Eşti atât de sexy când te împiedici şi-ţi spargi nasul!

Citeşti Cancan? Libertatea? Dacă nu tu, poate partenerul sau partenera ta? Spune drept, îţi plac sau îi plac pozele cu vedetele nemachiate, surprinse în posturi jenante sau îmbrăcate neglijent? Ia să consult eu nişte surse educative. Da, din revistele de mondenităţi, de ce nu?

Iubita lui Botezatu si-a aratat chiloteii in direct

Tom Hanks a înjurat în direct

Ruby, COMPLET NEMACHIATĂ! Îți place cum arată? (cine mai e şi asta, am pierdut ceva?)

Gabriel Cotabiţă a dat-o-n mintea copiilor! Uite cum se imbracă

NICOLETA LUCIU, CU SÂNII LĂSAȚI și PLINI DE VERGETURI, într-o rochie DECOLTATĂ! FOTO ÎN ARTICOL

Roxana Nemeș ȘI-A SCHIMBAT LOOK-ul! Alegerea NU PARE SĂ O AVANTAJEZE | FOTO

Mai eşti sau te-am pierdut pe ziua de azi? Hai fii atent la mine, nu vezi ce naşpa sunt vedetele astea?! Hihi…stai că mă duc să mă uit puţin în oglindă. Am revenit! Nu mă mai săturam să mă privesc. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt mai frumoasă decât azi dimineaţă.

Ah! Ba ştiu ce s-a întâmplat! Efectul comparaţiei descendente! De obicei fetele de la pagina 5 mă deprimă. Le suspectez că pozele sunt trucate cu Photoshop, dar chiar şi aşa mă calcă pe nervi. Ce mănâncă de arată aşa? Mure şi banane dimineaţa? Castraveţi şi praz la prânz? Bule din apa minerală cu lămâie seara? Nu, nu sunt răutăcioasă şi în niciun caz nu le invidiez! Ţi se pare! Şi nu mă bucur că Nicoleta Luciu are sânii lăsaţi, nici că Roxana Nemeş şi-a tras o tunsoare de toată jena! Da, mă simt mai bine după ce am văzut-o, dar doar nu este asta schadenfreude?!

De fapt, ştii ce? Parcă îmi place mai mult de Nicoleta Luciu acum! Vorbesc serios, înainte mă scotea din ţâţâni! Prea era tot timpul impecabilă şi nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas! A devenit după poza asta ceva mai normală, mai…accesibilă? E o femeie ca majoritatea, are şi ea vergeturi, cred că ştie cum e să ai zile mai proaste când nu-ţi stă părul bine şi ţi-au ieşit şi două coşuri pe nas.

Ai auzit de the pratfall effect?

John Fitzgerald Kennedy a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi preşedinţi americani, deşi la mare distanţă de Abraham Lincoln. Popularitatea lui nu se datorează doar asasinatului căruia i-a căzut victimă în 1963, nici presupusei relaţii cu Marilyn, nici doar măsurilor excelente pe care le-a luat (nu mă întreba, nu le ştiu nici eu chiar pe toate :P). Paradoxal, Kennedy a fost şi mai iubit de cetăţenii săi după ce a făcut o greşeală strategică de zile mari: operaţiunea Golful Porcilor, tentativa eşuată de a răsturna regimul lui Castro din Cuba, soldată cu victime, răniţi şi prizonieri în rândurile brigăzii americane. E adevărat, Kennedy şi-a asumat responsabilitatea pentru ea şi nu a încercat să o nege sau să dea vina pe alţii, ceea ce opinia publică a sesizat şi apreciat. Din acel moment şi până a fost împuşcat oamenii, l-au iubit şi mai mult decât înainte.

Intrigat de fenomen, Elliot Aronson (sper că acum simte numai furcile dracilor pe spinare) şi-a adunat colegii în 1966 şi au clocit un experiment. Participanţii, studenţi la Universitatea din Minnesota, au urmărit nişte interviuri audio cu un student ce răspundea la întrebări de cultură generală. Acesta era fie foarte competent (răspundea corect în 92% din cazuri), fie mediocru (doar 30% răspunsuri bune). După test, spre finalul casetei, unii subiecţi auzeau versiunea în care studentul a vărsat o cafea din greşeala, alţii (grupul de control) nu mai auzeau nimic. În urma analizei chestionarelor aplicate, Aronson a obţinut nişte rezultate ce explică şi creşterea popularităţii lui Kennedy după invazia ratată: studentul foarte competent era plăcut şi mai tare când comitea o  gafă! Cel mediocru însă, scădea şi mai mult în ochii participanţilor.

Uneori prea multă competenţă strică. Adică îţi strică imaginea sau capitalul social, pentru că ceilalţi se pot simţi intimidaţi de tine şi, chiar dacă te respectă foarte mult, nu te plac prea tare. Comparaţia socială ascendentă îi deranjează. Eşti prea bun, prea perfect! Parcă ai fi un robot! Errare humanum est, iar tu nu greşeşti niciodată. Ah, ai făcut o gafă? Ce bine…eşti şi tu om până la urmă! Brusc oamenii se simt mai în largul lor în prezenţa ta şi te găsesc mai atrăgător.

Şi dacă eşti lângă o persoană care pare a fi un paragon al virtuţii, un model de moralitate cum rar întâlneşti pe Pământ? Îl admiri, nu? Da, câteodată. Sau depinde. De ce depinde? De cât de mult te compari cu el, de cum te afectează această comparaţie şi de cum te aştepţi ca el să se raporteze la tine. 

Benoit Monin este autorul a două articole care dezvăluie latura întunecată a admiraţiei sau felul în care admiraţia poate deveni resentiment şi atitudine negativă la adresa personajului pozitiv, numit „rebelul moral”. Rebelul moral poate fi cel care refuză să se conformeze unei autorităţi abuzive, cel care nu pică în capcana prejudecăţilor sau rasismului, cel care nu este deloc agresiv şi violent, vegetarianul invitat la un grătar, cel care donează în fiecare lună o bună parte din salariu pentru diferite cauze sau tipul care nu calcă niciodată strâmb în căsnicie şi refuză invitaţiile colegilor de a se distra într-un club „cu fetiţe”. 

Admirabil, nu? Da…atunci când citeşti despre asta sau când observi de la distanţă. Enervant? Da, în momentul în care eşti direct implicat, aşa cum au fost subiecţii experimentelor pe care nu mai stau să ţi le descriu, că sunt şi eu un om, am obosit!

De la distanţă comparaţia socială nu este evidentă, aşa că îţi poţi permite să-l admiri pe rebel fără să te simţi tu însuţi inferior. Când te apropii însă, virtuţile lui sunt ca un junghi în coasta ta! Dacă până atunci aveai o părere bună despre tine, acum nu mai eşti atât de sigur! Stima de sine suferă, iar tu odată cu ea! Ce faci ca să ţi-o ridici? Apelezi la nişte tertipuri inconştiente: suspiciune, trivializare sau chiar respingere totală.

Exemple de suspiciune: îl bănuieşti că e un ipocrit şi donează bani doar ca să aibă cu ce se lăuda, îi pui la îndoială motivele pentru care nu îşi înşală partenera (o fi vreo scorpie, îl ţine sub papuc şi e prea laş să-i iasă din cuvânt) sau devii foarte vigilent ca să-l prinzi cu mâţa-n sac (ia să mă uit pe vizor…nu cumva după ce cu noi a mâncat doar frunze acum în camera lui se înfruptă cu un Big Burger? sau chiar cu pisica din sac). Eşti dezamăgit să constaţi că nu ai ce defect să îi găseşti. Simţi emoţia aia legată de schadenfreude, glückschmerz: te întristezi când îi merge bine, adică atunci când îi iese orice încearcă şi îşi respectă cu sfinţenie principiile morale.

Trivializare: minimalizezi faptele lui bune (la salariul lui îşi permite să doneze), le faci să pară mai obişnuite decât sunt (în fond nu e singurul bărbat fidel, şi eu aş fi fost dacă aveam o soţie mai atrăgătoare) sau îl consideri naiv, idealist, cu capul în nori, rupt de realitate (ăsta nu ştie că viaţa e dură? oamenii sunt carnivori, ce naiba? vorbeşte din cărţi, nici el nu ştie pe ce lume trăieşte).

Respingere: eviţi compania lui pe motiv că nu-ţi place de el şi basta (tipul nu e normal, nu mă distrez deloc când sunt lângă el, ne strică toată petrecerea, nu îl mai chem niciodată când ies undeva cu ceilalţi prieteni).

Te-ai surprins vreodată având asemenea reacţii faţă de cineva prea nu ştiu cum? Ei bine, probabil pentru că te-ai simţit ameninţat de standardele lui morale şi ai devenit ostil, nutrind în secret resentimente la adresa lui. Şi ar mai fi o motivaţie, tot secretă: l-ai respins tu primul, înainte să te respingă el pe tine. Adică ţi-ai imaginat că te va respinge deoarece tu nu corespunzi acelor standarde mult prea înalte. Ce să vadă el la tine? Nu are cum să te placă, sigur te dispreţuieşte! Chiar dacă nu spune nimic, simţi tu că se uită cu reproş de fiecare dată când faci o glumă deocheată sau bagi în gură o furculiţă înfiptă într-o bucată de carne de porc. Da, da, clar se simte superior, iar pe tine te dispreţuieşte.

Conform principiului reciprocităţii, ne plac mai mult oamenii care la rândul lor ne plac pe noi. În cazul rebelilor morali, porneşti de la premisa că ei nu au cum să te placă pe tine. Nici măcar nu mai testezi realitatea, ci consideri principiul reciprocităţii încălcat din start şi atunci te distanţezi ca un fel de reacţie la respingerea lor, anticipată şi imaginată de tine. Sigur că eşti şi mai tentat să interpretezi orice semnal drept un indicator al atitudinii lor defavorabile la adresa ta: tonul vocii e aspru, zâmbetul fals sau condescendent, se uită pe pereţi pentru că îl plictiseşti, pleacă primul acasă deoarece nu-i face plăcere să petreacă timpul în aşa companie mediocră.

Nu vreau să crezi că asta e reacţia standard atunci când vezi pe cineva cu un caracter de excepţie. Să nu uităm de admiraţie şi elevare. Dar nici de ostilitate, invidie sau glückschmerz. În funcţie de variabile situaţionale şi dispoziţionale se va activa o polaritate sau cealaltă; uneori poate ambele, nu ştiu dacă chiar simultan, dar aproape sigur succesiv. 

Mai contează şi cum te afectează principiul comparaţiei sociale, dacă îl foloseşti în folosul sau în dezavantajul tău; dar despre asta voi scrie data viitoare.

Până atunci…poate face şi Klaus o gafă mică acolo…nu de alta, dar nu mi-ar plăcea să aibă soarta lui Kennedy :D