentalitate tipică de free-riding. Ţi-a mers de
data asta, însă treptat este posibil ca marile trupe de rock, nemulţumite de
remuneraţie, să refuze să mai concerteze la noi în ţară sau să ceară un preţ
mai mare, pe care îl vor plăti alţii, din cauza ta şi a altora ca tine.
Un astfel de comportament se poate întâlni şi în relaţia de cuplu. George
şi Ana au venit la terapie pentru că au ajuns să se certe în fiecare zi pe tema
şosetelor lăsate pe jos, paharului nedus în bucătărie după ce s-a golit berea
din el (nu mai vorbim de spălat sau aşezat frumos în dulap), băii care se
inundă de fiecare dată când George face duş...cunoşti povestea. Nu-ţi închipui
că George este un îngălat care nu are nicio problemă cu dezordinea cruntă sau
mizeria. Normal că nu poate sta fără haine curate, nu ar mânca dintr-o farfurie
nespălată şi nici nu s-ar atinge de WC-ul sau chiuveta unei băi transformate în
piscină. Totuşi, de când locuieşte cu Ana, care este, la drept vorbind, mai
meticuloasă şi mai promptă în reacţii decât el, George nu mai face nimic prin
casă, iar „casa” nu dă vreun semn că ar fi neîngrijită din acest motiv. Cumva,
treburile domestice „se fac” fără directa lui participare, ba chiar în ciuda
faptului că „are grijă” să strice în fiecare dimineaţă până şi ordinea pe care
soţia lui se grăbise s-o facă în noaptea precedentă, după ce el se culcase (în
patul făcut de cine?). În prima şedinţă, Ana izbucneşte:
- Nu mai suport, am ajuns sclavă la stăpân, parcă m-ar fi câştigat la
belciuge. Strâng după el mai ceva ca după un copil mic. Nu mişcă un deget în
casă.
George: - Şi eu m-am săturat de atâtea discuţii. Îmi caută mereu noduri în
papură, se enervează pentru cea mai mică chestie, cum ar fi un tricou lăsat pe
scaun. Parcă sunt un intrus în propria casă, nu ştiu ce să mai fac. Uite, i-am
spus să nu-mi mai strângă pijamalele pe care nu am timp să le împăturesc frumos
dimineaţa, o să le iau eu când mă întorc. Nu am cu cine mă-nţelege. Când vin
acasă e ordine perfectă, dar îmi reproşează că iar am plecat şi am lăsat totul
vraişte.
Ana: - Dar ce să fac? Eu nu pot trăi în mizerie. Să stau cu şosetele tale
la nas până te întorci de la muncă? Să las vasele doua zile în chiuvetă până
catadicseşti să pui mâna pe burete?
Un terapeut şcolit în paradigma interpretărilor psihodinamice va face
câteva incursiuni în copilăria clienţilor pentru a analiza tiparul relaţiilor
cu mama şi va provoca nişte insighturi „valoroase” – adică scumpe, pentru că
terapia costă. Ce-ar fi însă dacă ar folosi acel timp pentru a-i ajuta pe parteneri
să găsească…o soluţie? Ce soluţie, în cazul de faţă? Nu cel mai bun rezultat
posibil pentru fiecare dintre ei, ci, cum spuneam şi ieri, cel mai bun rezultat
date fiind circumstanţele, dorinţele şi interesele ambilor „jucători”. Pentru
asta o strategie mixtă este cea mai potrivită: George va renunţa treptat la
comportamentul de tip free-riding dacă (şi numai dacă) Ana va renunţa să facă
totul în locul lui şi nu va mai tolera această situaţie creată, parţial, şi de
ea. Va trebui aşadar, chiar dacă îi repugnă ideea, să înveţe să trăiască o
zi-două cu patul nefăcut, coşul de rufe plin sau masa din bucătărie neştearsă
şi să reziste impulsului de a face imediat curat. Nu neapărat toate în acelaşi
timp, hai să nu depăşim un anumit prag de toleranţă. Dacă va reuşi să-şi
schimbe ea strategia, George va fi obligat la rândul lui să o schimbe pe a lui
şi, rămas fără lenjerie curată, va începe să contribuie la sarcinile domestice.
Crezi că dacă nu ar exista controlori în autobuz ar dura mult până ar circula
toată lumea fără bilet? Dacă Ana s-a obişnuit să se ocupe singură de tot ce
ţine de casă, să ne mirăm că George „profită” de situaţie şi o lasă pe ea să se
ocupe în continuare?
Strâns legat de free-riding este,
cred eu, un alt concept din economie, hazardul
sau riscul moral, adică acele comportamente riscante sau neglijente
adoptate de cineva atunci când nu are mare lucru (poate chiar nimic) de
pierdut. După ce ţi-ai făcut asigurare CASCO la maşină sunt şanse mari, mai
ales dacă ai deja această tendinţă, să conduci ceva mai agresiv şi mai riscant
decât înainte. În cazul unui accident ai garanţia
că firma de asigurări îţi va repara maşina, ceea ce înseamnă că poţi ieşi chiar
în câştig înlocuind piesele existente cu unele nou-nouţe. Acelaşi lucru e
valabil în asigurările de sănătate, unde poţi ajunge până la auto-sabotare: de
ce să ţii o dietă sau să te fereşti de alimente grase, dulci şi sărate când, în
cazul apariţiei unor simptome neplăcute, vei primi un tratament gratuit fără eforturi
din partea ta?
Riscul moral este un fenomen întâlnit şi în cuplurile stabile. Cu siguranţă se
regăseşte în cuplurile căsătorite de
ceva ani, unde certificatul şi promisiunea în faţa lui Dumnezeu că vei rămâne
cu celălalt la bine şi la rău (până când
moartea vă va despărţi) constituie un fel de garanţie ce-ţi permite să „uiţi” să acorzi partenerului aceeaşi
atenţie pe care i-o acordai înainte, când nu era încă „al tău”, deci nu-ţi
„aparţinea” cu acte în regulă. Dacă mai apar şi câţiva copii riscul de a-l
pierde (cel puţin riscul perceput)
scade considerabil deoarece, ca să-l cităm pe Homer, „căsătoria este precum un
sicriu în care fiecare copil este un nou cui” (ţi se pare ceva în neregulă?
Aa…Homer Simpson, la cine te gândeai?! :P).
Înainte să oficializaţi relaţia
(care acum merge…din o(ri)ficiu), probabil aveai obiceiul să iniţiezi actul
sexual printr-un preludiu prelungit, a cărui funcţie era, pe lângă dorinţa
sinceră de a-i oferi ei plăcere, să o convingi de deosebitele tale calităţi de
amant. Acum nu mai este nevoie să o convingi de nimic şi….surpriză! a mai
scăzut parcă şi dorinţa ta de a-i oferi plăcere, te concentrezi în primul rând
pe nevoia şi satisfacţia personală, care nu necesită prea multe momente de
tandreţe înainte de te vedea cu…sacii în căruţă, ca să folosesc o metaforă ce l-ar satisface şi
pe Freud. Nici soţia ta nu este mai „prejos” – altădată era mai receptivă în a
schimba poziţiile şi a încerca ceva nou, acum stă pe spate şi aşteaptă să
termini treaba. Uită şi să stingă lumina, deci devin vizibili colăceii de
grăsime acumulaţi în ultimii ani şi, în plus, se pare că i-a crescut nişte păr
în locuri pe care tu ţi le aminteai cu totul altfel. Ea se plânge că nu o mai
asculţi şi nu-i mai aduci flori, tu că nu mai găseşte timpul de a ieşi în oraş
şi că nu a mai pregătit de mult acea prăjitură tiramisu cu care te-a
impresionat la prima cină romantică la ea acasă. Pe scurt, aţi devenit amândoi
neglijenţi (slackers) şi prea puţin
dornici să mai faceţi eforturile de pe vremea când eraţi în perioada „de probe”
sau de „cucerire”. Şi de ce aţi mai face? La urma urmei…las-o, bă, că merge-aşa. Nu e asta şi părerea ta?
