Dacă încă te întrebi ce mi-am propus să măsor cu rigla când ies la cafea cu
un bărbat...relax! Pe bune acum, ce
aş putea măsura în public? Piciorul?
Nu obişnuiesc să stau pe sub masă la întâlnire, mai degrabă aş încerca playing footsie, într-o manieră neapărat
ştiinţifică, inspirată de dragul şi oarecum proaspătul răposat Daniel Wegner. Nasul? Am trecut de vârsta poveştilor cu Pinocchio şi am alte
metode prin care îmi dau seama când cineva mă minte. Genele? Mi-ar fi teamă să nu-ţi bag
rigla în ochi din greşeală şi ar fi păcat...te-aş lăsa în incapacitatea de a
mai aprecia anumiţi indicatori ai fertilităţii şi fitnessului reproductiv ale
posibilelor partenere. Sigur, ar fi o idee să-ţi sustrag o mostră de ţesut
epitelial de pe suprafaţa interioară a obrazului
şi să o trimit la laborator pentru nişte teste genetice, însă pentru asta nu am
nevoie de o riglă. Degetele? Exact!
Mă interesează la tine inelarul şi arătătorul sau, şi mai precis, raportul
dintre arătător şi inelar, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de
2D:4D ratio. Conform unei teorii controversate,
acest raport ar trăda anumite informaţii despre cantitatea de testosteron la
care ai fost expus când erai încă în burtică la mămica şi este un indicator al masculinităţii, whatever this may mean.
Fiind vorba, cum spuneam, de o teorie controversată, nu m-aş baza
exclusiv pe ea, o folosesc cel mult ca screening,
în oraş la cafea, urmând eventual ca acasă să scot din nou rigla ca
să...glumesc, singurul lucru pe care ţi-l măsor este nivelul anxietăţii.
Ce faci acum? Cumva îţi priveşti atent mâna? Te gândeşti să-ţi tai câţiva
milimetri dintr-un deget? Sigur că nu te gândeşti la aşa ceva, voiam doar să te
introduc în subiectul acestui articol, inspirat din mai multe surse combinate
spontan în capul meu: o poezie, un episod din Perception, o carte de
psihologie...
Dacă te tai la deget o să te
doară. Profund, nu? Aveam
nevoie de poezii, filme şi cărţi ca să descopăr acest fapt...mai bine însă
decât să folosesc un cuţit, aşa-i? La altceva mă gândeam însă: de ce te doare? De ce ne-a „proiectat”
selecţia naturală cu acest simţ al durerii care, la prima vedere, numai plăcut şi de
dorit nu este? Nimănui nu-i place durerea (nu cred că am cititori masochişti) şi cu toţii încercăm să o evităm. De ce s-au transmis
însă mai departe genele indivizilor capabili să sufere? Pentru
că...restul au murit înainte să apuce să se reproducă?
Imaginează-ţi un copil care face primii paşi, cade, nu simte nimic când se
juleşte la genunchi, se ridică şi merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Ce şanse sunt să se ferească data viitoare de o cădere mult mai
periculoasă? Dacă
nu ai simţi că frige cafeaua aia fierbinte şi că te doare ai continua să bei şi
te-ai arde. Te-ai răni fizic, ceea ce este un pericol uriaş pentru
supravieţuire, chiar dacă nu ai percepe durerea. Ai nevoie să o simţi la timpul şi intensitatea potrivită. La
timp, adică imediat ce integritatea ta fizică e ameninţată, altfel ar fi prea
târziu şi degeaba ai mai simţi-o. La intensitatea potrivită, astfel încât să
realizezi cât este de grav şi să poţi lua
măsurile necesare să te salvezi. Durerea este semnalul transmis de
organismul tău că se întâmplă ceva grav, iar funcţia ei este să te determine,
chiar oblige, să acţionezi. Dacă
ţi-ai tăiat degetul nu vei sta să contempli hemoragia, ci, impulsionat de
durere, vei căuta rapid să o opreşti fie cu un pansament improvizat de tine fie, în cazuri mai grave (semeni cu dr. Ciomu), alergând către cel mai apropiat spital.
