Nu sunt în Bucureşti pentru că mi se făcuse dor de Terra, căţeluşa mea, şi i-am făcut o vizită.
A fost foarte bucuroasă să mă revadă, sigur i-a fost dor de mine şi se uita (nu
ca mâţa) în calendar să calculeze câte zile mai sunt până revin. Nu pot ajunge azi
la niciun festival de flm sau teatru, aşa că mă consolez recitind un articol al
lui Burkeman despre plăcerea de a renunţa la anumite lucruri în favoarea
altora, care devin, astfel, şi mai importante („There can be, and should be, a blissful, serene enjoyment in knowing,
and celebrating, that there are folks having the time of their life at
something that you might have loved to do, but are simply skipping.”). Apropo,
ţi-am spus că am cel mai dulce câine din
lume, ba chiar din toate lumile posibile?
În loc să văd deci filmele care au fost la Cannes şi, săptămâna
asta, în Bucureşti, mă uit acum la desene animate. La Donald Duck! Ştiai că
răţoii (şi răţuştele) au şi ei problemele lor în cuplu, merg la terapie şi se
confruntă cu dileme morale în care trebuie să aleagă între interesul personal
şi un interes colectiv mai larg? Dacă nu consideri că ai putea folosi următoarele şapte minute făcând ceva
mai util (pentru societate?), îţi propun să te uiţi la acest episod:
Ce părere ai despre raţionamentul moral al lui Daisy? Of,
raţele astea nu ştiu deloc să raţioneze, nici măcar sa raţionalizeze. Le
suspectez de gândire maniheistă …sau
nu au receptori decât pentru (non) culorile alb sau negru.
Of, dar ce facem noi aici? Nu facem nimic, stai linştit.
Doar antropomorfizăm mediul înconjurător.
Atribuim calităţi şi proprietăţi umane, sentimente, gânduri şi intenţii
obiectelor inanimate (un desen realizat de Disney) sau animate, dar probabil
lipsite în realitate de asemenea sofisticări cognitive (Terra mă ceartă acum
din priviri, şi-a aruncat un ochi peste ce scriu, parcă văd că mă va ruga
frumos să şterg).
Antropomorfizarea este o tendinţă foarte comună,
explicabilă prin anumite mecanisme cognitive asupra cărora nu voi insista acum.
Tendinţa aceasta poate fi uneori exacerbată de alţi factori, culturali, sociali
sau individuali (despre unul dintre ei, data viitoare!) sau, dimpotrivă, poate
fi redusă. Cum? Gândindu-te la
moarte!
Teoria
Managementului Terorii (TMT) îşi are originea în ideile lui Ernest Becker (The Denial of Death), care nu a apucat să
le şi testeze emipiric (a murit), dar le-a lăsat moştenire altora (scopurile
legate de generativitate reprezintă partea
luminoasă a TMT), iar aceştia au realizat experimente controlate prin care
au surprins efectele negării morţii, dar şi ale conştientizării ei. În marea
majoritatea a timpului nu ne gândim la faptul că vom muri. Când totuşi o facem
sau ni se aminteşte asta, anxietatea
creşte şi trebuie redusă. Cum o reducem? În primul rând, fără să ne dăm seama.
Nu este un scop conştient, dacă ar fi probabil şi-ar pierde toată eficienţa.
Dar se pare că devenim ceva mai conservatori şi mai identificaţi cu normele
sociale, inclusiv cu prejudecăţile şi cu biasul us versus them. Ne apărăm o anumită perspectivă asupra vieţii, ca
şi cum aceasta ar reprezenta o protecţie împotriva morţii. We defend our worldview.
Ne separăm de natură şi de mediul supus legilor naturale. Noi suntem speciali,
făcuţi dintr-o altă substanţă. Animalele mor, florile se usucă, dar noi nu.
Dezgustul faţă de procesele fiziologice se explică şi prin teoria managementului
terorii. Este greu să admitem că suntem (şi) acest corp care mănâncă, vomită,
râgâie, defechează, urinează, copulează...aşa că inventăm eufemisme şi evităm
să vorbim despre asta. Este degradant! Da, chiar este degradant...corpul se
degradează, însă mai bine ne prefacem că nu se întâmplă asta. Ne agăţăm deci de
ideea superiorităţii şi unicităţii fiinţei umane din speranţa că vom scăpa de soarta prezisă de legile termodinamicii.
Când oamenilor li se aminteşte că vor muri vor
antropomorfiza mai puţin elementele din mediu. Este ipoteza testată de Ara
Norenzayam într-un articol din 2008, publicat în „Social Cognition”:
109 studenţi au fost chemaţi să participe la două studii
prezentate ca independente. Mai întâi o parte dintre ei au scris un eseu: o
treime (sfântă?) despre moarte, altă
treime despre o vizită la dentist, iar grupul de control nu a scris nimic. În
partea a doua au primit o fotografie cu un vulcan şi una cu un copac, împreună
cu o listă de adjective, unele antropomorfizante (furios, conştient, răuvoitor
pentru vulcan; înţelept, mindful şi încrezător pentru copac), altele neutre
(fierbinte, fumegând, înalt, verde, etc.). Li s-a cerut să spună, pe scală
Lickert, cât de caracteristic este fiecare dintre adjective pentru vulcan,
respectiv pentru copac.
Subiecţii care
înainte au scris despre moarte au asociat cel mai puţin vulcanul şi copacul cu
atribute umane.
Probabil că şi-au controlat anxietatea, împiedicând-o să erupă, iar pentru asta au apelat la acea
delimitare clară între elementele naturii şi oameni. Un vulcan este doar un
vulcan, nu are intenţii, sentimente, planuri, toate astea sunt privilegiile
fiinţei umane, nemuritoare.
Autorii recunosc şi limitările studiului, atrăgând atenţia
asupra faptului că este posibil ca în societăţile dominate de concepţii animiste acest efect să nu
fie vizibil, ba chiar să fie în direcţia opusă faţă de cea observată la
subiecţii occidentali: dacă porneşti
din start de la premisa că universul este viu în condiţii de mortality salience (când ţi-aduci aminte
de moarte) tendinţa va fi probabil să
antropomorfizezi cu atât mai mult tot ceea ce te înconjoară.
De asemenea, o altă observaţie, nu neapărat surprinzătoare,
este corelaţia dintre antropomorfism şi credinţa în telepatie şi telekinezie,
nu însă şi între antropomorfism credinţa în zei,
îngeri sau demoni.
Am scris acest articol pentru a mă mai elibera şi eu de
unele angoase. Mă aflu acum în judeţul Buzău, destul de aproape de Vulcanii
Furioşi...ups! ce a ţâşnit din
tastatură? Vulcanii Noroioşi, măi! De fapt nu de ei mi-e teamă, sunt sigură că
prin puterea minţii mele pot redirecţiona lava lor sau noroiul departe de
regiunile populate. Însă cu plăcile tectonice am o relaţie ceva mai dificilă.
Mi-e teamă să comunic cu ele şi să le transmit să nu se cutremure prea tare. Nu de alta, dar dacă le vine ideea să îmi dea o
replică?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu