"Curioser and curioser"

Sunt ingrijorata pentru tine (ce trasatura din BIG FIVE avem aici? Dar din 16pf?). Mai tii minte ce te-am rugat acum doua zile? “Uita-te chiar acum la cer si spune-mi o poveste!” Si mi-ai spus! Si nu sunt sigura ca ai terminat! Daaar...niste povesti mai linistite si luminoase nu stiai si tu? Chiar era necesar sa iei norii aia si sa ii ciocnesti intre ei pana au luat foc, apoi sa-i storci cu dusmanie in capul meu? Sa arunci si cu pietre dupa mine? Ai tras de cer de parca te antrenai pentru probele olimpice de haltere, nici nu vreau sa ma gandesc ce o fi in bicepsii tai acum! Si doar te-am avertizat ca ce vezi acolo poate fi folosit in favoarea sau impotriva ta, constituind materialul unui test proiectiv. Prin urmare, ai picat testul CAT (“clouds apperception test”); daca insisti ca ai fost evaluat gresit ne putem vedea la un TAT!

Ma vad nevoita deci sa iau cateva masuri. Tot in spiritul acelui articol, ma voi juca putin cu perceptiile tale despre identitatea personala. OK, nu m-am angajat inca in laboratorul lui Henrik Ehrsson de la Institutul Karolinska, dureaza cateva luni din motive ce tin de birocratie. Insa iti voi arata ca pot realiza lucruri spectaculoase si fara instrumentarul de acolo, folosindu-ma doar de experimente mentale. O prima distorsiune: pe tot parcursul acestui articol vei fi barbat! Adica te invit sa iti imaginezi ca ti-au aparut niste organe sexuale masculine (in caz ca esti femeie) sau ca cele pe care le aveai deja sunt pe deplin functionale (in caz ca erai barbat). Stiu ca iti este greu  :)) dar hai, ai incredere in mine!

Acum vom face o plimbare cu barca. Vasleste, te rog, eu ma uit la tine admirativ si iti spun ca esti eroul meu, cel mai puternic si mai atragator barbat. Pana si barca asta este magica, sa nu crezi ca suntem dusi cu pluta. Este corabia care a apartinut lui Tezeu si are nu mai putin de 30 de vasle, intelegi acum de ce m-ai impresionat atat de tare, da? Si pentru ca imi face o placere nebuna sa vorbesc cu tine, iti voi dezvalui un secret, pe care mi l-a spus, de curand, insusi Plutarh (stapaneste-ti gelozia, nu-mi cere detalii macabre!). Corabia a fost restaurata! Normal, nu? Atlfel era putrezita acum, iar noi la fel de putreziti, pe fundul apei, hrana pentru pesti (sau ma salvai tu, ia zi?) Toate cele 30 de vasle au fost inlocuite, la fel si scandurile din care este compusa. Si deodata, in timp ce iti contemplu miscarile ritmice ale pectoralilor si deltoizilor anteriori, ma loveste ditamai paradoxul, de ma trezesc ca te intreb, plina de curiozitate si de entuziasm: “Dragul meu, dar mai este ea corabia lui Tezeu, daca toate partile ei componente au fost schimbate?” Iar tu imi zambesti, te prefaci ca este prima data cand auzi asta si ma lasi sa vorbesc in continuare, pentru ca ti se pare sexi felul in care imi umezesc buzele la fiecare trei-patru fraze. Si eu iti spun atunci ca Thomas Hobbes a dus acest paradox si mai departe, intrebandu-se ce ar fi daca bucatile din corabia originala ar fi fost pastrate de un mester si reasamblate intr-o noua ambarcatiune? Am avea acum doua nave ale lui Tezeu? Care ar fi cea adevarata? Amintesc in treacat si de John Locke, cuprins de dileme existentiale in timp ce peticea o soseta gaurita in dreptul degetului mare. Este soseta cusuta aceeasi soseta? Dupa o saptamana, iata ca s-a rupt si la calcai! Jonn Locke baga repede ata in ac si se apuca de treaba, meditand din nou la ontologia sosetei sale. Intr-o luna, dupa 10 astfel de operatiuni, intregul material a fost schimbat, petic cu petic, moment in care filosoful nostru este strafulgerat de un “AHA” si se duce la Carrefour sa isi cumpere o pereche noua, intrucat nu vrea sa se incalte cu o soseta de-un fel si alta de alt fel. Da, nu prea mai pare a fi acelasi obiect. Daca esti de acord cu aceasta concluzie, intrebarea cea mai grea este: “Cand a devenit alta soseta? La prima restaurare? La a doua ruptura? La a saptea? La a zecea, adica doar cand nu a mai existat nimic din ce a fost initial?”

Am ajuns astfel nu la mal (vasleste, nu te opri!), ci la paradoxurile Sorites, pe care le-am descoperit impreuna cu Eubulide, atunci cand el mi-a cerut ca amintire un fir de par, spunandu-mi, pentru a ma convinge, ca podoaba mea capilara nu va suferi modificari esentiale si nu voi cheli daca imi rapeste un fir din ea. Pentru ca l-am banuit pe inteleptul reprezentant al scolii megarice de fetisism, am gasit repede un pretext de a refuza. Poate ca nu voi cheli daca imi tai un fir de par, dar daca imi tai inca unul? Si inca unul? Dupa cate fire de par lipsa voi deveni cantareata cheala? Absurd, nu? Pai cu asta se ocupau filosofii curentului eristic: dispute, controverse si reducerea la absurd a argumentelor oponentilor. Si cum eu evit conflictele (oare?), l-am lasat pe Eubulide sa se certe in voie cu Aristotel si cu Platon si am plecat, pastrandu-mi coafura intacta, ca sa ma ciufulesti tu acum, cand ma intrebi “cate fire de nisip formeaza o gramada?” si realizez ca nici aceasta dilema nu iti era necunoscuta. Iti spun ca raspunsul este o conventie ce se stabileste prin consensul grupului: probabilitatea ca o adunatura de fire de nisip sa fie considerata o gramada este valoarea asteptata a distributiei opiniilor persoanelor dintr-un grup. (dar falsul consens? dar experimentele lui Asch? dar hainele imparatului?) Apreciez ca ma menajezi si nu imi ceri lamuriri suplimentare despre probabilitati, esti plin de compasiune. Dar stai putin, ce inseamna asta, ca esti plin de compasiune? Cate fapte ce denota compasiunea este nevoie sa faci pentru a te numi asa? Ce inaltime trebuie sa am eu ca fiu considerata inalta? Si daca as avea cu un milimetru mai putin decat etalonul tau, ai mai putea spune despre mine ca sunt inalta? Punem etichete, dar stim exact ce vrem sa spunem cand o facem? Care sunt criteriile? Cand devin firele de nisip o gramada? Cand devine “cineva” o persoana? La conceptie? La cate luni de la conceptie? La nastere? Niciodata? Ce e aia o persoana, cata vreme suntem un manunchi de senzatii? Asa ma percepi, apropo, ca pe o colectie de stari mentale? Iti trag eu un manunchi de nuiele pe spinare de vezi tu senzatii continue si curgatoare!

Ce te face pe tine tu? Ce inseamna identitate pesonala ? Exista continuitate psihologica sau de orice alta natura? Esti acelasi de la 3 ani? Macar cel care ai fost acum 2 ani? Prin ce? Ce a ramas la fel? Toate celulele corpului tau au fost inlocuite; da, cum s-a intamplat cu soseta peticita sau cu barca in care suntem noi doi acum. Ah, tu ai minte, suflet, constiinta, ceva acolo care este stabil si indestructibil, nu? John Locke credea ca identitatea personala se bazeaza pe memorie, iar o persoana este o fiinta inteligenta, inzestrata cu ratiune si cu capacitate de reflectie, care se poate considera identica cu sine insasi in diferite locuri si momente. A construit si un experiment mental pentru a-si demonstra teoria: printul si cersetorul care fac schimb de trupuri. Hai sa il adaptam, nu imi place sa preiau ceva aidoma: eu ma trezesc maine in corpul tau, tu intr-al meu, deci tu vei avea amintirile mele si invers. (nu te teme, poimaine revenim fiecare la locul lui si uitam tot). Numai ca tu acum o saptamana ai omorat pe cineva (scuze!), te cauta politia si te gaseste...adica iti gaseste trupul, in care sunt amintirile mele. Pe cine aresteaza politia pana la urma? Cine ar trebui sa ajunga la inchisoare? Daca admiti experimentul lui Locke esti de parere ca exista o continuitate psihologica, o identitate diferita de cea corporala, fundamentata mai ales pe amintirile fiecaruia dintre noi. Ceea ce inseamna si ca esti doar ce iti amintesti, nu? Ce ai uitat nu s-a intamplat, iar falsele amintiri sunt de fapt adevarate. Cand dormi mai existi ca persoana? Daca suferi de vreo forma de amnezie esti doar gandurile tale din prezent, iar daca aseara te-ai imbatat manga si nu mai tii minte ce ai facut nu ai fost tu! Observi, sunt cateva probleme cu rationamentul lui Locke, nu? Thomas Reid si-a dat seama de asta si a nascocit la randul lui un paradox („the brave officer officer paradox”) prin care a aratat cum identitatea nu este substantiva (cum reiese de la Locke), ci tranzitiva. Sa zicem ca in clasele primare te-ai imbolnavit de scarlatina, spre sfarsitul adolescentei te-ai indragostit de o tipa careia ii placea filosofia, iar acum patru luni ai luat o decizie foarte proasta. (e doar un experiment mental, insa pare foarte real!) Tu cel de acum care vaslesti (A1) iti amintesti foarte bine ce decizie oribila a luat eul tau de acum patru luni (A2), stii cum ai inceput sa citesti filosofie in adolescenta (A3), insa nu iti mai aduci aminte ca ai avut scarlatina cand erai mic (A4). Insa A4 esti tot tu, A1. De ce? Pentru ca in adolescenta inca tineai minte episodul cu boala, deci A3 este A4. Iar A2 stim ca este A3, dupa cum si A2 este, din pacate, A1. Cu toate astea, in ce masura mai este A1 conectat la A4? (dar la A2?!!!)

Cate din celulele tale ar trebui sa fie inlocuite pentru ca identitatea sa dispara? Un transplant de rinichi iti modifica sinele? Dar de creier, presupunand ca acest lucru ar fi posibil? Si, daca ar fi posibil sa primesti un alt creier, ai fi beneficiarul unui organ sau, dimpotriva, altcineva („donatorul” creierului, mintea din el) ar fi beneficiarul corpului tau, iar „tu” practic ai fi mort? Ai obosit? Nu lasa vaslele, bate si vantul! Nu m-am gandit sa iau colacul de salvare dupa mine, sunt sigura ca ne descurcam noi sa ajungem la mal, ia da-mi si mie niste vasle! Asa, ma simt mult mai bine acum. Ce se va intampla insa daca se clatina barca si ajung in apa, iar intre timp ma lovesc rau la cap? Ajung la spital si mi se spune ca traumatismul e serios, nimic din creierul meu nu mai poate fi salvat. Exista insa doua posibilitati: sa trec printr-o suta de mini-interventii chirurgicale in decurs de 10 ani si sa-mi fie inlocuita cate o mica parte din creier de fiecare data; sau sa suport o singura mega-operatie prin care tot creierul meu este scos bucatica cu bucatica, in locul lor fiind asezate alte particele (nu neaparat de la acelasi donator). In mod normal, cele doua situatii sunt identitice prin prisma rezultatului final: peste 10 ani (in primul caz) sau maine (in al doilea) eu voi avea un creier total diferit de cel prezent. Cu toate astea, intuitiv vei spune ca in scenariul nr. 2 eu voi fi alta, pe cand in scenariul nr. 1 voi ramane aceeasi, cel putin un timp (ca doar am stabilit ca produsul finit e tot ala). Dar in ce moment nu voi mai fi eu? Dupa cate dintre cele 100 de operatii? Iar eu cum voi simti chestia asta? Ma voi trezi din anestezie si voi fi brusc altcineva? Sau personalitatea mea se va altera treptat, ma voi schimba gradual? Dar eu oricum ma schimb gradual, nu? Exista un proces natural de schimbare, sunt mereu alta, doar ca operatiile respective ar accelera procesul? „Sunt mereu alta” este un eufemism pentru „eu sunt nimeni” sau „eu nu sunt”, nu? Damn it! Cine m-a pus sa-ti vorbesc despre identitatea personala? Nu am fost eu, nu stiu ce a fost in capul meu! Cred ca nu eram in toate mintile! Sau tu m-ai pus? Si pe tine ce te-a apucat? Pe tine cine te-a pus sa ma pui pe mine sa deschid subiectul asta imposibil? Mai e putin pana la mal, ce bine! Cu povestea asta insa nu vom ajunge niciodata la liman.

Data trecuta am mentionat teoria manunchiului, ce isi are originea tocmai in opera lui David Hume. Dovezile stiintifice din prezent conduc exact la ea, ceea ce inseamna ca nu avem identitate. Ai auzit de Derek Parfit? Este unul dintre cei mai importanti filosofi contemporani pe aceasta problematica. Se inscrie in curentul reductionist: nu suntem nimic altceva decat niste stari fizice si/sau mentale si relatiile dintre ele. In loc de identitate, Parfit propune termenul de supravietuire: pentru ca tu sa supravietuiesti nu este necesar sa fii unul si acelasi in doua momente diferite, ci doar sa existe in prezent un A1 ale carui stari mentale sa fie in Relatia R cu starile mentale ale unui A2 din trecut. Acea relatie prespune, intr-adevar, o continuitate psihologica si/sau o legatura cauzala, insa e prea slaba pentru a duce la identitate, motiv pentru care nu putem vorbi de identitate asa cum apare ea in teoriile ego-ului. Teoriile ego-ului sunt cele care admit existenta unui sine, indiferent ca se numeste suflet, spirit, esenta, atman sau orice altceva. Ele presupun ca exista un subiect al tuturor experientelor tale, adica un „tu” care le traiesti pe toate.

Care teorii ti se par mai plauzibile, cele ale manunchiului sau cele ale ego-ului? Iti poti raspunde singur, printr-un nou experiment mental, cel inventat de Parfit, in cartea „Reasons and Persons”. Ti-am adus in barca un teletransportator- o masina din care te poti teleporta oriunde. Cand apesi pe buton toate celulele din corpul tau vor fi scanate, apoi distruse si recreate intr-o alta locatie, identic. Hello! Ce faci, pleci? Ok, inteleg ca esti adeptul teoriei manunchiului, dar ma lasi singura cu cele 30 de vasle??! Din fericire, Parfit propune inca o varianta: Originalul nu a fost distrus! Exista o copie a ta undeva in locatia aleasa, insa ai ramas (si) in barca langa mine (pentru moment, vei fi „transbordat” in cateva secunde, pentru ca si intentia conteaza, adica tot ai vrut sa pleci!) In acest caz, care esti tu? Cel reconstituit undeva sau cel din apa, care inoata acum spre mal? (e apa mica, altfel nu te aruncam, doar e si self-concept-ul meu in joc!)

Gata, am ajuns? Pai si teoria lui Bernard Williams? El il contrazice pe Parfit si crede ca nu este nevoie de continuitate psihologica…Urmeaza sa fii torturat! Te-ar ajuta sa stii ca mai intai chirurgul iti va inlatura amintirile? Va fi si mai rau, spui tu. Dar daca iti va induce alte amintiri, cele ale lui Napoleon? Tot nu te consoleaza, mori de frica! Atunci, comtinuitatea fizica ar putea fi mai importanta decat cea psihologica? Parfit a avut vreo trei replici la acest argument. Dar cred ca te-am torturat suficient. Ma refer la cat ai vaslit, teoriile au fost floare la ureche pentru tine. Uite o povestire excelenta, „Where am I”, scrisa de Dennett, asta sigur te va provoca ceva mai mult: http://www.lehigh.edu/~mhb0/Dennett-WhereAmI.pdf.

Chiar asa, unde suntem? Aici? Dar sigur suntem exemplarele originale sau exista niste copii ale noastre pe celalalt mal, de unde am plecat? Si suntem la fel? Ne-am schimbat intre timp? Nici raul pe care am vaslit nu mai e acelasi. Nici barca lui Tezeu, am pierdut doua vasle pe drum. Mie mi-au cazut cateva fire de par, iar tu te-ai bronzat putin. Amandoi stim momentan mai multe despre teoriile si paradoxurile identitatii. Si am petrecut cateva momente (relativ?) placute in barca, impreuna. Dar vom uita in curand. Pentru ca maine vom fi (nu avea) alte stari mentale.

PS. Francis Crick, in „The Astonishing Hypothesis: The Scientific search for the soul” : „Ipoteza Uimitoare este ca „Tu”, bucuriile si tristetile tale, amintirile si ambitiile tale, sentimentul identitatii personale si liberul tau arbitru nu sunt, de fapt, nimic altceva decat comportamentul unei vaste adunari de celule nervoase si moleculele lor asociate. Asa cum s-ar exprima Alice a lui Lewis Carroll, „Nu esti altceva decat un pachet de neuroni”. Aceasta ipoteza este atat de straina ideilor majoritatii oamenilor din prezent incat poate fi numita, intr-adecar, uimitoare”.