Durerea este vitală pentru
supravieţuire. Este motivul pentru care extrem de puţini oameni suferă de
o boală foarte rară numită insensibilitate
congenitală la durere sau analgezie
congenitală. Se datorează unor mutaţii la nivelul genei SCN9A ce împiedică
transmiterea semnalelor electrice de la receptorii nociceptivi către măduva
spinării şi cortex. Mulţi dintre cei afectaţi mor încă din copilărie – uneori chiar mestecându-şi degetele sau auto-mutilându-se fără să-şi dea seama. Cei care
supravieţuiesc nu au deloc o viaţă fericită şi uşoară (fără durere), ci una marcată de anxietate (sunt conştienţi de riscuri)
şi de riscuri reale la tot pasul.
Într-un episod din Perception o
procuroare se prăbuşeşte moartă în sala de judecată în timp ce pleda o cauză.
Fusese împuşcată. Împuşcătura însă avusese loc cu o oră înainte, din spatele
ei, iar ea nu a simţit, deci nu a ştiut nimic. La rezolvarea cazului îşi dă concursul personajul
principal, dr. Daniel Pierce, un neuroscientist
strălucit care se confrunta la rândul lui cu ceva probleme în viaţa
personală: se despărţise de iubita lui, dar era hotărât să facă abstracţie de
acest incident (consideră că este „pointless” să te focalizezi pe o emoţie
negativă când faptul e consumat şi nu se mai poate face nimic). Îşi propune
deci să contracareze biasul negativităţii pentru că, după cum le explică
studenţilor la începutul episodului, ” being unhappy may in fact be a choice”.
Durerea psihologică
(emoţională şi/
sau cea socială) este foarte asemănătoare cu cea fizică, fapt
confirmat de numeroase studii ce indică şi regiunile din creier care se
activează în ambele circumstanţe (despre mecanisme şi implicaţii, data
viitoare!). Ne putem întreba dacă nu există similtutidini şi la nivel funcţional, nu doar structural. Care
este funcţia adaptativă a emoţiilor negative? Crezi cumva că sunt
un accident sau un efect colateral al capacităţii esenţiale de a simţi emoţii
pozitive? Nu, sunt mult mai mult decât atât şi au, întocmai ca durerea fizică,
rolul de a te avertiza că eşti
într-o situaţie periculoasă, că ceva nu este tocmai în regulă în acest moment
şi că ar fi necesar să faci o schimbare, să te opreşti din ceea ce-ţi produce
suferinţă şi să identifici căile şi acţiunile potrivite, cele care vindecă locul rănit (poate o nevoie
fundamentală nesatisfăcută?) sau care permit remedierea, repararea, evitarea
sau, după caz, neutralizarea contextului ameninţător.
Deşi oarecum contraintuitiv, atât durerea fizică cât şi cea emoţională sunt
vitale. Să nu simţi frică în preajma
unui grup de oameni foarte agresivi îţi poate fi letal. Nici lipsa totală a furiei nu te-ar avantaja. Iar pentru că omul este făcut să
supravieţuiască în grup, emoţiile sociale constituie un fel de barometru sau
instrument esenţial cu care poţi lua pulsul
relaţiilor în care te afli cu alţi oameni. Dacă pulsul este imperceptibil
sau, dimpotrivă, extrem de accelerat, este un semn că relaţia e în pericol,
poate chiar pe moarte. Iar fără relaţie...tu
însuţi rişti să mori. Durerea pe care o simţi când relaţia este ameninţată te
ajută să conştientizezi pericolul şi să te mobilizezi, să iei măsuri, să
salvezi ceea ce se mai poate salva. Nu poţi supravieţui complet izolat, de
aceea ostracizarea, respingerea socială sau alungarea din grup sunt ameninţări
pe care nu-ţi permiţi luxul să le ignori. Tristeţea,
vinovăţia, frica, furia sau remuşcarea, deşi deloc plăcute când le
experimentezi, sunt acolo cu un scop, pentru a evita un „rău” mai mare şi
pentru a modela interacţiunile cu ceilalţi membri ai grupului. Ai nevoie de ele.
Este un lucru bun faptul că le simţi.
Un lucru bun cu câteva condiţii,
totuşi! Pentru ca emoţiile negative să acţioneze în avantajul tău este nevoie, pe lângă experienţa viscerală, şi de discriminare (discenământ) la nivel
de percepţia stimulului, intensitatea emoţiei şi acţiunea iniţiată. Dacă un
hoţ de buzunare încearcă să-ţi sustragă telefonul mobil, o doză de furie sănătoasă te determină să-ţi aperi proprietatea şi
eventual să suni la poliţie. O doză de
furie nesănătoasă te împinge în schimb să-i dai în cap. Tristeţea este
normală când ai pierdut pe cineva drag pentru că este afectată o nevoie de
bază, cea de afiliere; vei căuta atunci sprijinul social şi vei construi
relaţii noi, cu alte persoane; dacă depăşeşte însă un anumit prag sau se prelungeşte la infinit ai ajuns la cheremul ruminaţiilor şi te îndrepţi către depresie. Vinovăţia îndreptăţită şi
moderată îţi dă ocazia să repari o relaţie; cea exagerată sau nefondată duce
tot la depresie, sacrificiu sau devalorizare de sine. Ca să te bucuri de potenţialul pozitiv (la baza lor) al
emoţiilor negative ai nevoie, în
două cuvinte, de inteligenţă emoţională.
Copiii tăi învaţă la şcoală sau în familie cum să-şi recunoască, înţeleagă,
verbalizeze, gestioneze şi canalizeze emoţiile negative? La şcoală
mă îndoiesc, deşi este o omisiune greu de înţeles, chiar şi de tolerat în
condiţiile în care plăteşti nişte taxe ce se duc înspre educaţie şi nu te
întreabă nimeni ce ţi-ai dori să înveţe copilul tău în muultele ore (câte cu
folos?) pe care şi le petrece în sala de clasă.
O să scot din nou rigla. Simt că
ai nevoie de ea şi că ţi-ar fi de folos. Cum ce riglă? RULER. Of, nu ştii ce înseamnă, oare de ce? Este acronimul paşilor
unui program de dezvoltare a inteligenţei emoţionale elaborat de Marc Brackett:
(Centimetrul) nr. 1: Recognize
your emotion. Da, mai întâi trebuie să o percepi, să fii conştient de ea,
printr-o atenţie sporită la senzaţii şi gânduri.
2. Understand it! Vezi de unde
vine, de ce a apărut, ce încearcă să-ţi transmită.
3. Label it! Eşti sigur că ai
identificat-o şi numit-o corect?
4. Express it! Dă-ţi voie să o
simţi şi să o exprimi adecvat. Adecvat, adică:
5. REGULATE it!
Ultima „ancoră” de pe riglă este şi cea mai importantă. În funcţie de
capacitatea ta de auto-reglare (nu
auto-regulare, da?!) o emoţie aparent negativă va deveni fie benefică fie de-a
dreptul distructivă. Se poate învăţa, antrena, dezvolta, iar unele şcoli
americane care au introdus acest sistem (şi altele asemănătoare) se laudă cu
rezultate remarcabile.
În lipsa abilităţilor de auto-reglare sau când depăşeşte pragul de
suportabilitate suferinţa emoţională îşi pierde sensul adaptativ, la fel cum, fără
posibilităţi concrete de a vindeca rana, o durere fizică ar fi nu doar inutilă,
ci şi nocivă. De fapt, spune Marc Brackett, dacă nu poţi pune acel ultim „R” (auto-reglarea) pe rigla inteligenţei
emoţionale mai bine nu-l mai pui nici pe primul (recunoaşterea emoţiei), chiar
dacă asta înseamnă un fel de analgezie congenitală (sau dobândită) la durere.
Dar cum să începi un cuvânt pornind de la ultima lui literă? Cum să-ţi
reglezi emoţiile fără să le recunoşti? Ei, nu o lua nici tu chiar ad literam...învaţă literă cu literă
fără să scapi din vedere sensul final. Şi nu uita de „R”! Chiar dacă doare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu