sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Despre furie şi alte împuţiciuni

Zilele astea sunt din nou bonă pentru căţel. De ieri, deşi ar fi trebuit de astăzi. Să-ţi explic: acum câteva luni mama a primit o ofertă de la o agenţie de turism şi urma să plece cu tata de vineri dimineaţă până la luni seara la Roma. Acum două săptămâni, într-o seară, a fost anunţată prin email că nu mai sunt locuri la avionul de dimineaţă şi vor pleca vineri seară. Practic pierdeau o zi din cele patru. Ce crezi că a făcut? În primul rând, s-a înfuriat. Asta nu înseamnă însă mare lucru, putea foarte bună să fie furioasă dar să înţeleagă şi să accepte situaţia fără a-şi exprima mânia. A ales însă altceva. A doua zi a sunat la agenţie. A spus că este furioasă şi, indiferent dacă este sau nu vina companiei sau a tipei de la telefon, aşa ceva e inadmisibil şi este ultima dată când mai semnează vreun contract cu ei. A fost sunată mai târziu: s-au găsit locuri la avionul de joi dimineaţă, aşa că ai mei stau o zi în plus în Roma, iar Terra una în plus pe capul meu (la propriu, da?).  Crezi că dacă ar fi lăsat lucrurile aşa cum erau s-ar fi rezolvat ceva de la sine? Fireşte că nu. Nici dacă şi-ar fi calmat furia până într-atât încât să vorbească calm, liniştit, prietenos (a nu se înţelege că a urlat sau i-a făcut albie de porci). Ar fi fost mai bine în această situaţie să-i înţeleagă şi să ierte? Nu cred. Sau nu înainte de a-şi spune şi ea punctul de vedere.

Furia în acest caz a avut şi un rol instrumental. I-a permis mamei să-şi atingă un scop legitim, în condiţiile în care firma nu-şi respectase angajamentul. Furia este de multe ori semnalul că s-a comis o nedreptate sau cel puţin că percepţia ta este aceasta. Este o emoţie intensă tocmai pentru că corpul tău intră într-o stare de alertă care să-i permită să acţioneze, adică în fight response. Ca să ataci este nevoie să fii furios, o stare de relaxare în loc de excitaţie nervoasă ar fi cât se poate de nepotrivită şi de dezadaptativă. Dar pentru că este atât de puternică, ne temem de furie, ba chiar avem o adevărată repulsie faţă de ea. O repulsie nejustificată, pentru că un om furios nu este neapărat un om violent sau agresiv. O parte infimă din situaţiile în care furia este exprimată se soldează cu agresiuni. Bine, dar nu este elegant, nu? O persoană furioasă îşi pierde controlul, nu mai judecă raţional, nu te mai poţi înţelege cu ea şi îi răneşte pe cei din jur verbal, chiar dacă nu şi fizic. Ar trebui să se controleze!

Furia, ca şi alte emoţii negative, este indezirabilă sau inacceptabilă social. Nu este corectă din punct de vedere politic. Dă naşpa! Nu este plăcută nici pentru cel care o experimentează, nici pentru cel care este ţinta ei. Cum, să te porţi ca un animal? Hai nu te enerva…sau enervează-te, de ce nu? Crezi că o sa explodeze toată planeta pentru că eşti tu iritat şi dai puţin din mâini şi din picioare? În orice caz, nu am spus că este ok să-ţi manifeşti furia la nivel comportamental în orice formă. Dar nici să te porţi ca şi cum nu ai fi furios, pentru că sunt sigură că vei găsi atunci nişte forme indirecte de exprimare, poate chiar fără să-ţi dai seama de ce apelezi la ele. Furia indirectă este mult mai perversă decât cea directă, mai ales dacă ultima este şi asumată.  (Dacă eşti iute la furie articolul ăsta nu e pentru tine, îţi sugerez altele mai vechi, aici mă adresez celor care au obiceiul să îşi ascundă sistematic furia, ajungând în cazuri grave să o reprime din faşă încât nici nu devine conştientă; dar şi celor care chipurile o recunosc dar aleg de fiecare dată să nu o exprime). Furia asumată este cea pe care ţi-o iei într-un fel în grijă, adică devii responsabil pentru ea şi pentru felul în care o manifeşti.

Ai observat vreodată un copil furios? Ce face? Plânge, urlă, tremură, face o criză de nervi, trânteşte jucăriile, îşi spune că te urăşte, poate chiar te loveşte. Ce fac adulţii atunci? Intervin. Uneori intervin într-un mod neadecvat deoarece au ei înşişi o toleranţă scăzută la emoţiile negative. În loc să limiteze comportamentul, ei încearcă să controleze emoţia, invalidând-o: Încetează imediat!, Eşti un copil rău, Nu ai de ce să fii furios, E mare ruşine să faci scene în public, Eşti nervos degeaba. Alteori părintele îl lasă să se manifeste pentru că nu îl ia prea tare în serios. Ştie că acelaşi copil care acum ţipă şi spune că-l urăşte peste zece minute va zâmbi şi îl va lua singur în braţe. Are o atitudine relaxată faţă de furia copilului pentru că vede în ea o stare de moment care va trece.

Această relaxare în faţa furiei scade pe măsură ce copilul creşte. Ceea ce era aproape acceptabil la 4 ani devine o mare problemă la 15, 18, 20, 25 de ani. Se presupune că între timp odrasla ar fi trebuit să dobândească un control executiv şi să nu îşi mai manifeste…emoţiile. Din păcate acest control este învăţat prost, confundându-se emoţia cu comportamentul. Mesajul interiorizat este că furia e rea şi oamenii nu trebuie să fie furioşi, iar atunci când sunt furioşi e o problemă şi trebuie măcar să se controleze.

A-ţi controla furia devine un răspuns automat, deprins prin condiţionare socială. Atât de bine poţi învăţa controlul inhibitiv încât la un moment dat nici nu mai recunoşti că eşti furios şi preferi să crezi că eşti doar trist, dezamăgit sau că ai o stare proastă fără motiv. Îţi aduci argumente raţionale prin care te convingi că nu eşti furios sau că nu ai de ce să fii furios, de parcă partea iraţională din tine ar avea mereu nevoie de motive legitime ca să simtă furie. Nu-ţi accepţi partea iraţională pentru că nu face cinste imaginii pe care o ai despre tine. Ascunzi furia aşa cum îţi ascunzi poate şi o erecţie trăgând de tricou să nu se vadă că eşti excitat. Însă erecţia e tot acolo, la fel şi furia. Te lupţi cu realitatea care nu este aşa cum ai vrea tu să fie (ţi-ai dori să fii o fiinţă raţională care nu se înfurie şi care se excită doar într-un cadru potrivit, de două ori pe săptămână, seara, numai cu partenera oficială).  Realitatea este în acest caz experienţa ta. Gândul (nu am de ce să fiu furios) este metoda de a o nega sau distorsiona. Nu îmi place că sunt excitat de altcineva decât partenera mea este o evaluare a unei experienţe pe care nu eşti dispus să o accepţi ca atare.

Latura noastră instinctuală ne sperie sau ne provoacă dezgust. Nici eu nu m-aş simţi în siguranţă lângă cineva care acţionează mereu pe baza instinctului şi este gata să violeze când are o erecţie sau să ucidă când este furios. Pe de altă parte, nu aş sta prea mult nici în preajma cuiva care se strofoacă să arate că nu e excitat sau nu e furios. Nu îmi inspiră încredere. Cu cât încearcă mai mult, cu atât mai fals mi se pare.

Cum te simţi când îţi controlezi furia? Presupun că foarte bine. Ai satisfacţia de a fi rezistat. Nu eşti un animal, tu dai dovadă de raţiune. Alegi să opui rezistenţă. În timp însă alegerea poate deveni un obicei. Un automatism. Controlul tău inhibitiv se exercită ca un reflex şi nu mai poţi să-ţi arăţi furia nici măcar când ar fi oportun să o faci. Adevăratul control inhibitiv ar fi în acel caz să-ţi controlezi tocmai controlul inhibitiv, adică să revii în contact real cu experienţa ta şi să îţi dai voie să o trăieşti. Poţi? Aşa-i că este foarte greu? Pariez că mai degrabă vei găsi o scuză sau o raţionalizare ca să nu o faci în continuare.

Alegem să nu ne manifestăm furia pentru că ştim că există anumite costuri sociale asociate cu asta. Te minţi însă când crezi că pui relaţia mai presus de furie şi că de dragul soţiei decizi să nu-i comunici că eşti furios. Da…poate chiar pui relaţia mai presus, dar numai forma ei. Ţi-e teamă să nu o pierzi. Nu ai curajul să fii furios. Dacă vei fi părăsit? Dacă îşi va schimba părerea despre tine? Dacă vei spune ceva ce nu va putea suporta? Dacă va crede că nu o mai iubeşti? Nu mai bine întreţii ficţiunea căsniciei model în care toată lumea e calmă, fericită şi iertătoare? Iar ea ar trebui să te aprecieze chiar pentru calmul de care dai dovadă. Adică să-i placă personajul pe care l-ai creat. Nu cumva însă ai sacrificat ceva ce ar fi apreciat într-adevăr? Sinceritatea? Onestitatea emoţională? Posibilitatea de a fi iubit aşa cum eşti? Posibilitatea chiar de a fi aşa cum eşti? Şi cum eşti? Furios atunci când eşti furios, excitat atunci când eşti excitat, tandru şi afectuos atunci când simţi asta.

Scuză-mă, de fapt tu eşti o persoană plină de compasiune care îşi iartă partenera. Hm…iar eu sunt o cinică fără pereche care pur şi simplu nu te crede. Ştii de ce? Pentru că nu (mai) cred că poţi într-adevăr ierta dacă mai întâi nu ţi-ai exprimat furia. Tocmai pentru a putea ierta din tot sufletul este nevoie ca mai întâi să recunoşti că eşti furios. Altfel ce ierţi? Ceva ce nici măcar nu te-ai lăsat să trăieşti? Doar îţi închipui că ai iertat, este frumos să îţi imaginezi asta, numai că din nou eşti rupt de realitatea experenţială. Sunt nişte gânduri sau vorbe goale, lipsite de substanţă, de un adevăr în spate. Iertarea este mai mult decât de o decizie conştientă de a ierta. Recunoaşterea furiei nu-ţi garantează chestia asta. Este posibil să realizezi că nu poţi să o faci, sau cel puţin nu încă. Prefer această mărturisire unui simulacru de iertare.

Dacă ai un copil, presupun că îl iubeşti. Cu toate astea, când eşti nervos mai că-ţi vine să-i arzi una. Înseamnă asta că nu-ţi iubeşti copilul? Nu, înseamnă doar că în momentul respectiv emoţia predominantă este cea de mânie. Poţi accepta că îţi iubeşti copilul deşi câteodată te enervează de scoţi flăcări pe nări?  Cu partenera ta la fel. O crezi incapabilă să-ţi accepte stările de furie? Ai verificat asta sau ţi-e prea teamă? Este normal ca într-un cuplu partenerii să fie şi trişti, şi furioşi, şi dezamăgiţi, uneori chiar dezgustaţi unul de celălalt. Câtă vreme emoţiile pozitive predomină şi atitudinea generală este una iubitoare, nu văd nici un pericol. Este important să fii în contact cu emoţiile şi să recunoşti când eşti furios, iritat sau plictisit de ea. Dacă observi însă că aceste momente devin predominante şi furia dintr-o stare devine o atitudine poate e momentul să reconsideri nişte alegeri. Cu cât eşti mai onest cu atât o vei face mai repede, adică la timp, nu pripit! Eşti însă şi dispus? Poate preferi să negi furia tocmai pentru că eşti prea fidel proiectului tău de viaţă: un divorţ nu intră în schema ta de soţ devotat şi tată responsabil, iar singurătatea te înspăimântă. În aceste condiţii preferi să crezi că totul este bine. A-ţi recunoaşte experienţa creează disonanţă cognitivă: nu sunt fericit cu ea, dar nici nu mă despart. Ca să-ţi reduci disonanţa te refugiezi în minte şi te convingi fie că eşti fericit, fie că până la urmă nu e atât de important să fii fericit. Dar nu cred că ţine foarte mult. Cumva vei fi prins din urmă de propriile trăiri cu care acţiunile tale sunt în dezacord. Poate te vei întreba cum se face că nu eşti mulţumit când aparent ai avea toate motivele să fii. Sau vei fi surprins că cei apropiaţi iau distanţă faţă de tine. De ce? Pentru că oamenii inteligenţi emoţional simt că ceva nu este aşa cum pare a fi. Te miros.

Minciunile pe care ni le spunem şi de care suntem prea puţin conştienţi se numesc bullshit. Frederick Perls vorbea despre căcăţei de pui (chickenshit), rahat de taur (bullshit) şi rahat de elefant (elephantshit). Emoţiile pe care nu vrei să le accepţi sunt cel puţin rahat de taur. Închipuie-ţi că vine cineva acasă la tine. Ai o grămadă de flori, ai pulverizat prin toate camerele cu Air Wick…ce să mai, totul luceşte şi e ordine deplină. Musafirul însă simte că undeva ceva este putred. Nu în Danemarca, ci la tine. Îi miroase a rahat. Nu ar putea spune de unde, dar are încredere în simţurile lui pentru că nu a prizat nimic înainte şi nici nu suferă de  vreo disfuncţie neurologică. Te întreabă ce se întâmplă, dar tu te arăţi surprins, poate chiar revoltat. În acel moment duhneşte şi mai mare. Musafirul fie pleacă pe loc, fie, dacă îi eşti drag, mai face o încercare. Îţi propune să vă uitaţi împreună pe sub preşuri. Undeva trebuie să fie rahatul ăla dosit de tine. Respingi ideea, şi mai revoltat. În acel moment chiar că se cară şi are încredere că poate găsi în alte case oameni ceva mai dornici nu să facă curăţenie (nu despre asta e vorba), ci să se cunoască şi să se arate aşa cum sunt. Ar fi culmea până la urmă să vină cineva să-ţi ridice covoarele din casă cu forţa şi să te bage cu nasul în rahat. Tu singur ai putea să faci asta în casa ta. Altcineva poate cel mult să plece val vârtej şi, dacă este furios, să-ţi trântească uşa în nas. Poate cine ştie, de la lovitură îţi revine simţul olfactiv. Asta dacă nu îţi creşte nasul şi mai tare.

PS: Aprecieri sincere pentru Brad Blanton - săptămâna trecută a fost în România, invitat la conferinţele TED de la Cluj.



4 comentarii:

  1. Andreea, azi, vreau sa-ti multumesc. In plus, te asigur (si)de recunostinta mea.

    Asadar, multumesc, Andreea!

    PS: Mai doresc sa-ti comunic ca, cu ideea de a-ti multumi(digital), cochetez (de)mai bine de un an, insa, tot timpul, cand s-o fac, ma luam cu altele :-).Evident, azi nu mai scapi. :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Iar sunt material didactic? Bine macar ca apar la " asa da"!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De ce? Invatam mai mult din greseli si din "asa nu"...hm...stai ca imi vin cateva idei :D Multumesc!

      Ștergere