Waiting for...Merlot

Spre sfârşitul luniii viitoare va începe Festivalul Naţional de Teatru, eveniment pe care îl aştept cu nerăbdare şi entuziasm. Mă uit pe program, selectez piesele care mi se par interesante, îmi întreb vecinii ce mi-ar sugera (ca să fiu consistentă cu articolul precedent) şi, bineînţeles, mă interesez când se pun în vânzare biletele ca să-mi pot procura unu (bine, mai multe!). Ştiu din anii trecuţi că voi fi nevoită să stau la coadă pentru asta, dar nu mă îngrijoează perspectiva, mai ales că am în faţă nişte date..îmbucurătoare (coming soon).

L-am ochit din prima pe Noul locatar. Cum prevăd o experienţă foarte plăcută, nu prea aş vrea să-l las să-mi scape! Mai ales că este o ocazie unică: vine tocmai de la Teatrul din Baia-Mare, unde nu cred că voi ajunge prea curând pentru că de obicei nu alerg după...nimic (am făcut o excepţie pentru Necuratu’, când am fost la Sibiu (şi) ca să văd Faust). Noul locatar este o piesă scurtă mai puţin cunoscută a lui Eugen Ionescu, pe care nici nu-mi amintesc să o fi citit, ceea ce e foarte bine: rar merg la puneri în scenă clasice şi/ sau la piese ale căror subiecte mi le amintesc; cu cât ştiu mai puţin înainte cu atât îmi place mai mult ceea ce văd. Cum piesa se înscrie în teatrul absurdului, cresc şansele ca experienţa plăcută să nu se estompeze la scurt timp după ce cade cortina, adică să nu mă adaptez (îmi va da de gândit, un anumit timp de mind wandering pe care-l numesc mind-wondering pentru că, răstălmăcindu-l puţin pe Killingsworth, aş spune că „a wondering mind is a happy mind”). De asemenea, cochetez cu ideea să cumpăr două bilete, pe de o parte pentru că am citit studiile despre care ţi-am vorbit săptămâna trecută, pe de altă parte pentru că nu-mi place să cochetez doar cu idei.

Cât despre „Noul Locatar”, aflu de la Marie-France Ioesco că ar surprinde invazia lucrurilor materiale care ne sufocă, în dauna celor spirituale, în dauna unei spiritualităţi absente fiindcă a fost îndepărtată, evacuată, îngropată de acumularea materială. Această temă a acumulării obiectelor, a lucrurilor materiale ce reprezintă triumful neesenţialului, triumful neantului care ne paralizează, este o temă ionesciană prin excelenţă.

Aha! Acumularea de obiecte nu te face mai fericit...ai mai auzit undeva asta în ultmiul timp sau ţi-am atins o pată surdă din ureche (te-a învăţat Ulise să-ţi pui dopuri)? Dacă s-a rătăcit informaţia prin labirintul cohlear, ia de-aici un fir conductor (de înaltă tensiune?), mi-ar părea rău să te pape Minotaurul:experienţele produc mai multă fericire decât achiziţiile materiale, atât în momentul când sunt consumate, cât şi când sunt anticipate sau rememorate. Anticiparea unei experienţe pozitive este o stare plăcută, asta au constatat studiile mai vechi şi mai noi, unul chiar foarte nou, din august 2014, publicat în Psychologica Science şi intitulat sugestiv Waiting for Merlot: Anticipatory Consumption of Experential and Material Purchases. Potrivit autorilor (Kumar, Killingworth şi vechiul meu prieten Gilovich), chiar şi cei care stau la coadă pentru a-şi procura accesul la o experienţă se simt mai bine decât cei care aşteaptă să plătească pentru nişte bunuri materiale.

În astfel de situaţii aşteptarea este trăită, prin simulare mentală, ca un fel de savurare în avans a experienţei. Ţi s-a întâmplat şi ţie să amâni un moment plăcut sau să păstrezi pentru la finalul mesei cea mai apretisantă bucăţică tocmai în scopul de a prelungi plăcerea? Loewenstein s-a prins de figură şi s-a gândit să verifice dacă nu cumva ai fi în stare chiar să plăteşti pentru ca fericirea anticipativă să dureze mai mult. Da, să plăteşti doar ca să consumi mai târziu! Copilaşii tantatlizaţi de Walter Mischell probabil erau prea mici ca să realizeze chestia asta, în schimb subiecţii distinsului profesor de economie şi psihologie au declarat că ar prefera, dacă ar avea ocazia, să-l sărute pe star-ul lor favorit (din ce galaxie?) nu peste cinci minute, ci peste trei zile (eventual stând şi la coadă dacă acesta era supra(so)licitat).

De unde această plăcere a aşteptării şi amânării, vizibilă mai ales în cazul experienţelor? Thomothy Wilson şi Daniel Gilbert vorbesc despre the pleasure paradox. Spre deosebire de achiziţia unui obiect, anticiparea un eveniment viitor conţine o doză intrinsecă de incertitudine şi descurajează astfel adaptarea. Conform modelului AREA, te adaptezi la ceea ce cunoşti, înţelegi şi cataloghezi drept previzibil. O experienţă este prin natura ei imprevizibilă, ţi-o imaginezi la modul abstract şi e suficient loc de necunoscut, surpriză, noutate cât să-ţi ţină mintea ocupată. Ai la ce să visezi. Dacă ai şti în cel mai mic detaliu cum se vor petrece lucrurile nu te-ai mai gândi prea mult la ele şi reacţia emoţională ar fi şi ea redusă. (De-asta spuneam că prefer să merg la teatru şi să nu ştiu în amănunt subiectul; din acelaşi motiv prefer şi poveştile cu ceva mai multă ambiguitate decât filmele clasic hollywoodiene sau decât romanele chick-lit, pe care le-aş uita în momentul imediat următor consumării lor). Oamenii au de obicei o relaţie inconfortabilă cu incertitudinea (provoacă teamă şi clatină iluzia controlului), dar sunt situaţii în care ceva mai mult imprevizibil se dovedeşte benefic şi încântător. Vrei să ştii mai multe? Bine, îţi recomand articolul lui Wilson & Gilbert sau cel în care am sintetizat eu, anul trecut, rezultatele mai multor studii despre incertitudine. Desigur, poţi alege să citeşti mai târziu.

Anticiparea unei experienţe este resimţită mai pozitiv decât cea a unei cumpărături şi deoarece comparaţia socială (ce televizor şi-a tras colegul de birou?) nu este la fel de preganantă, dimpotrivă. În timp ce bunurile materiale induc un mindset competitiv, centrat pe profit, experienţele par a favoriza cooperarea, comuniunea cu ceilaţi, aprofundarea legăturilor sociale şi a unei atitudini de tipul „să ne simţim bine împreună”. (Insist pentru că am semnale că pe planeta extratereştrilor nu m-am făcut bine înţeleasă şi marţienii nu au sesizat că există beneficii emoţionale şi sociale mai importante decât investiţiile financiare, beneficii care fac ca unele acţiuni ale pământenilor să pară în cel mai bun caz inutile, alteori dătătoare de fiori reci).

Atenţie! Nu confunda anticiparea despre care ţi-am vorbit cu fantezia! Savurarea în avans este plăcută, nu şi imaginarea unor experienţe care nu se vor petrece în veci. Gândirea contrafactuală nu te face mai fericit, aşa că te rog să foloseşti simularea mentală doar pentru acele evenimente despre care ştii aproape sigur că se vor produce, şi a căror valenţă emoţională este preponderent pozitivă, altfel incertitudinea nu potenţează nicio fericire, dimpotrivă. Anticipativ nu înseamnă compensator, chiar dacă s-ar părea că sunt şi situaţii când funcţionează şi în acest fel dezadaptativ. (La Aşteptându-l pe Godot nu mă duc, aş fi în stare să urc pe scenă şi să-i iau la palme pe Vladimir şi Estragon!) 

Am făcut această ultimă precizare pentru că mai deunăzi vorbeam cu o prietenă la telefon; întrebată care mai e viaţa ei mi-a spus pe cel mai ingenuu ton cu putinţă:

Eu sunt bine, în lumea mea...Am o relaţie minunată cu X. Numai în realitate nu e aşa.

Şi-a dat imediat seama singură de grozăvia ce i-a ieşit pe gură, aşa că următoarele minute le-am petrecut râzând în hohote. Tot e bine. Râsul este o experienţă savuroasă şi, mai ales, se trăieşte mereu în prezent...chiar şi atunci când râzi de ce-ţi aduci aminte sau de ceea ce mai pui la cale.

Pe curând! (în trei zile?)