The porcupine problem

Picturile strecurate zilele trecute în articol aparţin lui Edward Hopper, renumit pentru cât de bine a surprins teme precum izolarea socială, singurătatea şi alienarea urbană. Dacă ai fi fost inclus în eşantionul cercetării conduse de Kross probabil că şi în creierul tău s-ar fi activat cortextul cingulat anterior ca urmare a simplei expuneri la stimuli ce sugerează respingerea şi însingurarea. Aş fi vrut să pot măsura asta, dar în lipsa unui fMRI nu vom şti niciodată, neavând cum să mă infiltrez în capul tău pentru a-ţi citi gândurile.

Ce spui, etică? Doar nu mă suspectezi că fac experimente pe tine fără să-ţi cer acordul? Deja mă simt rănită…şi am terminat toate cutiile de Nurofren. Mai bine mă retrag şi gata, povestesc altcuiva studiile dacă pe tine nu te interesează. În niciun caz nu ţi-am manipulat dispoziţia emoţională ca băieţii de la Facebook, era totuşi un stimul prea puţin important încât să genereze efecte considerabile. Decât dacă ai tu o sensibilitate acută la respingere sau ai suferit de curând un incident de excludere socială (curând este un concept mai incluziv pentru că durerea socială persistă mai mult decât alte emoţii ).

O persoană care a fost respinsă are un comportament ce poate părea ciudat, haotic, contradictoriu, imprevizibil...chiar şi pentru ea însăşi, nu mai vorbesc pentru alţii. Pe de o parte, există motivaţia de a se apropiade un nou grup şi de a forma relaţii pentru a se simţi iarăşi integrată social şi acceptată. În unele condiţii, experienţa unei respingeri creşte conformismul şi dorinţa de a se plia pe aşteptările celor dispuşi să o primească printre ei. Cel respins este împăciuitor, trist, umil, depresiv, plânge mult şi exprimă prin aceste soft emotions nevoia de ajutor şi de sprijin social. Când este abordat de un străin prietenos (care se poartă frumos cu el) s-ar putea chiar să-l perceapă drept mai agreabil decât îl percep ceilalţi oameni, mai ales dacă a interiorizat, în urma interacţiunii precedente soldate cu respingerea, un mesaj de tipul „nu eşti suficient de bun pentru mine/ noi” şi este acum plăcut surprins să descopere că mai există şi persoane care îl valorizează. Toate acestea sunt reacţii în sprijinul ipotezei reconectării sociale: cel respins, ostracizat sau izolat este puternic motivat să se afilieze cu un alt grup şi e dispus să depună eforturi consistente în această direcţie. Are sens, nu? Da, are...numai că tabloul este departe de a fi complet. Dacă am văzut petele de culoare şi partea oarecum luminoasă, hai să explorăm şi umbrele.

Tendinţa de apropiere şi reconectare este în conflict continuu cu cea de retragere şi de evitare. Studiile evidenţiază cum respingerea cauzează (nu doar corelează) disfuncţii ale mecanismelorde auto-reglare, adică performanţe cognitive scăzute, impulsivitate, agresivitate şi, în consecinţă, lipsa comportamentului prosocial. Angajarea în activităţi prosociale veritabile presupune altruism, capacitatea de a renunţa la gratificaţia personală imediată în favoarea unor recompense pe termen lung, în interesul grupului. Dacă ai fost respins nu vei mai fi însă dornic să-ţi asumi riscuri, nici să-ţi sacrifici interesul personal în folosul unei cauze sociale mai largi. Eşti precaut, mai egoist şi la pândă…cu ochii în patru să descoperi eventuale semne că vei fi din nou înlăturat. La primul indiciu că noul partener sau grup nu este de încredere şi nu prezintă stabilitate ai fugit…şi ai oprit cooperarea. Se activează automat mecanisme de auto-protecţie (special nu am spus mecanisme de apărare, nu este tocmai dinamica înfăţişată de psihanaliză). Aşadar, deşi îţi doreşti alţi  prieteni şi cauţi relaţii noi, te vei orienta doar spre cei lângă care te simţi în siguranţă, spre cei care nu te pot răni. Şi cine sunt ei? Pe de o parte, cei foarte agreabili, echilibraţi, calzi, în mod neechivoc dornici de a te avea alături. Pe de altă parte, în relaţiile unde riscurile percepute şi miza sunt foarte mari (parteneriat de cuplu?), cei care nu te pot răni foarte tare sunt cei cărora nu le acorzi din start această putere. Eviţi intimitatea, angajamentul profund şi alegi contacte lipsite de substanţă, de acea substanţă care s-a pierdut undeva în experienţa din trecut. Dacă nu ai răbdare să citeşti studiile ştiinţifice la care fac trimitere, poate rezonezi cu descrierea literară a respectivelor trăiri, aşa cum am întâlnit-o în ultima carte a lui Haruki Murakami, al cărei personaj principal a fost pe neaşteptate respins de grupul de prieteni din liceu:

