miercuri, 17 septembrie 2014

Would you be happier?

Mă simt puţin vinovată că te-am expus în articolele trecute la picturile lui Edward Hopper şi la subiecte nu tocmai optimiste, aşa că mi-am propus să-ţi ridic starea de spirit (deşi dacă e imaterială nu ştiu cum aş putea să o folosesc la antrenamentul cu ridicat de greutăţi). Să vorbim deci despre fericire. Chiar aşa, ce crezi? Poţi deveni mai fericit? Poate chiar mai fericit pe termen lung? Cum? Când? În ce condiţii?

Probabil eşti la curent cu teoriile ce susţin existenţa unui „set point”, un anumit nivel de fericire determinat în mare parte de factorii genetici şi de trăsăturile de personalitate şi care rămâne relativ stabil pe parcursul vieţii, cu variaţii pe termen scurt în funcţie de evenimentele circumstanţe. Strâns legat de set point este conceptul de hedonic treadmill. În 1978 Philip Brickman a realizat celebrul studiu cu paraplegici şi câştigători la loterie, constatând că în perioada imediat următoare accidentului/ câştigului financiar aceştia au înregistrat într-adevăr o scădere/ creştere semnificativă a fericirii, dar după un an au revenit la starea de dinaintea evenimentului, iar satisfacţia lor de viaţă nu era diferită de cea aşteptată la nivelul populaţiei generale. O concluzie surprinzătoare, contra-intuitivă şi cu conotaţii atât pozitive cât şi negative. Se pare că există o rezilienţă naturală care te face să-ţi revii aproape complet în urma oricărui eveniment neplăcut ce ţi se întâmplă. Ca revers, nici evenimentele înalt dezirabile nu vor determina schimbări majore pe termen lung asupra stării tale de fericire. Prin urmare, să crezi că „vei fi fericit când X” sau „vei fi nefericit când y” par a fi mitologii sau credinţe cu care operezi la nivel intuitiv, luând adesea decizii (să-ţi cumperi o maşină şi mai luxoasă) ce nu au un efect consistent asupra fericirii tale sau închipuindu-ţi că fericirea depinde de factori externi. De fapt te adaptezi la ambele tipuri de circumstanţe, ba chiar din păcate te adaptezi ceva mai repede şi mai uşor la cele pozitive. Teoria este susţinută de dovezi şi de atunci numeroase alte studii au condus la rezultate asemănătoare.

Cu toate acestea, teoria set-pointului fix fie nu surprinde întreaga realitate, fie contrazice nişte intuiţii şi credinţe atât puternice şi de bun-simţ încât a renunţa la ele ar fi poate mai periculos decât a le păstra. În condiţiile în care te adaptezi complet la orice, mai are vreun rost să depui eforturi pentru a schimba nişte circumstanţe defavorabile sau pentru a crea altele mai prielnice? Nu vorbesc acum doar la nivel individual, ci şi ca politici publice, guvernamentale. Contează cine va câştiga alegerile dacă starea de fericire şi de satisfacţie a populaţiei nu va fi semnificativ afectată? Chiar nu vei fi mai fericit într-o ţară cu un sistem de învăţământ mai performant şi cu servicii de sănătate mai bune? Se reflectă în starea ta de bine diferenţa dintre a trăi într-un regim democratic sau totalitarist? De ce să te mai căsătoreşti cu partenera lângă care momentan simţi emoţii pozitive dacă peste doi ani este de aşteptat să revii la starea obişnuită? Se merită să faci un copil? Dar să-ţi schimbul serviciul? Să pleci din ţară? La limită, de ce ai mai încerca să te recuperezi după un accident câtă vreme studiile arată cum poţi fi la fel de fericit în scaunul cu rotile ca pe propriile picioare? Te ajută la ceva să te duci la terapie când eşti deprimat? Dar să-ţi iei mâine bilet la loto? (ultima întrebare e diferită de restul, răspunsul e mult mai clar ; nu m-am hotărât însă cum e cu penultima)

