Localizarea anatomică a suferinţei din dragoste

Nu ştiu dacă Orhan Pamuk este la curent cu studiile lui Naomi Eisenberg, Roy Baumeister, Geoff MacDonald sau Mark Leary despre durerea emoţională sau cu cele ale Barbarei Fredrickson referitoare la nervul vag, însă descrierea pe care o realizează în capitolul 26 (al cărui titlu l-am furat şi eu, împrumutând obiceiurile protagonistului romanului Muzeul Inocenţei) este atât de sugestivă (pentru tema abordată în articolul trecut) încât m-am hotărât să o împărtăşesc cu tine.

Am făcut un semn pe această imagine aflată pe afişele publicitare consacrate analgezicului Paradison, care înfăţişează interiorul organismului şi care îmi atrăsese pe atunci atenţia în vitrinele farmaciile din Istanbul, ca să le pot arăta vizitatorilor muzeului nostru zonele în care s-a ivit, s-a amplificat şi a difuzat durerea pe care mi-o pricinuia dragostea. Trebuie să precizez, pentru cititorii care n-au cum să vadă muzeul, că punctul în care durerea atingea cea mai mare intensitate se găseşte în zona superioară stângă a stomacului. Atunci când prindea să se-nteţească, durerea se răspândea imediat, aşa cum se vede în figura amintită, în golul dintre piept şi stomac. În asemenea momente nu se mai mărginea la partea stângă a trupului, ci migra şi în partea dreaptă. Aveam senzaţia că cineva răsucea în mine o surubelniţă sau o bucată de fier înroşit în foc, care îmi era infiptă apoi în carne. Era ca şi cum în tot pântecele, începând cu stomacul, mi s-ar fi acumulat fluide înţepătoare, acide, ca şi cum de organele mele interne s-ar fi lipit mici stele de mare, usturătoare şi lipicioase. Durerea, care pe măsură ce se înteţea, se şi propaga, răzbătea pretutindeni, în frunte, în ceafă, în spate, în reveriile mele, şi mă apăsa, de parcă ar fi fost gata-gata să mă sufoce. Uneori se concentra în zona ombilicului, chiar în jurul orificiului acestuia, aşa cum am indicat în imagine, îmbrăcând parcă formă de stea, îmi umplea gâtul şi gura cu un lichid concentrat, acid, şi mă speria de parcă ar fi fost gata să mă înăbuşe, iar de acolo îmi stârnea zvâcnete în tot corpul şi mă făcea să gem. Dacă izbeam peretele cu mâna ori făceam mişcări de gimnastică, forţându-mi trupul asemenea unui sportiv, izbuteam să-mi uit o clipă suferinţa; simţeam însă că aceasta mi se strecura în sânge chiar şi în momentele în care slăbea în intensitate, asemenea picăturilor de apă care se scurg dintr-un robinet ce nu poate fi niciodată închis pe de-a-ntregul. Durerea îmi urca uneori până în gât, silindu-mă să înghit în sec, iar alteori mi se răspândea pe spate, pe umeri, în braţe. Întotdeauna se afla însă, în mod esenţial, în stomac – acela era centrul ei.