Cum să-ţi explic, a fost ca şi cum cineva m-ar fi aruncat brusc în apă de pe puntea unui vapor, în crucea nopţii. Sau am fost aruncat de cineva, sau am căzut singur, nu ştiu. Dar, în orice caz, vaporul merge mai departe, iar eu sunt în apa rece şi întunecată şi mă uit cum se îndepărtează luminile de pe punte. La bord nu ştiu nici echipajul, nici pasagerii că eu am căzut în apă. N-am nimic în jur de care să mă agăţ. Încă mai simt teroarea de atunci. Spaima că, pe nepusă masă, propria mea experienţă e negată şi, fără vreo vină, sunt aruncat noaptea singur în apă. Probabil din cauza asta am ajuns să nu mă apropii cu adevărat de nimeni. Las întotdeauna un spaţiu bine delimitat  între mine şi ceilalţi.  

Am bolduit expresia pentru că într-adevăr cercetările indică şi un efect dezumanizant al respingerii şi excluderii sociale, deoarece atinge elemente centrale ale experienţei de a fi om (nu e momentul să scriu animal social, nu?), o fiinţă interconectată cu alţi oameni care-i înţeleg şi validează trăirile. Cel „dezumanizat” va dezumaniza la rândul său primatele cu care intră în contact:

Being ignored and treated with indifference appear to be central to both dehumanization and social ostracism. Feeling displaced outside the circle of humanity may be an experience they have in common. Taking multiple perspectives, the current work suggests that people who feel less human following ostracism believe that others view them in the same dehumanizing manner. In addition, they view the perpetrators of ostracism as less human. In this way, the findings highlight the cycle of inhumanity between victims and perpetrators. In conclusion, this research indicates that being socially excluded is a dehumanizing experience. In particular, it reduces the extent to which people believe that they possess attributes that are fundamental to our shared humanity (i.e., human nature). The findings imply that experiencing ourselves as having these attributes may depend upon having interpersonal connections.

Alte studii evidenţiază o reducere a sensibilităţii la durere şi atenuarea răspunsului emoţional după un episod de respingere socială. Există un sistem imunitar psihologic care te protejează temporar de emoţii foarte puternice, o analgezie sau anesteziere ce te împiedică totodată să manifeşti empatie şi compasiune faţă de alţii, de aici probabil şi diminuarea acţiunilor prosociale. Simptomele sunt asemănătoare cu cele întâlnite imediat după un eveniment traumatic şi intră în tabloul tulburărilor disociative:

Social exclusion apparently renders the prosocial behavior tool temporarily useless, possibly because going emotionally numb naturally protects the psyche from intense, debilitating distress.

Din nou protagonistul lui Murakami ilustrează exemplar starea de disociere ce pare a se instala în anumite cazuri de respingere socială:

În vara aceea, după ce s-a întors la Tokyo, Tsukuru a fost dominat de sentimentul straniu că alcătuirea corpului său a fost complet înlocuită. Culorile pe care se obişnuise să le vadă în jur se schimbaseră, de parcă cineva i-ar fi pus un filtru special în dreptul ochilor. Auzea sunete pe care nu le mai auzise până atunci şi încetase să audă zgomote fireşti. Când voia să se mişte, trupul lui se mişca cu rigiditate. Parcă se modificase forţa gravitaţiei. (…) Atunci era şi nu era el. Era şi nu era Tsukuru Tazaki. Când trecea prin dureri de nesuportat, se desprindea de sine. Se privea apoi de la o oarecare distanţă cum suferă. Dacă se concentra puternic, nu-i era imposibil să facă lucrul ăsta. Se întâmpla chiar şi acum să retrăiască senzaţia aceea. Că s-a separat de sine şi că priveşte propria durere ca pe a altcuiva.  (…) Cel care se reflectă aici în oglindă pare a fi Tsukuru Tazaki, dar de fapt nu este. Interiorul mi-a fost înlocuit. Nu sunt decât un receptacul, care, de convenienţă, îmi poartă numele. Încă mi se spune aşa, pentru că deocamdată nu am alt nume.

Felul în care se rezolvă conflictul dintre dorinţa de a te îndrepta spre alte grupuri (pentru a-ţi împlini nevoia de afiliere) şi tendinţa de a te auto-izola la rândul tău (pentru a nu mai fi rănit) depinde de mai mulţi factori, printre care:

Anumite variabile personale. Extraversia te ajută să reiniţiezi comportamente de apropiere, în timp ce introversia, dacă se asociază şi cu o stimă de sine scăzută, poate conduce spre introiectarea respingerii, depresie şi ruminaţii. Nevrotismul accentuează tendinţele (auto)agresive şi predispune la anxietate mai mare în cazul unei noi expuneri.

Atribuirile cauzale pe care le faci. Dacă respingerea e percepută drept acţiunea intenţionată, brutală şi nejustificată a unui grup sau individ asupra ta ne putem aştepta la un comportament agresiv şi anti-social. Dacă vei considera că a fost numai vina ta agresivitatea va fi îndreptată către propria persoană. O înţelegere veritabilă a ceea ce s-a întâmplat te ajută în schimb să-ţi modifici comportamentul în moduri adaptative şi să te raportezi adecvat la vechii şi noii parteneri sociali.

Natura relaţiei pe care ai pierdut-o. Respingerea doare chiar şi atunci când vine de la un străin sau din partea unui grup pe care nu-l apreciezi în mod deosebit, ba chiar pe care-l dispreţuieşti. Efectele însă vor fi minime ca intensitate şi durată şi puţin probabil să-ţi modifice sau afecteze fundamental modul ulterior de relaţionare. Dacă vorbim în schimb despre o relaţie semnificativă sau un partener extrem de valorizat pierderea este mult mai dureroasă şi naşte ceea ce unii autori numesc „hurt feelings”, o emoţie de sine stătătoare (nu-i găsesc echivalent în limba română), un amestec de tristeţe, trădare, neajutorare, confuzie, furie, anxietate ruşine atunci când cineva a întrerupt relaţia cu tine, considerând-o (şi considerându-te) neimportantă, neînsemnată, chiar indezirabilă. (Prietenii ăştia mi-erau atât de apropiaţi, că parcă făceau parte din mine – Murakami).

Ţi-am dat câteva date (găseşti mult mai multe în studii) ce pot fi utile dacă ai în preajmă pe cineva care a fost respins şi eşti surprins de felul în care oscilează acum între a se apropia şi a se distanţa, între deschidere şi refuzul comunicării, între agresivitate şi empatie, cooperare şi retragere, izbucniri emoţionale şi afectivitate redusă. Este valabil în mare parte şi pentru grupurile sau categoriile sociale respinse, stigmatizate şi marginalizate timp îndelungat.  Ar mai fi multe de spus. Dar nu acum, nu aici şi nu ţie!