Bineînţeles că nu sunt singura care şi-a pus asemenea întrebări în ultimii aproape 40 de ani de când a fost publicat studiul lui Brickman. Unii psihologi au identificat probleme de metodologie, alţii au venit cu interpretări diferite ale rezultatelor, s-au făcut şi alte studii ce nu au validat concluziile iniţiale sau cel puţin nu complet (adaptare 100%). O mare problemă a cercetărilor şi teoriilor despre fericire constă în faptul că nu avem un consens asupra obiectului măsurat. Ce este fericirea şi care sunt componentele sale? Sunt ele aceleaşi pentru fiecare cercetător? Coincid şi cu felul în care publicul larg îşi reprezintă fericirea? Care sunt diferenţele între concepte precum: fericire, stare de bine subiectivă, satisfacţia faţă de viaţă sau calitatea vieţii? Cum se măsoară fericirea? Eşti sigur că măsori ceea ce crezi că măsori? Care sunt capcanele self-reportului? Cum ar trebui formulate întrebările pentru a fi sigur că răspunsul nu este denaturat de n factori? Ştiu oamenii cât de fericiţi sunt? Pe o scală de la 1 la 10 a fericirii, un 7 raportat de un paraplegic este acelaşi cu şapte-le unui om sănătos? Dar cu şapte-le de înainte de a suferi accidentul? Este în mod real la fel de fericit ca odinioară sau scorul exprimă o adaptare a întregii scale ca urmare a modificării nivelului de aspiraţie? Străbunicii noştri care nu aveau apă caldă au suferit din această cauză? Probabil că nu, pentru că nici măcar nu-şi imaginau că ar putea avea aşa ceva. Nu-ţi lipseşte ceea ce încă nu (ştii că) există J) Pe de altă parte, chiar să nu fi îmbunătăţit apa caldă calitatea vieţii noastre? Şi dacă eşti de acord că a îmbunătăţit-o, chiar este posibil ca asta să nu se reflecte deloc în starea subiectivă de bine? Mai are rost recunoştinţa (sau tehnica substracţiei din psihologia pozitivă) dacă te gândeşti că şi fără ceea ce ai acum ai fi fost la fel de fericit? Pe de altă parte, tocmai cultivarea recunoştinţei protejează împotriva adaptării hedonice. Cât despre adaptare, este ea într-adevăr completă la orice eveniment, pozitiv sau negativ?

După atâtea întrebări poate ar fi timpul să vin şi cu nişte…nu, nu cu nişte răspunsuri, doar cu date suplimentare ce nuanţează tabloul schiţat de cercetările lui Brickman. Foarte succint, studiile longitudinale susţin doar până la un punct (nici ăla fix) existenţa set-point-ului şi a adaptării (hedonic treadmill). Aceasta din urmă există, dar nu este completă în cazul unor evenimente de viaţă majore şi în plus există diferenţe notabile în felul în care se produce, diferenţe ale căror cauze nu sunt încă pe deplin înţelese. Variabilele individuale au un cuvânt de spus, dar nici măcar ele nu susţin efectele observate.

Circumstanţele de viaţă contează mai mult decât lasă de înţeles teoria set-point-ului, deşi mai puţin decât ne spune intuiţia. Asta înseamnă de exemplu că are rost să te prezinţi la vot cu speranţa că vei alege nişte conducători ale căror decizii te vor face ceva mai fericit şi/sau mai mulţumit. La nivel global, unele populaţii se declară mai fericite decât altele, iar în jur de 75% din variaţie este pusă pe seama condiţiilor diferite de viaţă. (Şi nu vorbim doar de condiţii extreme şi de statele unde nici măcar nevoile bazale de hrană şi siguranţă fizică nu sunt asigurate, se înregistrează diferenţe şi dincolo de satisfacerea minimului necesar). De asemenea, fericirea unei naţiuni nu rămâne constantă de-a lungul timpului, majoritatea societăţilor au făcut progrese şi sub acest aspect. Politicile sociale contribuie la creşterea fericirii indivizilor, mai ales dacă mai sunt şi corect calibrate la ceea ce ne face într-adevăr fericiţi sau nefericiţi.

Tu poţi deveni mai fericit în funcţie de alegerile pe care le faci şi de circumstanţele pe care ţi le creezi. Iar apoi sunt metode şi tehnici care, cu condiţia să le ştiii şi să le aplici, pot împiedica sau măcar încetini adaptarea. Sigur, poţi şi să-ţi pui beţe-n roată, să iei decizii proaste, să te complaci în suferinţă sau să întârzii adaptarea la evenimentele negative.  Apropo de evenimentele negative, unele nu sunt contracarate de o adaptare completă – de exemplu şomajul, dizabilităţile severe (adaptarea ar fi, conform unor studii, de 30-50%, nu 100% cum concluziona Brickman) sau pierderea partenerului de viaţă. În timp ce există adaptare în relaţia de cuplu, nici aceasta nu pare a fi completă: foarte mulţi oameni îşi menţin pe termen lung un nivel de fericire mai ridicat decât înainte; alţii devin, dimpotrivă, cronic mai nefericiţi. În plus, personalitatea partenerului are un efect semnificativ asupra stării tale de bine, şi nu doar în primii doi ani (atenţie în special la nevrotism!). Iar anumite activităţi şi obiceiuri au la nivelul populaţiei efecte constante (mai mari sau mai mici) asupra stării de bine.

O posibilă explicaţie a datelor şi teoriilor contradictorii o putem găsi în felul cum evaluăm fericirea. Nu întâmplător una dintre întrebările mele era „Ştim într-adevăr cât de (ne)fericiţi suntem?” Starea subiectivă de bine are atât o componentă afectivă cât şi una cognitivă, iar adaptarea nu se manifestă identic asupra ambelor. Ca să nu mai zic că ceea ce numeşte Kahneman „fericire obiectivă” adesea nici măcar nu ajunge să conteze în aprecierile pe care le facem când suntem solicitaţi să ne cuantificăm fericirea. De ce? Ca să-ţi satisfac doar un pic curiozitatea, pentru că experienţele aproape că sunt trăite de altcineva, un alt eu diferit de cel care şi le aminteşte şi le evaluează. Dar despre asta şi alte lucruri interesante data viitoare...nu ştiu când, surpriză!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu