Miercuri seară Steaua a jucat la Sofia cu Ludogorets, pornind de la un
avantaj de un gol în tur. Ce s-a întâmplat probabil ştii deja. În minutul 90
bulgarii au înscris, s-a intrat în prelungiri, portarul de la Ludogorets a
primit cartonaş roşu exact înainte de loviturile de departajare, iar în poartă
a intrat (pentru că epuizaseră schimbările regulamentare) un jucător de câmp,
fundaşul român Cosmin Moţi (ironia sorţii!). Faptul că nu era portar
profesionist nu l-a împiedicat să apere două penalty-uri ale jucătorilor
stelişti, aşa că Ludogorets merge mai departe în Champions League, până la care pentru Steaua e o cale-atât de lungă
că mii de ani îi vor trebui şi ei probabil să ajungă.
Ai urmărit loviturile de departajare cu atenţie? Nu te întreb doar ca să învârt
cuţitul în rană. De fapt, poate că nu
eşti microbist(ă) şi ţi se pare o pierdere de timp să te uiţi cum aleargă nişte bezmetici după o minge. Nici măcar nu
înţelegi care e treaba cu off-side-ul. Cu toate astea, nici chiar tu nu m-ai
întreba de ce la penalty jucătorii nu aruncă mingea cu mâna. Chiar aşa, de ce?
Pentru că există nişte reguli. Ce fel de reguli? Din ce
derivă ele? Ei bine, din jocul însuşi.
Nu au un sens transcendental, ca de altfel nimic în viaţa asta. Sensul
cartonaşului roşu este dat strict de contextul jocului, cum sensul unui cuvânt
derivă din utilizarea lui în limbaj. Trăim într-un sistem de jocuri
de limbaj (mulţumesc, Wittgenstein!) şi doar din interior extragem
anumite semnificaţii...jucându-ne la rostul nostru. (pentru că, spune Kenny
Rogers în fundal: If you're gonna play
the game, boy, You gotta learn to play it right) Repet, e valabil pentru
orice. Dacă eşti puţin atent, totul e un joc şi, obiectiv vorbind, mă îndoiesc
că unele jocuri sunt, prin ele însele, mai importante sau mai pline de sens
decât altele. Fotbalul este inutil? Posibil, but so is everything else...doar că pe unele le iei tu mai în serios,
foarte adesea mult prea în serios,
uitând că...sunt tot nişte jocuri.
„Imagine people amusing themselves in
a field by playing with a ball. Throwing the ball aimlessly into the air,
chasing one another with the ball. The whole time they are playing and
following definite rules. Is there not
also the case where we play and make up the rules as we go along?”
(Wittgenstein, Philosofical Investigations)
În afara (de fapt în interiorul) jocurilor de limbaj avem o categorie
aparte de jocuri...cele strategice. De ele se ocupă teoria jocurilor, care nu ştiu să fie
predată la facultăţile de psihologie din ţară, deşi ar merita cu prisosinţă. De
ce nu este? Poate pentru că majoritatea studenţilor (nu cumva şi a
profesorilor?) nu au (şi nici nu sunt interesaţi să înveţe) noţiunile de
matematică ce le-ar permite promovarea (sau predarea) acestei discipline? Da,
da, matematică! Teoria jocurilor este studiul
modelelor matematice aflate la baza deciziilor
unor agenţi inteligenţi şi raţionali aflaţi în situaţii de conflict şi/ sau de cooperare. Jocul
este chiar situaţia în care un agent raţional acţionează şi ia decizii, alegând
o anumită mutare dintr-un număr de
alternative. Cum alege? Luând în calcul posibilele rezultate şi, mai ales, mutările
celorlalţi jucători implicaţi în
jocul respectiv.
Să revenim la meciul de miercuri şi la loviturile de la 11 metri. După
seria primelor şase este egalitate, 5-5. De-acum încolo ăla care ratează
pierde. Trage impecabil Fábio Espinho pentru bulgari şi înscrie. Acum în faţa
balonului este Cornel Râpă, se pregăteşte să şuteze. Are de ales să trimită
mingea în stânga, dreapta sau…pe centru. Cum crezi că ar avea cele mai mari
şanse să înscrie? Tu ce ai face în locul lui?
E drept că ar trebui să ştii nişte date. În fotbalul profesionist, un
penalty înseamnă 75% şanse de gol. Portarul, chiar dacă nu are capacităţi
telepatice, este nevoit să ghicească traiectoria înainte ca tu să loveşti mingea, numai aşa are şanse să pareze
(bine, se presupune că nici tu nu şutezi ca un molâu ca să aibă timp să se
plimbe liniştit de la un capăt la altul al porţii până ajunge balonul în
preajma lui). Dacă nu ghiceşte, ai chiar 90% şanse să înscrii. În 57% din cazuri, portarul va sări în
colţul din dreapta sa, pentru că ştie că, majoritatea jucătorilor fiind
„dreptaci din picior”, le-ar fi mai lejer să tragă în stânga (lor). În 41% din cazuri se va duce însă spre
colţul celălalt, imaginându-şi că nu vor trimite mereu balonul unde le e mai
uşor, tocmai ca să încerce să-l păcălească.
Te-ai hotărât? Stânga sau dreapta? Ia stai…nu cumva ţi-a scăpat ceva? Dacă
portarii sar către un colţ în 98 din 100 de ocazii…asta înseamnă că rămân în
centrul porţii doar la 2 lovituri de
pedeapsă din 100. În aceste condiţii, tu în acest moment ţi-ai mări şi mai mult
şansele de a da gol dacă ai şuta pe
centru! Totuşi, doar 17% dintre lovituri sunt trimise în acea direcţie.
(Râpă a trimis în stânga, iar Moţi a apărat).
De ce doar 17%? Poate pentru că este contraintuitiv să trimiţi direct
înspre portar, în mod natural eşti tentat să dai spre un colţ. Pe de altă
parte, la acest nivel şi dacă ştii statisticile (doar în 2% din cazuri portarul
rămâne acolo), eşti capabil să treci peste impuls şi să faci ceea ce este în interesul echipei tale – să şutezi pe
centru (sigur că în timp aceste procente s-ar modifica dacă jucătorii ar începe
să lovească mai mult acolo, dar acum ne închipuim că ai fost tu la balon şi
acestea sunt datele din prezent).
Steven D. Levitt şi Stephen Dubner ( tipii care au scris Freakonomics) au intuit că trebuie să
mai fie un factor de natură psihologică ce te împiedică să iei cea mai raţională decizie pentru tine şi
echipa ta. În realitate, nu mereu interesul comun se suprapune perfect pe
interesul tău, nici măcar în fotbal. Deşi este un sport de echipă, jucătorii au
orgoliile lor şi vor să facă o bună impresie individuală, de asta depinzând soarta lor în materie de transferuri
la echipe de top şi implicit sute de mii, poate chiar milioane de euro în cont.
Acest interes personal devine cu atât
mai pregnant în situaţia unui penalty, când eşti pe cont propriu, faţă în faţă cu portarul şi în jur nişte tribune
cu mii de suporteri (poate şi nişte impresari infiltraţi printre ei) ce te
fixează cu privirea şi aşteaptă încordaţi…să înscrii. Dacă tragi pe centru
echipa are şanse mai mari să câştige. Daaar…în eventualitatea nefericită în
care ratezi şutând central….ai sfleclit-o! Ce mai, te-ai făcut de căcat! „Ia uite bă ce fraier...a dat direct în
braţele portarului! Mămăligă mai e! Ar trebui linşat!”…asta ar gândi, chiar
striga în gura mare un întreg stadion (asta plus multe altele pe care mă abţin
eroic să le scriu aici, dar pe care tu le ştii foarte bine şi le poţi auzi
dacă-ţi ciuleşti puţin a treia ureche). Rişti deci să te faci de râs. Mort de ruşine, ai prefera să intri în pământ
în loc să te îndrepţi spre vestiare. Aşa că preferi să-ţi salvezi faţa şi alegi
propriul interes, tragi către un colţ, măcar nu-ţi va reproşa nimeni că ai
lovit mingea ca un ageamiu. Poate că simţi o urmă de vinovăţie pentru că nu ai maximizat şansele echipei, dar acea
vinovăţie păleşte în comparaţie cu ruşinea (nu e momentul să fac o analiză
comparativă a acestor două emoţii sociale (sau self-conscious), deşi constituie un subiect extraordinar de
interesant).
