Gândire critică şi învăţare

Am o veste proastă pentru părinţi: şcoala nu dezvoltă gândirea critică a copiilor tăi, deşi la nivel declarativ o promovează ca scop al educaţiei. Ştiai? Da, ştiu că ştiai, dar nu cred că ştiai şi care este magnitudinea fenomenului: abilităţile de gândire critică ale elevilor (americani, dar cred că nu numai) de clasa a 12-a sunt cam aceleaşi ca ale celor de clasa…a patra!!! Halucinant! Mai să cred că am halucinaţii când am citit asta într-o carte publicată…poimâine! Eşti rău acum! 26 septembrie e data anunţată pe amazon pentru formatul hardback, dar cartea există deja, am citit-o eu, am şi martori (colegii exasperaţi că nu au reuşit să mă ia cu ei în pauzele de masă şi de cafea).

Teaching Kids to Think Critically: Effective Problem-Solving and Better Decisions, autor: Clifton Chadwick

După vestea asta proastă poate speri să-ţi dau şi una bună. Depinde cum o iei: gândirea critică se învaţă, cu cât se începe mai devreme cu atât mai bine şi s-ar părea că această responsabilitate îţi revine ţie (eventual şi patenerei/ partenerului tău).

Ce ar trebui să se înveţe la şcoală şi nu se face? Chadwick vorbeşte despre: metacogniţie, abilitatea de a integra învăţarea formală cu cea informală, discriminarea între cunoştinţe declarative (knowing what) şi cunoştinţe procedurale (knowing how), capacitatea de a accesa, selecta şi evalua informaţiile relevante dintr-o lume saturată de informaţii, abilitatea de a crea, de a transfera cunoştinţele, lucrul în echipă şi cooperarea, posibilitatea de a te integra în câmpul muncii, deci nişte cunoştinţe adaptate cerinţelor actuale şi provocărilor secolului nostru.

Mai pe scurt, şcoala ar trebui să te înveţe CUM să înveţi şi CUM să gândeşti. În realitate, ea te învaţă CE să înveţi şi CE să gândeşti.

Cum îi înveţi tu pe copii să înveţe şi să gândească? În primul rând informându-te pe cont propriu, din cât mai multe surse (de încredere). Articolul meu nu ar putea fi suficient. Nici măcar cartea lui Chadwick. Însă există multe resurse informaţionale, pe care am încredere că le poţi consulta, confrunta, analiza în mod critic pentru a alege ceea ce se potriveşte cel mai bine copiilor tăi, iniţial în acord cu valorile şi atitudinile tale, pe care probabil (sau inevitabil?) încerci să le transmiţi şi lor.

Copilul tău învaţă când este foarte mic mai mult decât o va face toate viaţa. De ce? Pentru că la început totul este nou. Mediul înconjurător este plin de informaţii şi provocări la care trebuie să se adapteze. Curiozitatea este naturală, chiar vitală (adesea din necesităţi practice). Ipoteza mea este că treptat curiozitatea se toceşte şi pentru că, atunci când copilul a acumulat suficiente informaţii cât să se descurce, aceasta nu mai reprezintă o prioritate şi o nevoie la fel de mare.  Curiozitatea (ingredient necesar în gândirea critică) se pierde încă din copilărie, dar nu este chiar totul pierdut: se poate încetini, chiar stopa procesul dacă îi creezi un mediu în care i-o stimulezi şi/ sau dacă o are înscrisă cu litere indelebile în ADN (există un C şi acolo, ştii ce reprezintă?).

Cum îţi însoţeşti copilul în aventura lui de descoperire şi înţelegere a realităţii? Sprijinindu-i şi facilitându-i procesele de asimilare şi acomodare (mă refer acum la modelul piagetian al dezvoltării cognitive, poate simplist în lumina psihologiei cognitive moderne, dar util ca punct de pornire). Asimilarea înseamnă acumularea de noi cunoştinţe, ceea ce şcoala chiar realizează, deşi într-un mod disfuncţional, fără legătură cu preocupările reale ale celui mic. Copilul tău se joacă cu informaţiile aşa cum ar face-o cu nişte cuburi din care construieşte o imagine (o schemă). Să zicem că în fiecare zi îi oferi câte un fruct nou, spunându-i cum se numeşte, unde se găseşte şi chiar ce beneficii are. Azi îi aduci un măr, mâine o pară, poimâine o portocală, mai târziu nişte mure („care ajută creierul să se dezvolte” – găseşti tu o formulare adecvată vârstei lui pentru a-i sugera neurogeneza). Mărul, para, caisa, portocala, murele devin nişte cuburi care, prin asimilare, se constituie într-o schemă: FRUCT. Peste vreo două săptămâni vii însă cu o lămâie. Îi dai să guste şi îl întrebi cum i se pare fructul de astăzi. Probabil că va fi nedumerit. În schema sa, fructele erau dulci. Lămâia este...acră. Asimilarea noului cub presupune şi acomodarea schemei. Nu toate fructele sunt dulci. A primit o informaţie care nu se potriveşte cu ceea ce ştia până în acel moment. 

Acomodarea este mai grea decât asimilarea pentru că presupune ieşirea din zona de confort şi găsirea unui nou mod de aranjare a cuburilor (informaţiilor) existente. Mulţi adulţi nu reuşesc nici ei această integrare şi, prea puţin dornici să-şi actualizeze schemele, preferă să scape de informaţia nouă, fie neacordându-i atenţie, fie găsind tot felul de motive pentru a o respinge (biasul de confirmare: şi ce dacă spun ăştia că pământul se învârte în jurul Soarelui?! eu văd cu ochii mei Soarele cum se plimbă pe cer!)

Asimilarea este o parte importantă a procesului de învăţare, dar insuficientă. În zilele noastre, când găsirea informaţiilor nu mai este o problemă, utilitatea asimilării fără acomodare este aproape egală cu zero. Este ca şi cum ai avea nişte cuburi dar nu poţi construi nimic cu ele sau construieşti nişte scheme disparate pe care nu reuşeşti să le pui în legătură sau să le accesezi în viaţa reală. Înveţi integrale, dar nu ştii la ce folosesc. Faci filozofie la şcoală, înveţi pentru o notă mare, dar nu-ţi pui întrebarea cum poţi transfera abstracţiunile alea în ceva mai concret. Înveţi definiţii, dar nu-ţi pui întrebări şi nu ţi le traduci în secvenţe cu sens pentru tine.

De asemenea, asimilarea este un chin când nu ştii să înveţi pentru că nu ţi-a prezentat nimeni strategiile cognitive cele mai eficiente pentru a reţine şi ordona informaţiile mai uşor. Chadwick recomandă folosirea hărţilor conceptuale pentru înţelegerea relaţiilor dintre informaţii; există numeroase site-uri cu concept maps deja elaborate, dar  mai stimulativ şi eficient este să-ţi provoci copilul să-şi creeze propriile hărţi, astfel cunoştinţele se fixează într-un mod activ, nu doar reproductiv. Pentru memorare...roagă-te la zei! Adică zeiţei Mnemosyne, cea care a inspirat termenul de mnemonic – tehnică de encodare a informaţiilor prin formarea unor asocieri cu ceva cunoscut sau uşor de reţinut (Chadwick o recomandă, alţi autori sunt sceptici). Una din cele mai cunoscute forme este învăţarea unui cuvânt folosind într-o propoziţie primele litere ale respectivului cuvânt. De exemplu, ca să reţii „mnemonic”, te gândeşti la enunţul dat de Chadwick, My neighbor eats mounds of neopolitan ice cream sau şi mai bine construieşti tu o propoziţie nouă, de exemplu My neighbor execrates my occasionally nasty, irreverent comments.

Când copilaşul a învăţat să citească este momentul să vedeţi împreună nu doar dacă recunoaşte literele, ci şi în ce măsură a înţeles textul. Ca să-i dezvolţi abilităţile de reading-comprehension (hihi) dă-i să citească un text potrivit vârstei şi cunoştinţelor lui (adică uşor peste ce ştie deja) şi roagă-l să-ţi facă un rezumat sau să identifice ideile principale. Dacă poate să vină şi cu o interpretare personală şi să aducă în discuţie ceva nou, atunci poţi considera că eforturile voastre au dat roade.