Deşi este varianta comodă, sper
că realizezi că nu e şi cea câştigătoare. Chiar dacă nu veţi pierde relaţia în
sine şi rămâneţi împreună (dar izolaţi emoţionat într-un simulacru de mariaj)
veţi pierde tocmai sensul ei: regresaţi în loc să evoluaţi, nu vă sprijiniţi
unul pe celălalt în a deveni cea mai bună versiune a voastră, iar fericirea
scade pe zi ce trece pentru că v-o subminaţi reciproc în loc să v-o amplificaţi.
Nu întâmplător vei descoperi că eşti ceva mai fericit atunci când te afli în
compania unei străine decât lângă propria soţie, chiar dacă nu se pune neapărat
problema unui interes romantic faţă de cealaltă. De ce? Pentru că eşti, culmea!,
mai motivat să te prezinţi în cea mai bună lumină posibilă, iar asta contribuie
la starea ta de bine, poate şi datorită teoriei auto-percepţiei sau cogniţiei
întrupate – nu cred că mai ţii minte, dar am scris despre asta.
Nu spun că nu o mai iubeşti pe soţia ta sau că ea nu te mai iubeşte pe
tine. Dar te mai simţi iubit când
vezi că ea nu-ţi mai acordă atenţie şi tratează relaţia ca şi cum ar fi ceva de
la sine înţeles? Când nu mai găseşti în comportamentul ei aproape nimic care să
te facă să te simţi înţeles, preţuit, valorizat, important pentru ea? Când eşti
taken for granted şi mai degrabă
ignorat şi tolerat decât apreciat?
În plus, s-ar putea să minimalizezi riscul ca, în ciuda bunurilor şi
copiilor deţinuţi la comun, o astfel de căsnicie să se termine printr-un divorţ
(majoritatea oamenilor, chiar dacă le spui că una din două sau trei căsătorii
sfârşeşte aşa, îşi închipui că „asta nu mi se va întâmpla mie”). Ce fel de
divorţ? Unul urât, de multe ori, pentru că şi aici se poate aplica principiul
„hazardului moral”: dacă certificatul de căsătorie te făcea să ignori
posibilitatea ca „cel mai rău lucru (despărţirea) chiar să se întâmple”, o dată
ajuns în acel punct, un certificat de divorţ (certitudinea că nu mai e nimic de
făcut şi cel mai prost scenariu s-a materializat) îţi oferă posibilitatea să
devii nu doar „cea mai neglijentă versiune a ta”, ci chiar „cea mai rea
versiune” pentru că acum chiar nu mai ai nimic de pierdut dacă îi arunci în
faţă toate nemulţumirile, angajezi un avocat să rămâi cu casa sau te apuci să o
vorbeşti de rău în faţa prietenilor comuni, rudelor, chiar a copiilor.
Pe de altă parte, despărţirea ar fi o soluţie mai bună decât continuarea în acelaşi stil. Nu şi cea mai bună. Ideal ar fi să nu ajungeţi
în acea situaţie sau, dacă observaţi că vă îndreptaţi rapid (sau agale, din
inerţie) spre prăpastie, să luaţi ceva măsuri. (Nu cumva o relaţie
„nelegalizată” v-ar feri de acest pericol, chiar dacă sau tocmai pentru că nu ar fi la fel de securizantă?). În termeni
pragmatici, poate e timpul să „renegociaţi” clauzele contractului de căsătorie
şi să stabiliţi anumite reguli, precizând şi consecinţele nerespectării
repetate a acestora. Sau, dacă preferi, să învăţaţi din nou să vă arătaţi
recunoştinţa, grija, atenţia şi aprecierea reciprocă, în lipsa cărora iubirea pare
mai degrabă o vocabulă goală. Ar mai fi câteva recomandări dar mi-e lene, las
articolul în această formă, că…merge-aşa!
părerea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu