Despre eroi şi morminte

În noaptea de sâmbătă spre duminică a murit Serge Moscovici, lucru pe care l-am aflat în această dimineaţă, de la televizor. S-a născut în 1925 în Brăila şi a trăit pe meleagurile noastre până în 1947, când a emigrat clandestin la Paris, după ce în 1940 fusese exmatriculat din liceu pentru că era evreu (sunt uimită să observ câţi oameni neagă astăzi amploarea antisemitismului din România acelei epoci, mergând până la a contesta dovezile şi documentele ce le sunt prezentate, probabil pentru că interpretează drept acuzaţie ceea ce se vrea a fi de fapt o lecţie a istoriei...se pare că nu şi învăţată). A studiat psihologia la Sorbonna şi a avut ca pasiuni  psihanaliza şi psihologia socială, despre care a scris vreo 20 de cărţi şi peste 100 de articole. Chiar aşa, tu ce ştii despre el? Ai putea să formulezi chiar acum câteva idei despre opera lui Moscovici? Da, te provoc puţin. Am nişte fantezii (nu necrofile) în care el s-ar bucura să ştie că astăzi câţiva oameni îi răsfoiesc una dintre cărţi (nu îndrăznesc să spun că i-o şi cumpără) şi reflectează la chestiuni precum democraţia, psihologia maselor, personalitatea liderului sau reprezentările sociale.

Tocmai sâmbătă spre duminică s-a găsit şi el să moară! Prea devreme! Trebuia să mai aştepte un timp, din cel puţin două motive. În al doilea rând (încep invers), azi nu aveam niciun chef de scris, aşa că ar fi fost drăguţ din partea lui să nu-mi dea ocazia să o fac. În primul rând, pentru că mai am o fantezie în care el era încă agil (la minte!) şi urmărea cu interes, de la Paris, actualitatea politică de la noi din ţară. Aş fi vrut să ştie rezultatele votului! Nu-i cunosc simpatiile politice, nu ştiu dacă ar fi fost încântat să afle că a pierdut candidatul de stânga, dar cred că ar fi privit răsturnarea de situaţii (şi) prin prisma cercetărilor conduse de el.

Ceea ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie conferă validitate ecologică uneia dintre teoriile sale despre persuasiunea socială: influenţa minorităţii. A fost şi este o teorie curajoasă, mai ales în contextul în care studiile lui Asch reliefau conformismul şi uşurinţa cu care ne schimbăm chiar şi percepţiile atunci când ele nu sunt în acord cu viziunea majorităţii. Moscovici nu neagă rezultatele lui Asch, dar arată şi cum, cu unele condiţii şi în anumite circumstanţe, expunerea la părerile unei minorităţi poate schimba ideile majorităţii. Dacă conformismul se bazează pe complianţă, influenţa minorităţii se realizează prin ceea ce Moscovici numeşte conversiune: majoritatea adoptă şi internalizează atitudinea minorităţii.

Când se petrece acest lucru? În primul rând când minoritatea este consistentă, adică constantă în opinii şi cât mai unită. Dacă membrii unei minorităţi se ceartă între ei, nu au nişte convingeri puternice şi cât de cât unitare sau se răzgandesc de mai multe ori, capacitatea lor de a influenţa majoritatea scade considerabil. Ne putem gândi şi la primul tur de scrutin, în care minoritatea adversarilor lui Ponta nu a fost neapărat consistentă, ci divizată între mai mulţi candidaţi, lucru ce s-a schimbat în runda a doua. În afară de consistenţă, o minoritate cu pretenţii de influenţă socială ar trebui să aibă încredere în corectitudinea ideilor pe care le vehiculează, să nu fie dogmatică, ci flexibilă şi pe cât posibil imparţială, să reziste presiunii sociale şi să poată oferi majorităţii argumente pertinente, adică să convingă provocându-i pe ceilalţi să analizeze situaţiile ceva mai în profunzime în loc de a se conforma orbeşte.

În nu mai mult de două săptămâni aproape că s-au inversat procentele la vot, iar minoritatea anti-Ponta a devenit majoritate. Sigur că la asta au contribuit şi gafele actualei guvernări, dar era nevoie de persoane care să pună degetul pe aceste răni şi să le facă cât mai cunoscute publicului larg. Imaginile cu românii care se strânseseră la coadă încă din cursul nopţii pentru a putea vota la Londra, Paris sau Torino nu au rămas fără efect. Putem vorbi chiar de două minorităţi concentrice care au influenţat majoritatea: minoritatea celor din Diasporă, cei care au dat un incredibil exemplu de abnegaţie şi responsabilitate, apoi minoritatea mai largă a votanţilor lui Iojannis, care, şi cu ajutorul reţelelor de socializare, au transmis un mesaj argumentat şi coerent unui procent de conaţionali care probabil aveau nevoie de acest imbold pentru a se prezenta la vot.

Răsturnarea de situaţie nu ar fi fost posibilă dacă minoritatea ar fi renunţat la speranţă şi nu s-ar mai fi mobilizat în felul extraordinar în care a făcut-o. Poate că nu ar fi stat 8, 10, 12 ore la coadă dacă ar fi crezut că nu se mai poate schimba nimic. Iar dacă ar fi rămas acasă, într-adevăr nimic nu s-ar fi schimbat. Mulţi nici măcar nu au apucat să voteze, ba chiar au fost alungaţi cu gaze lacrimogene de jandarmi după închiderea urnelor. Ceea ce contează însă este că până la urmă nici unul dintre aceştia nu a aşteptat degeaba, iar simplul fapt că s-au aşezat la coadă şi şi-au manifestat dorinţa de a vota a fost un factor hotărâtor ce a influenţat rezultatele de duminică.

Minoritatea poate convinge majoritatea. Da, este nevoie însă să fie consistentă şi angajată. Adică ar fi bine să ne implicăm fiecare ceva mai mult pentru a ne susţine opiniile, chiar dacă ele nu par a fi la început pe placul majorităţii. Schimbarea este posibilă, status quo-ul nu este păstrat la nesfârşit (altfel nu am fi depăşit niciodată Evul Mediu), iar democraţia câştigă, spunea Moscovici în „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, atunci când fiecare conştientizează „obligaţia individuală la nesupunere” şi îşi asumă anumite riscuri sau neplăceri pentru a denunţa minciuna şi a spune adevărul.

În calitate de europeni, sîntem cei care am făcut cea mai complicată istorie a planetei. Nimic nu ar trebui aşadar să ne surprindă. Cu toate acestea, încă nu am găsit cuvintele pentru descrierea acelor valuri de rupturi, a acelui big bang social care taie viaţa generaţiei noastre, ba chiar şi conţinutul, în două perioade distincte: înainte şi după sfîrşitul dictaturilor. Unii, aşa cum este cazul meu, sînt supravieţuitorii pe care destinul i-a smuls din diferite genocide şi în inimile cărora n-au rămas decît schije arzînde. Ceilalţi sînt acei posedaţi care credeau că beneficiază de carisme deosebite în istorie şi a căror exorcizare finală în ţările din Est abia începe Îîntr-un anume fel, miracol este recenta înălţare a democraţiei în calitate de cultură, de re-ligio, adică de reunire de semnificaţii şi credinţe în jurul unei finalităţi superioare, apte să răspundă voinţei noastre de a trăi şi de a înţelege. Ar fi de-a dreptul riscant să ne pronunţăm asupra compoziţiei universului pe care îl va crea. Însă faptul că s-a aşternut rugina pe majoritatea formelor de viaţă pe care le văzusem aspirînd la un destin mesianic, ne conduce către judecăţile noastre asupra istoriei; iar că democraţia a depăşit atîtea încercări mortale ale căror rătăciri le cunoaş- tem-violenţă, criză, inovaţie continuă- pare o promisiune a istoriei.

Fiecare trebuie să contribuie la “viaţa în adevăr” comună. Am întâlnit expresia „viaţa în adevăr” la Havel, o regăsim însă sub alte forme la Saharov, Michnik, Kuron. S-ar putea spune că ea indică faptul cel mai frapant din întreaga cultură totalitară. Anume nevoia de a legitima secretul, disimularea, aluzia. Aşadar, „viaţa în minciună” care le permite să întreţină puterea concepută ca infailibilitate şi ca magie eficace. Ea este, după cum scria Havel, „aproape înrădăcinată ca alibi în ordinea umană”. Faţă de aceasta, „viaţa în adevăr” pare a fi înscrisă în structura „vieţii ca minciună” ca o alternativă reprimată, ca o intenţie autentică, şi căreia „viaţa în minciună” îi dă un răspuns neautentic. Este vorba de o noţiune obscură însă teribil de revelatoare. Ea presupune, desigur, o plenitudine a vieţii publice şi o autenticitate de intenţie care nu tolerează nici secretul (marca totalitarismului sovietic), nici gîndurile ascunse. Exigenţa, însă, de „a trăi în adevăr” introduce o tensiune ascetică şi o voinţă de transparenţă nemaiîntîlnite. În aceasta constă germenele unei etici democratice, care asociază noţiunea de fericire cu cea de adevăr.

PS: Gata, să-i fie ţărâna uşoară lui Moscovici, iar pe câmpurile mioritice să răsară în viitorul apropiat mai mulţi kilometri de autostradă. Suntem cu ochii pe ei, mai ales pe cei vii. Yalom , Yalom, tu eşti sănătos, da? Hai că nu ai decât 83 de ani. Nu, nu insinuez nimic, mi-e prea drag individul, deşi uneori sunt tentată să-i arunc în cârcă o parte din responsabilitatea pentru unele din deciziile mele în cascadă. Decizii teribile -folosesc acest adjectiv doar ca să-l enervez puţin pe Albert Ellis (93 de ani), cel care spune că „nothing is awful”. Mă abţin şi să citesc în stele viitorul clasei politice actuale, ca să-l menajez pe James Randi (86 de ani), nu cred că i-ar conveni să-mi dea din buzunar milionul acela de dolari păstrat pentru cei care-şi pot demonstra puterile paranormale (glumesc! sinceră să fiu, nu mă aşteptam nici măcar să vină Santa Klaus la Cotroceni în iarna asta). 

PS 2: Dar nimeni nu stă cu ochii si pe mine? Adica mă joc cu fantome, scot morţii din mormânt si nu se sesizeaza nimeni? Îngrozitor! Ups, sorry again, little Albert!