Nu ştiu dacă există un instrument mai eficient în stimularea curiozităţii şi încurajarea gândirii critice decât ÎNTREBĂRILE. Slavă domnului, copiii pun întrebări din plin...cel puţin dacă nu sunt descurajaţi! Ei îţi cer ţie nişte cuburi (informaţii, nu ai uitat analogia). Adesea te vor pune în încurcătură pentru că nu ştii ce să le spui. La început este uşor, dar pe măsură ce copilul creşte întrebările devin tot mai dificile. Ai mare grijă ce cuburi îi dai pentru că le va folosi în alcătuirea acelor scheme pe care se fundamentează înţelegerea lui a realităţii. Este simplu să-i spui că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Ce te faci însă când te întreabă ce e universul, cum s-a format el sau ce a fost înainte de Big Bang? Cum e cu fizica cuantică? Care este relaţia ereditate-mediu? Cum funcţionează creierul? Există universuri paralele? Estratereştri? În mod sigur nu ai nişte răspunsuri clare şi este normal să fie aşa. Recunoaşte asta! Dă-i cuburile care există în prezent, dar spune-i că unele sunt momentan nişte ipoteze şi este posibil să se schimbe, deci să fie pregătit pentru acomodare Cunoaşterea este fluidă! Schemele se adaptează şi se construiesc pe măsură ce apar cuburi noi. Sunt domenii şi subiecte controversate, unde nu există consens nici măcar la nivelul oamenilor de ştiinţă ce studiază îndeaproape respectivele fenomene. Spune-i asta! Chiar dacă tu eşti îndrăgostit de o teorie, prezintă-i şi teoriile alternative, limitele lor, controversele, ceea ce nu este încă (complet) înţeles, stabilit, ştiut în domeniile de cunoaştere. Lasă-l să asmilieze cuburile într-o manieră echilibrată, dar şi personală. Poate vei observa că îşi constuieşte cu ele o schemă diferită de a ta sau că acordă prea mare importanţă unor „construcţii” care ţie ţi se par o pierdere de timp sau lipsite de valoare; abţine-te să-i distrugi eşafodajul la care lucrează cu bucurie doar pentru că tu ai fi preferat să folosească alte cuburi.

Pasiunea pentru un domeniu începe cu o mare curiozitate şi cu nenumărate întrebări, după cum povesteşte Oliver Sacks într-un minunat fragment autobiografic publicat în The New Yorker. Până acum am vorbit despre întrebările puse de copil, la care tu cauţi să răspunzi. Cel puţin la fel de importante sunt întrebările pe care i le adresezi tu şi pe care îl înveţi să şi le adreseze singur. A-l ajuta să înveţe înseamnă să-l ajuţi să conştientizeze cât ştie deja şi cât mai are de învăţat. Este un pas către metacogniţie. Al doilea pas este să se întrebe şi să te întrebe lucruri precum:

La ce îmi foloseşte ceea ce învăţ acum?

Am suficiente dovezi să mă încred în această informaţie?

Ce nu se ştie încă despre acest subiect?

Am suficiente informaţii pentru a trage o concluzie?

Există şi explicaţii alternative la care nu m-am gândit până acum?

Sunt şi informaţii relevante cărora nu le-am acordat suficientă atenţie?

În acest moment probabil înţelegi de ce şcoala nu promovează în mod real gândirea critică. Ar însemna să-i ofere posibilitatea elevului de a respinge cuburile pe care sistemul i le întinde de-a gata şi de a căuta şi alte cuburi, pe care mulţi dintre profesori nu le au în dotare pentru că nu le-au asimilat şi/ sau acomodat la rândul lor. Chiar şi tu ca părinte s-ar putea să nu accepţi prea uşor o întrebare de tipul “Mami/ tati, dar tu de ce crezi ceea ce crezi?” sau “Mami/ tati, nu cumva mi-ai spus ieri ceva greşit sau măcar incomplet?”. Cum reacţionezi când copilul a descoperit nişte cuburi dintr-o altă cutie, de a cărei existenţă poate nici nu ştiai sau despre care ai fi preferat ca el să nu ştie? Cum reacţionezi când ai greşit şi tu sau când nu ştii ce să răspunzi? Poate că în prima clipă te simţi frustrat, respins sau ameninţat de cuburile găsite de copilul tău. Depinde de mindsetul tău. Dacă ai acel mindset de creştere pe care-l doreşti şi pentru el vei folosi propria greşeala ca pe o ocazie de învăţare (chiar de a învăţa împreună) şi vei asimila cuburile întinse de copil în schemele tale, realizând şi acomodarea care poate se impune. 

A învăţa (împreună cu) copilul mai presupune, pe lângă transmiterea de informaţii, crearea unui mediu securizant, suportiv, încurajator, axat pe cooperare, entuziasm, pe bucuria de a explora, de a se juca, de a descoperi şi de a creşte în fiecare zi. Relaţia şi rezonanţa emoţională (attunement) sunt fundamentale; mindset şi...mindsight – vezi cărţile lui Carol Dweck şi ale lui Daniel Siegel!

Ca să închei tot cu o întrebare, eşti sigur că îţi doreşti un copil care gândeşte critic? Mă îndoiesc că va fi cel mai ascultător şi mai cuminte copil. De asemenea, o persoană deprinsă să analizeze critic cuburile din jurul lui probabil nu va lua premiul pentru “angajatul lunii” în caz că va ajunge să lucreze într-un cubicle.