Părăsind terenul de fotbal, realizezi, sper, că eşti în
situaţii similare şi în arena socială. Faci parte din diverse grupuri şi
cooperezi cu „colegii tăi” pentru că aveţi nişte interese comune, eventual în
competiţie cu alte grupuri străine. Dar această cooperare are limitele ei, iar
una dintre acestea este ruşinea. Ai
vrut vreodată să faci un lucru util (pentru tine şi grup) şi demn de încercat, dar ai renunţat pentru că ţi-a fost teamă că vei eşua şi te vei face de
ruşine? Ai sacrificat interesul colectiv din cauza acestei frici? Poate chiar
te-ai auto-convins că de fapt nu ai de ales, nu eşti tu în măsură să iei
decizii, mai bine aştepţi să se aranjeze ele lucrurile cumva…de la sine, aşa că
„alegi” să go with the flow and with the flock pentru ca este the safest way. E un lux pe care un
jucător de fotbal nu şi l-ar permite. Imaginează-ţi că Pirlo ar fi desemnat să
execute un penalty. Dă târcoale balonului, stă pe gânduri, nu se poate hotărî
unde să lovească. Sigur că arbitrul ar pune relativ repede capăt acestei situaţii
de tot râsul. În viaţă însă este, cel puţin în aparenţă, ceva mai uşor să te
eschivezi şi să nu intervii sau să ..refuzi să faci alegeri. Să nu faci nimic.
Nu există arbitrii care să-ţi dea cartonaş galben pentru tragere de timp, dar
poţi considera că prin această atitudine te elimini singur din jocul
vieţii (cartonaş roşu, stai pe tuşă şi vegetezi). În orice alegere există
consecinţe şi riscuri. Cum ar fi ca pentru cauzele în care crezi să-ţi asumi
ceva mai multe riscuri, chiar şi cel de a
greşi şi de a fi ridiculizat pentru asta?
Cât despre teoria jocurilor…ai putea să faci nişte matrici decizionale pornind de la
situaţia prezentată? Ce, te pun într-o situaţie jenantă pentru că nu ai învăţat
asta la şcoală? Şi acum poţi învăţa lucruri noi, ai la dispoziţie o grămadă de
resurse informaţionale, cum ar fi The
Complete Idiot's Guide to Game Theory. Of, nu, de ce o iei ca pe o insultă
personală? Şi până la urmă, este chiar atât de grav să admiţi că în unele
domenii eşti sau te comporţi precum un idiot? Ţi-e ruşine? De ce ţi-ar fi?
Nimeni nu le ştie pe toate, iar dacă le-am şti ce farmec ar mai avea câtă vreme
nu ar mai exista nimic nou de învăţat? (Apropo de idioţi =))), iată cum povesteşte Bertrand Russel, aici, o discuţie pe
care a avut-o cu Wittgenstein, venit la el să-l intrebe „“Will you please tell me whether I am a complete idiot or not?)
Mă duc să mă uit la tenis…studiez serviciul Simonei
Halep.
http://www.amazon.com/Complete-Idiots-Guide-Game-Theory/dp/161564055X
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu