Despre stânci cu chip de sirenă, perne care te iau în brațe şi câini care ştiu să ierte

Ai văzut vreodată o sirenă? Nu cred. Dacă ai fi fost însă pe mare (nu într-o croazieră de lux) probabil ai fi văzut. Li s-a întâmplat multor marinari care s-au întors după luni de zile pe ţărm şi au povestit aceste miraculoase întâlniri. Din păcate pentru ei nu au fost luaţi în serios, iar foarte mulţi martori nu au avut care să le confirme povestea. De fapt, de multe ori erau singuri în barcă atunci când li s-a arătat creatura pe jumătate femeie pe jumătate peştoaică (alunecoasă?).  

Frumos, de basm...doar că asta şi sunt, basme: nu era nici urmă de femeie în jur; poate câţiva peşti, în rest doar apă şi pietre. Marinarii, ne povesteşte Loukatos în Personification of capes and rocks in the Hellenic seas, au antropomorfizat stâncile deoarece erau de multă vreme izolaţi şi se simţeau foarte singuri.

Nicholas Epley, John Cacioppo şi încă vreo doi au studiat legătura periculoasă dintre singurătate (sau lipsa conexiunilor sociale) şi tendinţa de a căuta, chiar fabrica, în mediul înconjurător agenţi investiţi cu trăsături umane. Când te simţi singur nu doar te ataşezi mai mult de animalele de companie sau chiat de gadget-uri, dar le şi tratezi ca pe nişte persoane care te înţeleg, au o minte a lor şi pot avea relaţii foarte bune cu tine. Nevoia de conexiune este una cât se poate de firească, iar atunci când eşti departe de oameni sau ai fost respins de un grup te vei îndrepta în mod natural spre alte lucruri care-ţi pot satisface această nevoie. 

Sentimentul de izolare a fost indus în laborator printr-o manipulare experimentală: subiecţii au completat un test de personalitate, în urma căruia o parte au primit următorul feedback: „Personalitatea ta te predispune să rămâi toată viaţa singur”. După asta au efectuat o sarcină asemănătoare cu cea prezentată în articolul precedent: au asociat anumite gadget-uri (Clocky, vechiul nostru prieten sau o pernă ce poate fi programată să te îmbrăţizeze) cu adjective neutre sau antropomorfizante. Intuieşti bine: cei care au primit feedbackul negativ au atribuit mult mai multe însuşuri omeneşti ceasului deştept(ător) şi pernei cele tandre (de la tendre, moale, da?). De asemenea, animalele de companie erau şi ele percepute mai mult ca nişte membri ai familiei. În plus, participanţii erau şi ceva mai înclinaţi să creadă în fantome, îngeri, zâne bune sau spiriduşi.

Ai înţeles, da? Nu cu tine vorbeam, cu Terra. S-a urcat pe maşina de cusut decorativă, sunt sigură că  mâine după ce plec se va apuca să-mi însăileze o pânză ca să treacă timpul mai repede până ne vedem din nou.

 Mai ţii minte articolul meu despre efectele ostracizării sociale? Unele dintre ele erau contradictorii. Pe de o parte, cei respinşi îşi doresc să refacă legăturile sociale cât mai repede, pe de cealaltă parte nu au resurse suficiente şi uneori nici încrederea necesară să se apropie iarăşi de cineva. În acest context, personificarea obiectelor şi animăluţelor reprezintă soluţia cea mai la îndemână pentru a-şi satisface nevoia de conexiune fără a risca o nouă respingere. Câinele, pisica, hamsterul, ţestoasa, iepuraşul, maimuţica sau porcuşorul tău de Guinea te iubesc necondiţionat. Perna te ia în braţe toată noaptea, iar Clocky are grijă să te trezească în fiecare dimineaţă, eventual te provoacă şi la mici exerciţii de înviorare. Epley şi Cacioppo se întreabă în finalul articolului dacă nu cumva aceste relaţii cu lucruri şi animale devenite persoane dragi îţi pot reduce motivaţia de a căuta să stabileşti din nou legături nepericuloase cu alţi oameni. Nu ştiu dacă a apucat să verifice şi această ipoteză, care pare plauzibilă. Mai trebuie să menţionez că Elisabeth Dunn a realizat în 2012 o replicare  a unuia dintre cele trei experimente din 2008 şi nu a obţinut acelaşi efect.

Părăsind zona academică, în ultima carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt (o colecţie de nuvele) găsim o ilustrare emoţionantă a modului în care cineva îşi recapată o oarecare încredere în natura umană tocmai datorită relaţiei cu un câine.

Samuel Heymann era adolescent când a părinţii şi sora lui au fost deportaţi în 1942 într-unul dintre lagărele naziste. A scăpat pentru că era bine ascuns, iar următorii doi ani şi-i petrece într-un internat, adăpostit de un preot milos. În 1944 este însă denunţat şi trimis la Malines. Urmează un an de experienţe îngrozitoare în care tânărul este înfometat, mort de frig, de oboseală şi de deznadejde, umilit, dezumanizat, tratat de semenii lui nemţi mai rău decât un şobolan. Probabil ar fi murit dacă nu ar fi găsit acolo o oază de speranţă, umanitate şi sens. Dacă Viktor Frankl a supravieţuit şi datorită nădejdii că-şi va revedea soţia (ceea ce din păcate nu s-a întâmplat, ea nu a rezistat în lagăr), Samuel a scăpat din iad datorită unui câine care i-a arătat afecţiune şi căruia prea puţin îi păsa de împărţirea oamenilor în rase superioare sau inferioare:

„Când am ajuns la un metru distanţă unul de celălalt, a încercat, schelălăind, să îşi strecoare botul printre firele de sârmă ghimpată. M-am aplecat şi am simit în podul palmei răsuflarea lui calduţă, nasul umed şi moale. Atunci i-am vorbit cum nu mai vorbisem nimănui în lagăr.

Ce i-am spus? Că îi mulţumesc pentru că mă făcuse să râd, ceea ce nu mi se mai întâmplase de un an. Că, mai ales, m-a făcut să plâng şi că plângeam de o bucurie copleşitoare, nu de supărare. Mă tulburase fiindcă mă acceptase după ce au plecat soldaţii. Eu crezusem că nu se va bucura văzându-mă sau că nici măcar nu o să mă observe. De obicei eram transparent, nu mi se acorda atenţie. În ochii naziştilor, aparţineam unei rase inferioare, care merita să moară sau să tragă din greu înainte să moară. O rasă inferioară lui, fiindcă soldaţii iubeau animalele. De îndată ce şi-a arătat bucuria, am redevenit om. Da, de îndată ce m-a privit cu acelaşi interes şi cu aceeaşi nerăbdare ca pe soldaţi, mi-a restituit calitatea de om. Pentru el, eram un om asemenea nazişilor. De aceea plânsesem...Uitasem că sunt o persoană, nu mă mai aşteptam să fiu privit aşa, iar el îmi restituise demnitatea”

Samuel  este eliberat din lagăr împreună cu câinele Argos iar ceva ani mai târziu se întâlneşte faţă în faţă cu Maxime, cel care l-a trădat, dându-l pe mâna naziştilor. Este cât pe ce să îl lovească cu bastonul ca să se răzbune, dar în acel moment Argos se duce spre Maxime şi îl linge pe faţă fericit. Samuel renunţă la gestul său şi pentru asta îi rămâne din nou recunoscător câinelui: „Argos mă salvase a doua oară. Fără el, m-aş fi comportat ca un barbar”. 

La sfârşitul cărţii, E. Schmitt a inclus un capitol în care împărtăşeşte cu cititorii cum i-au venit ideile pentru fiecare dintre povestiri. Întâmplarea face ca eu să fi citit cartea a doua zi după ce am scris articolul despre existenţialism şi relaţiile autentice şi mi-am adus aminte de ea acum când „studiam” antropomorfizarea şi izolarea socială:

La douăzeci de ani am fost uimit de un text al lui Emmanuel Levinas intitulat „Numele unui câine”, un articol consacrat animalelor pe care l-a publicat în culegerea „Dificila libertate”.

Emmanuel Levinas consideră că experienţa care întemeiază umanitatea este cea a chipului. Un chip uman priveşte un altul şi intră într-o relaţie de intersubiectivitate. Vede o privire, nu nişte ochi, pentru că „cea mai bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i observa nici măcar culoarea ochilor! Când observăm culoarea ochilor, nu mai suntem într-o relaţie socială cu celălalt”. În acea clipă, omul îl recunoaşte pe celălalt ca pe altul decât el, îl vede pe aproapele său, pe cel care este demn de respect, pe cel pe care nu trebuie să-l omori. 

Am fost emoţionat de ideea că experienţa chipului uman este o experienă etică. „Chipul este ceea ce nu putem ucide sau, cel puţin, al cărui sens constă în a spune „să nu ucizi”. Uciderea este o chestiune banală, este adevărat: poţi să ucizi pe celălalt; exigenţa etică nu e o necesitate ontologică. Interdicţia de a ucide nu face uciderea imposibilă, chiar dacă autoritatea interdicţiei se menţine în conştiinţa răului împlinit – răutatea răului”. Naziştii refuzau această experienţă a chipului cândi îi priveau pe evrei, pe ţigani, pe homosexuali, pe infirmi ca pe nişte animale inferioare. Totuşi „să nu ucizi” este cel dintâi cuvânt al chipului. Este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân.

Stranietatea barbariei. Ea se sustrage experienţei trăite. Se orbeşte pe sine însăşi.

Câinele se arată incapabil de aşa ceva.

Atunci este mai uman decât umanul însuşi? În orice caz nu este rasist. Şi niciodată certat cu o ideologie (...).

La sfârşitul nuvelei „Câinele” este vorba de iertare.

Să ierţi? 

Nimic nu mi se pare mai complicat.

Personajul meu, doctorul Samuel Heymann, reuşeşte, prin intermediul câinelui său, să sesizeze umanitatea existentă în trădător şi să alunge răzbunarea”

PS: M-a impresionat povestea lui Eric-Emmanuel Schmitt. Cu toate acestea, drăcuşorul de pe umărul meu drept (nu de pe cel strâmb, pe ăla se forţează un îngeraş să-şi păstreze echilibrul precar) îmi şopteşte că se vede clar că autorul nu locuieşte în Bucureşti, unde din când când câinii mai fac şi câte o victimă. În rest, probabil se simţea singur când a scris cartea.